Mă uit pe geam şi nu văd nimic. Mirosurile ameţitoare ce urca printre zidurile curţii interioare dinspre celebra cofetărie de la parter şi pătrund pe geamul întredeschis al bucătăriei în care numai fierbătorul de cafea prinde, uneori, viaţă nu se pun, nu? E un deliciu. Îmi amintesc de poveştile lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, despre după amieze de duminică în care, copil fiind, se zbenguie în jurul meselor la care aristocraţii vremii despicau veştile săptămânii.
Arunc o privire spre fereastra de la etajul imediat inferior. O domnişoară numără bani. Mulţi bani. "Deci nu e doar streaşina", comentează H, disperat că nici unul dintre serviciile de taxiuri nu se încumetă să-i trimită o maşină. Dacă ar ieşi pe stradă şi ar opri una, cu siguranţă nu l-ar lua nimeni. Nu vrea să ajungă decât până prin Maria Rosetti. E teribil ce se întâmplă în oraşul acesta în zilele ploioase. Parcă ar da strechea în şoferi. Ca şi cum asta nu ar fi suficient, mai există şi agenţii de circulaţie. Mai mult strică decât dreg.
Azi dimineaţă, între Romexpo şi Arcul de Triumf, coloane de zeci de maşini pe fiecare bandă. Între ele, o salvare. Nu se bagă pe contrasens, deşi e relativ circulabil. Din spate, flash-uri disperate. Două maşini negre, una cu girofar albastru. Ne înghesuim în banda întâi să treacă ăla-care-o-fi-el - şi trece. Şi ajunge în spatele salvării, oprită, cuminte, în banda a doua. Din a doua maşină neagră se avântă, prin geamul din spate, un baston dintr-acelea reflectorizante, roşu & alb. Se agită isteric spre maşinile ce vin dinspre Arc. Ca marea lui Moise, calea se deschide în faţa ăluia-care-o-fi-el. Salvarea (mă uit atent şi mi-e ciudă că n-am pornita aparatul de fotografiat) rămâne cuminte în coadă. Oare ăla-care-o-fi-el îşi va fi dând seama de nesimţirea în care trăieşte în vreme ce un muritor de rând îşi poartă durerea în coadă la semafor?
Plouă. La apartamentul 12 stă o doamnă cu puţin mai înaltă decît o jumătate de uşă. I-am văzut deunăzi căpşorul cărunt, pe când descuia unei alte doamne de aceeaşi înălţime, cu pălăriuţă bej şi pardesiu crem. Au, fiecare, o veşnicie. Aş putea face un exerciţiu de imaginaţie şi să cobor, tiptil, pe o frânghie, prin fereastra istoriei spre amintirile trăite de vecina de la 12. Dar până acolo mă împiedic brusc de teancul de reviste economice ordonat aşezate pe un scrin îngust plasat în holul strâmt din dosul uşii de lemn masiv. "Admirabil", îmi spun. La cei spre o sută de ani ai dumneaei, doamna de la 12 citeşte Capital. Trag din ţigare şi le salut cu un glas ce - mi-e uşor ciudă - nu reflectă întreaga admiraţie. Uşa se închide. Continuu să mă întreb: ce poveşti minunate va fi trăit acest centru al Bucureştilor, de o parte şi de alta a Palatului Regal, de la Romană până la Universitate...
În aceeaşi zi în care m-au fascinat vecina de la 12 şi vizitatoarea dumneaei, cu vreo jumătate de oră mai devreme, căutând disperat pe Academiei un pachet de ţigări, m-am împiedicat de o altă doamnă, de vârsta vecinei de la 12. Şedea, rezemată de un graffiti, pe soclul faţadei unui magazin în renovare, vis-a-vis de Biserica Enei, absorbită în lectura unei pagini de ziar. Nu era Capital. Alături, la câţiva zeci de metri, franciza unei patiserii dona străzii parfum de foi-etaj cald.
PS: Acum, după ce am pus şi poza bătrânei de pe Academiei, am văzut mai bine şi ziarul din care citea. S-ar putea să fie defuncta EUROPA (cine are amintiri cât de cât consistente din 1989 îşi mai aduce aminte şi de fascistoida gazetă a Securităţii post-decembriste). S-ar putea să nu fie . Dar de titlul mare din partea de jos a paginii spune aşa: "Tot ce-i românesc nu piere!". Bătrâna pare convinsă...
