Pe Elodia nu am găsit'o dar, praise the Lord, I found Jesus. S'ar putea să ţină cu Rapidul, s'ar putea să fie doar în trecere, zilele astea. Aşa să ne ajute...În satul meu, chiar în centru, lângă poliţie, era o casă din cărămidă roşie veche - cine a stat, pe vremuri, pe foarte vremuri, acolo, a avut ceva stare; era frumoasă, altfel decât cojmeliile din satele Câmpiei Române; de câţiva ani o ştiu şi, de când o ştiu, nu se simţea deloc bine.
Într’o margine a ei, o magherniţă lungită pe lângă unul dintre pereţi, adăpostea un atelier de vulcanizare. Într’o zi, pe la începutul lui martie, i’au dat în cap până nu i’a mai rămas nimic din acoperiş; am sperat ce a sperat şi Miri pentru casa de pe strada ei; dar într’o altă zi s’au apucat să o pună în genunchi şi au chinuit’o până toate cărămizile alea vechi şi roşii au ajuns nişte grămezi de material de construcţii.
Nu am fotografiat’o şi mi’a părut rău.
Într’o dimineaţă m’am oprit să dau o gură de aer roţii dreapta faţă la vulcanizarea relocată, temporar, alături, într’un fel de vechi grajd or some - abandonat. Am întrebat de bătrâna din vecini şi mi s’a spus că au dărâmat’o pentru a face o spălătorie auto.
*
Şi tot în satul meu, pe marginea lacului, pe drumul ce duce din sat spre reşedinţa de comună, se întindea o plantaţie de duzi. Au lăsat’o să se usuce după care au băgat drujba. În inima plantaţiei se ridica o casă, un fel de vilă boierească, cu arhitectură specifică deja amintitei Câmpii Române; mult mai răsărită decât restul caselor ţărăneşti - era, cum spuneam, o casă boierească; o vedeam de pe balconul de la etaj, pe malul celălalt al lacului, în amurg. Era frumoasă. Am întrebat prin sat, nimeni nu ştia nimic despre proprietari; am întrebat la primărie iar Marinică, acest Hrebe local, mi’a spus că o să le transmită proprietarilor că mă interesează. N’a mai dat nici un semn iar când n’am mai avut răbdare şi l’am sunat m’a anunţat că proprietarii sunt în Franţa şi urmează să vină.
Era, deja, prea târziu. Mai întâi au cedat grinzile şi s’a prăbuşit acoperişul. Apoi a început să dispară, încetul cu încetul. Acum… Acum n’a mai rămas decât un maldăr de gunoaie care creşte încontinuu.
Uliţă de Bucureşti. La Pârneaora i'ar zice socac, la cât de prăpădită e. Strâmtă. Foarte strâmtă. Daâ are două benzi, câte una pe sens, cică.? Are!
Mă rog... Maşini parcate pe una dintre benzi (socau' ăsta aproape n’are trotuar şi n’au un’să se suie). Semnele de circulaţie de pe stâlpi spun că-i interzis; da’ ălea’s pentru proşti, bă!
Socac, deci, şi mai îngust.
Se circulă pe ambele sensuri după regula „eu te las pe tine, pe mine mă lasă următorul...”. Până se trezeşte ăla, unu’, mai Mitică, să se bage el în faţă. „E partea mea, bă!” Hai, nu, zău, ţi’a dat’o rest la ţigări, în loc de ciungă?
* Radio România Actualităţi. Jurnalist tonomat făcut arşice de moderatorul unei emisiuni la care e invitată găina lu’ Cocoş. Tonomat Ciuruit nu poate fi găsit la telefon. Două’ş4 de ore mai târziu. N’am auzit replică din partea jurnalistului tonomat. Acuma, nu ştiu ce să cred: a avut dreptate Radio România Actualităţi sau, pur şi simplu, nu’l mai ascultă nimeni?
* Bonus de weekend: galeria Căminul Artei e la etaj?
Doamne... unde ai ascuns Copşa aia Mare, totuşi?
Ce tara de cacat! Nici eroii nu stim sa ni-i pretuim. Domnilor de la comisia aia pentru cultul eroilor, ce faceti, dormiti? Nu vedeti ca ni se vand marile figuri pe o nimica toata? Cotati-i, dom'le, in aur, sa nu se mai deprecieze asa!
