În carafa de vin mi-a mai rămas de un pahar; sau două jumătăți. Mie, căci prietenilor mei li s'a făcut somn. Mă voi sacrifica, ce să fac?
Terasa hotelului Banat. Nu pentru că'i zice Banat. Ci pentru că e plin de amintiri și de povești. Aici, într-una din camerele acestui hotel de colț de piațetă, vecin cu seniorii politicii românești, de mult plecați. a-nceput aventura mea profesională.
De câte ori ajung aici, mi se'ntâmplă să fiu martorul altor povești, noi, încă nespuse. Povești anonime ale orașului ăsta care, noaptea, de fapt, este de'a dreptul respirabil.
Ea - la masa de alături - pronunță Jager în loc de Jäger în Jägermeister. Îi spune că are mașină până vineri seara și întreabă, gingaș, ”unde mergem, ce propui?”. El nu pare foarte convins. Soarbe din sticla de bere și parcă, totuși, ar pleca undeva. Rămâne de văzut.
Împreună nu au vîrsta mea. Ea are cea mai mongoloidă fizionomie pe care am văzut-o vreodată în Rosetti. Și are gropițe. Și ochii mici. Știe că-s așa - și profită de ei. Este un atu pe care-l joacă tare. Și-s oblici. Nu mult. Adjani plus cinci kg. Fumează. Își studiază atent gesturile. Expiră fumul sofisticat. Se simte studiată. De el, mult mai copil decât ea, deși"s cam la aceeași vârstă. De alții, la mesele alăturate.
Îi sună telefonul. Lui. Se dă matur. Se simte așa. În prezența ei.
Nopțile Bucureștilor. Mininovele. Blogonovele. Prêt-à-aimer.
