Africa, filmul francez, Ceaucescu

Filme din Armenia, Belgia, Canada, Elveţia , Franţa, Liban, România, Slovacia şi Vietnam la Festivalul filmului francofon, de ieri şi până luni, la Sala Elvira Popesco a Institutului Cultural Francez. Deşi tema ediţiei de anul acesta este "Gros plan sur l'Afrique" (sau, poate, tocmai de aceea), vineri, de la 6:00 PM, "Hârtia va fi albastră". Şi încă o chestie: cher amis, sunteţi pagina din România a unei instituţii franceze, aţi putea să nu-i spuneţi CEAUCESCU? Poate vă pârâm la Jac Şirac.

Caţavencii trăiesc şi ei în Bucureşti

... şi cât o fi el de Istodor, tot se izbeşte de oraş. Poate că ar trebui să-şi pună colegii de la Biroul de Investigaţii să afle dacă bordurile schimbate nu au fost vândute pe bani frumoşi prin Italia şi, mai ales, de către cine - apropiat, până nu demult, cearşafurilor Primei Familii a României. E o bîrfă, un şmen, o şuşanea căreia eu i-aş da două urechi şi jumătate!

Unde dăm la facultate?

O nouă ediţie a Târgului Educaţiei, pe 16 - 18 martie, în holul Facultăţii de Drept (pe Kogălniceanu, la Rectoratul Universităţii, lângă Operă), pentru toţi cei interesaţi să înceapă facultatea în această toamnă.

Pauză publicitară (colţul delaţiunii!)

Mi se suflă din regie că trebuie să întrerupem discuţia noastră pentru că, doamnelor şi domnilor, pentru o reclamă. Anti-reclamă, de fapt.

Colţul delaţiunii = colţul consumatorului luat de fraier.

"Ce mai e nou?"
Astfel începe spotul publicitar pentru Max TV. O ştiţi, aia cu pescarii, unul dintre ei hotărându-se (date fiind ultimele veşti aflate la televizorul la care, graţie tehnologiei, prinde sute de posturi şi, pe cale de consecinţă, nenumărate jurnale de ştiri) să renunţe la îndeletnicirea cu undiţa sau setca.
Uitaţi de reclamă.
Oferta de pe net e, cantitativ şi calitativ, generoasă, drept e că mai scumpă decât cea a concurenţei dar... Dar de la concurenţă a plecat totul. De câteva zile se întâmplă hibe de transmisie la DigiTV iar băieţii de la RDS/RCS nu-s la prima bubă pe cap (m-au notat cu o întrebare legată de posibilitatea racordării la internet, mi-au spus că mă sună cât de repede se poate dar au trecut patru săptămâni, între timp). Buuun. Am vrut să renunţ la serviciile RDS/RCS şi, pentru asta, mi-am spus că ar fi bine să testez piaţa. Şi cum Max TV suna bine, am sunat (0722240996) la unul dintre dealerii recomandaţi chiar pe site-ul ofertantului de televiziune digitală ("la maxim", cum se laudă): Digital Sky SRL.
Când au aflat că locuiesc la marginea Bucureştiului mi-au aruncat un răspuns stupefiant: "Păi, ştiţi, nu vă pot lua comanda căci avem o serie întreagă de treburi urgente de rezolvat. Trebuie să aşteptaţi mult şi nu putem să vă deranjăm!"

Recomandare CNA: dealerii de televiziune digitală, fie ea prin cablu, fie prin satelit, dăunează, de peste un deceniu şi jumătate, bunei cuviinţe!

Curăţenia de primăvară (2)

De regulă mă opream pe lângă Piaţa Domenii, pe dreapta, cum vii dinspre Chibrit. De regulă încerc să mă tund cât mai aproape de sfârşitul zilei, să-mi fie duşul aproape şi scărpinatul scurt. De regulă există, pentru fiecare regulă, o excepţie. Astfel că, într-o bună zi, mi-a fost nevoie să mă tund la un ceas în care ziua mai avea să fie lungă. Ceea ce m-a determinat să le cer şi un spălat.

Fac iarăşi o paranteză. Se întâmplă, de cele mai multe ori, să aştepţi, la frizer. Fie că toate scaunele sunt ocupate, fie că, uneori, 100% româneşte, lipseşte entuziasmul angajaţilor, unii – pur şi simplu – făcându-se, temporar, nevăzuţi, prin spatele atelierului, la o cafea şi o ţigară, într-o cămăruţă pe care (am văzut eu odată) îşi întind pacheţelul adus de acasă (şi să nu mă întrebaţi dacă au aşternut pe post de faţă de masă un ziar pentru că am să vă spun instantaneu DA!, nu neapărat pentru că aşa ar fi ci pentru că, victimă – şi eu, că doar sunt om – a stereotipurilor de tot felul, aşa îmi imaginez că s-a întâmplat şi în povestea mea; poate da, poate nu... cine să mai ştie?). Până la urmă nu e chiar aşa de grav că vor şi oamenii ăia o pauză de masă, de cafea, de fumat, ce Dumnezeu? Aş fi absurd să mă revolt tocmai eu, fumător persecutat în fiecare dintre microuniversurile mele cotidiene. Grav e când faza începe să se repete. Când ţi se întâmplă mai de fiecare dată, la frizer. Şi stai... Şi aştepă-i...

Scaunele au imitaţia de piele roasă, descusută, găurită. Pe pereţi, reclame la loţiuni de tot felul pentru varii accesorii dedicate frumuseţii părului – afişe decolorate, cu sloganuri amintindu-mi de săpunul Norvea, de spray-ul Bob sau de staţiunea Amara. De vină o fi şi imitaţia de colonie de proastă calitate apăsând aerul încăperii şi pe care te grăbeşti, după tuns, să-i rogi să nu ţi-o aplice pe rămăşiţa de blană de pe scalp.

Pe podelele din gresie de cea mai firavă calitate (de o culoare sinistră, zgâriată, ciobită pe marginile finisate economicos), smocuri de păr scăpate printre dinţii unei mături împăiănjenite printr-un ungher de debara. Exagerez, probabil: se dă cu mătura, de vreo trei ori pe zi... Insufiecent, se vede treaba!

Nu ştiu de ce halatele frizerilor/frizeriţelor mi se par oripilante. Sunt halate ca oricare altele, până la urmă. Poate că materialul este mai subţire şi se văd, dedesubt, pulovărele XinJua cu diverse modele florale şi ştrasuri de hogeac Bucci. Poate li se duce strălucirea în penumbra figurilor (mai întotdeauna) acre ale angajaţilor.

Într-un colţ de etajeră, un aparat de radio cu boxe sparte, legat, printr-un fir care atârnă just like this, ca mai toate firele oraşului, de o priză plasată (hăt, sus) deasupra oglinzilor... un aparat de radio urlă glumele nazale ale unui farseur la modă în FMul autohton.

Pe măsuţa de lângă cuier, câteva reviste cu pagini rupte şi colţuri răsucite – cataloage de freze editate de firme de cosmetice, cochetării pentru precupeţe cu aspiraţii sociale de care se tem chiar ele, leacuri naturiste pentru cele mai oripilante boli ale omenirii, fotografii cu starlete ieşind dintr-o scară de bloc diferită de cea înscrisă pe buletin, pagini de sport cu ierarhia fotbalistică de acum trei săptămâni...

Aici stai şi aştepţi să-ţi vină rândul - mai stresat decât în anticamera dentistului, mai stingher decât pe holurile tribunalului, mai nervos decât înaintea loviturilor de la 11 metri. Ei, bine, povesteam că - în acea zi - m-am văzut silit să cer şi un spălat. "Merge boilăru', Luci?" - pe un ton de vită dusă la măcelar. Dezamăgire, răspunsul Lucicăi fu pozitiv. "Luaţi loc acolo până pregătesc..." În fine, ce s-o mai lungim? O pauză incomodă, o poziţie aşişderea, un frecat de mă aşteptam să mi se rupa balamalele care îmi ţin capul legat de mine, mici şiroaie prelingându-mi-se pe ceafă spre şira spinării şi mai la vale, haida-haida-iute-iute-pa-si-pu-la-revedere! Doamne, îţi mulţumesc pentru îngerul pe care mi l-ai lăsat prin preajmă, cred că aş fi ieşit mai liniştit din briciul unui frizer arvunit să-mi epileze barba de pe jugulară.

Şi, iată-mă, îndărăt, în miez de luna lui martie, despre care voi scrie în ceea ce s-ar putea să fie, pur şi simplu, partea a III-a a acestui mic round-up prin câteva (două, nu multe) frizerii bucureştene (o a treia pe care mi-o amintesc era un apartament la parter de bloc, în zona Moghioroş) sau care, aşa cum am simţit-o eu, se va transforma într-o odă frizerilor de şcoală veche. Mai trăiesc, mai muncesc, fac şi prozeliţi (nu mulţi, că s-ar devaloriza), sunt mai scumpi dar - ce Dumnezeu, de câte ori pe an ar fi normal să ne tundem? - fac toţi banii!

Curăţenia de primăvară (1)

Era cazul să o fac şi pe asta.

Am intrat şi, încetul cu încetul, mi-am amintit de salonul din orăşelul meu natal cu nostalgii imperiale. De regulă, aceste amintiri refuză să îmi bată la uşă. Majoritatea saloanelor prin care am trecut în anii de pe urmă erau fie nişte apartamente de bloc, fie hale cu oglinzi aşezate, feng shui, prin mijloc, spate în spate, între pereţii de sticlă de la mezaninele hipermaketurilor. Fetişcane, pe fugă şcolite la locul de muncă; băieţi care, probabil, au ratat statutul de vipuri ale cartierului dar nici loseri cu patalama nu au ajuns. Lucrează în ritmul inventat, pentru Model T, de Henry Ford. Mass-production. Tuns (căci despre frizeri scriu)... tuns industrial. Un client, o chică, un frezat, bărbierit, „Vă spălăm în cap?”, „A... doriţi şi o frecţie?”, „Treizeci (35, 40... după amplasament, după criterii masonice) de mii, la casă. Următorul, vă rog!”. Şi un zece mii în buzunarul manipulantului de foarfeci, ca să nu te-njure printre dinţi ca baba automobilul lui Topârceanu.

Ultima dată (era o sâmbătă) m-am tuns prin spatele Circului, la un parter de bloc, intarea pe o uşă străjuită de o firmă cu strălucire cooperatistă, pe fond roşu, parcă. Nu mai ştiu dacă aveau un pieptene şi o foarfecă pe firma suspendată într-o bară de fier-beton (aşa cumva îmi amintesc eu toate atelierele, toate magazinele, toate frizeriile din reţeaua Cooperativei de Stat: o pălărie, un pantof, o foarfecă). O doamnă, nici drăguţă, nici acră, nici grasă, nici slabă, nici tânără... nici... nici... O doamnă m-a poftit pe scaun, mi-a aşezat babeţica aceea albă, m-a întrebat ce şi cum şi s-a pus pe treabă. A tuns, a dat cu lama pe la perciuni, cu aparatul pe la ceafă, m-a întrebat dacă mi-e de ajuns cât alege să rupă din ciuful de deasupra frunţii.

Paranteză: vă mai aduceţi aminte freza lui Limahl, a băieţilor de la Kaja GooGoo? Nu, nu toată freza, doar partea din faţă, cu acele fire răscăcărate, una dintre secţiunile trendului new wave de pe la sfîrşitul primei jumătăţi a anilor ’80? Ei, bine... aşa îmi stă mie ciuful despre care vorbesc, când dă să crească; nu pentru că sunt un nostalgic – deşi sunt, uneori – ci pentru că, oameni buni, nu mai are de unde mai mult şi, atunci, fugă la frizer!

Well, paranteză închisă, m-a tuns, doamna... Nu sunt eu un Mafalda dar nu mă simţeam în apele mele cu ce mi se întâmplă. Presimţeam o turnură neaşteptată a părului, atunci când îi va veni iarăşi vremea „să dea colţul ierbii”. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. Astfel că la doar o lună bună de la acel tuns fugar prin spatele Circului, astăzi, în plină zi de martie, am purces la o nouă operaţiune de estetizare a podoabei capilare – atâta câtă (mă repet?) mai este.

Amintiri despre Cotroceni

Iubesc cartierul ăsta pentru trecutul lui simplu care, de altfel, îi şi alimentează normalitatea de azi. Nu ştiu, poate e de vină şi Grădina Botanică, căreia municipalitatea nu ştie, nu poate sau nu vrea să-i exploateze la maxim valoarea. Pentru societăţile imobiliare, e o zonă cel puţin semicentrală, dar acum 100 de ani, aici se termina oraşul. Cotroceniul a fost la început o reşedinţă a funcţionarilor de la palatul Cotroceni şi cele mai multe case s-au contruit într-o perioadă de avânt economic din perioada interbelică, până la criza financiară începută în 1929. Cine şi-a cumpărat terenuri şi apartamente, cine şi-a construit case aici? O clasă mijlocie de intelectuali, de artişti, de cadre didactice. Închipuiţi-vă astăzi un profesor care-şi permite, din leafa de la şcoală, să-şi cumpere până şi o garsonieră în Militari (care, apropo, era un biet sătuc plin de coteţe cu găini pe vremea când Cotroceniul prindea contur)!
Barbu Cioculescu are 80 de ani şi a locuit toată viaţa în acest cartier. Îmi enumeră personalităţile care au locuit în zonă: poetul Ion Barbu, poetul Adrian Maniu (pe strada Sf. Elefterie), Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu (pe strada Dr. Gheorghe Marinescu). Uită să-l amintească pe tatăl său, criticul literar Şerban Cioculescu, a cărui placă comemorativă împodobeşte faţada casei. Aflu că Şerban Cioculescu şi-a contruit casa din banii pe care-i câştiga din cronicile sale literare. Să-l lăsăm să ne povestească.
Doctori
„Tata a cumpărat terenul de la urmaşii doctorului Davila atunci când a construit casa, prin 1935. Evident că, fiind în jurul Facultăţii de Medicină, s-au pus nume de doctori români şi străini. De exemplu, doctorul Radovici s-a sinucis la 49 de ani, aruncându-se în mare, într-o călătorie pe Mediterana. Se pare că a avut o nefericire sentimentală. Pe aici mai sunt străzile general medic Butoianu, doctor Lister, strada Carol Davila, care este o stradă lungă şi destul de importantă”.
Aşa aflu că doctorul Carol Davila a fost proprietarul celei mai mari părţi din terenul pe care este aşezat astăzi cartierul.

Flamboaiant
„Marele bulevard din faţa Facultăţii de Medicină, care s-a numit când Bulevardul Carol al II-lea, când Bulevardul Doctor Petru Groza, acum Bulevardul Eroilor Sanitari, avea pe o parte şi pe alta castani bătrâni care făceau un fel de boltă deasupra. Până când s-a introdus troleibuzul şi a trebuit, din pricina firelor, să fie tăiaţi. Te plimbai pe dedesubt ca printr-un labirint. Când veneai vara din centru, aici era cu două-trei grade mai răcoare şi mai plăcut. Şi erau celebrele apusuri de soare din Cotroceni. Mihail Sadoveanu venea să vadă aceste apusuri roşii foarte flamboaiante din cartier”.

Aş vrea să vă pot reda accentul cu care Barbu Cioculescu a rostit cuvântul „flamboaiante”!

Cotroceniul are şi case, şi blocuri de apartamente, deşi acestea din urmă nu trebuie sub nici o formă confundate cu blocurile din Dristor. Când am intrat prima dată într-un astfel de apartament interbelic am fost uimit, pentru că nu-mi imaginam că o familie de intelectuali de acum 80 de ani putea trăi într-un confort de 10 ori mai mare ca una de manageri de multinaţională din, să zicem, blocurile din Titan. Şi puteţi să vă convingeţi vizitând Casa Memorială „Ion Minulescu” de pe strada Dr. Gheorghe Marinescu. Apartamente cu livinguri spaţioase, în care pătrunzi după ce apeşi pe sonerii de ebonită made in USA acum 80 de ani şi care încă funcţionează! Băi cu faianţă din care, în aproape 100 de ani, n-a sărit nici un ciob. Parchet făcut să reziste două veacuri.

Bombardamentele
Să ne întoarcem la Barbu Cioculescu şi la amintirile sale. Îmi povesteşte cum l-a prins unul din bombardamentele americanilor în Grădina Botanică şi cum şi-a salvat viaţa „dintr-o vanitate”: era îmbrăcat cu o jachetă nouă şi, când a sunat alarma, n-a intrat în adăpostul antiaerian de teamă să nu se murdărească. Norocul lui şi al nostru, căci adăpostul a fost distrus în totalitate. „În Grădina Botanică nişte copaci foarte bătrâni. Erau plopi cu diametrul, poate, de 10 metri. Doi sau trei dintre ei au fost distruşi la bombardamentul din 4 aprilie 1944. Acolo i-am văzut cu rădăcinile în sus. Era ceva de necrezut cum o bombă a putut să scoată un uriaş din ăsta din pământ. Mai rămăseseră doi sau trei copaci foarte bătrâni şi care aveau cu siguranţă sute de ani. La ora asta cred că nu ma e nici unul. Bombardamentele şi sfârşitul lamentabil al războiului au făcut ca toată această dezvoltare a oraşului să se oprească. La început, oraşul era înconjurat de păduri şi din această cauză erai apărat de viscole iarna şi de praf vara. Pădurile dispărând încetul cu încetul, oraşul este prăfos. Este un oraş în care se face noroi deasupra asfaltului cum nu se întâmplă în Occident. E un oraş de câmpie, un oraş deschis, un oraş cu ierni grele şi cu veri foarte calde”.

Final
Şi încă o frază de-a lui Barbu Cioculescu despre cartierul Cotroceni de astăzi: „Până de curând era un cartier cu multă verdeaţă, socotit ideal pentru sănătate. Foarte multe grădini, foarte mulţi copaci. Acum au apărut foarte multe automobile”. Peste 50 de ani se vor spune aceleaşi cuvinte şi despre Băneasa?

Premiile de excelenţă

Doamnelor şi domnilor, iubitori ai artei, melomani, praleo!

Aveţi ocazia unică de a asista la cel mai important eveniment cultural al anului: decernarea premiilor Oscar pentru cei mai buni lăutari după planetă, vericule!

Intraţi în graţia divină, veţi palpita alături de cei care au scris pagini de aur (veritabil bă, de la Istambul!) în istoria muzicii contemporane româneşti: Florin Salam, multiplu câştigător al „Ghiulului de Aur”, Sorinel Puştiu, cel care a rupt inimile şi dinţii atâtor promoţii de studenţi merituoşi de la Universităţile Jilava şi Rahova, inegalabilele Denisa şi Laura Vass, cele care au făcut-o pe Aura Urziceanu să exclame plină de invidie: „Ce bine cântă astea, să moară mama!”

Cu siguranţă, într-un final apoteotic, pe scenă vor urca „titanii” muzicii românesti contemporane: Adrian Minune, cea mai charismatică voce de la Pavarotti (ce e bă ăsta, parfum?) încoace, precum şi inegalabilul, fascinantul, fermecătorul, extaticul Vali Vijelie.

Pentru împătimiţii de muzică bună, acest concert este o escală obligatorie, aşa că lăsaţi dreacu ontologia, hermeneutica şi alte platitudini prepubertine şi haideţi să umplem Sala Palatului, vineri seară! (fără număr, fără număr, mânca-ţi-aş!)