Într-o lume de lideri de opinie, de publicişti şi scriitori rataţi ajunşi să scrie advertoriale pentru că nici nuvele nu mai apucă să scrie, într-o lume de deontologi şi tonomate şi blogeri, există şi un low end al fluxului informaţional.
Vi se pare că profesaţi cea mai proastă meserie din lume. Aveţi şefi idioţi. Lucraţi într-un mediu toxic intelectual. Sunteţi nemulţumiţi de lefuri. Sunteţi exploataţi pentru că sunteţi prea buni pentru organizaţia din care faceţi parte... Dar stăm acolo unde nu ne place pentru că nu găsim imediat, pe piaţă, alte joburi pe măsura pretenţiilor noastre.
Şi, în fiecare dimineaţă, în drumul spre acest loc de muncă infect, nu'i aşa?, trecem prin câteva intersecţii supraaglomerate în care aceleaşi figuri obosite ne taie calea cu braţele întinse, afişând titluri de tabloide. O revistă ambulantă a presei. Am început să ne împrietenim. Ne cunosc după titlurile pe care le cerem. "Îl vrei cu DVD sau fără?" sau "Stai aşa, că a venit şi o ediţie specială din Scooby Doo..." sau chiar "Nu ai trecut ieri, ţi'am ţinut revista!".
Nu avem zilnic mărunt, aşa că le dăm o hârtie de zece lei şi lăsăm restul pentru mâine. Alteori, dimpotrivă, nu avem decât una de un milion. "Nu'i nimic, îmi dai mâine". Pentru că, da, de la o vreme încoace ajungem la limita tutuirii. Îşi fac griji dacă nu ne văd o câteva zile, "ai fost în concediu?" sau (like d'oh!) "ţi'ai schimbat locul de muncă?"
Se trezesc în creierul nopţii, se duc la Casa Scânteii, lasă retururile, beau cafele peste cafele şi fumează turceşte în ploaia rece, până difuzarea trusturilor de presă termină sortatul pachetelor, îşi iau teancurile de ziare ale zilei, se împrăştie spre punctele nevralgice ale traficului cotidian unde îşi plimbă, de la cinci dimineaţa până spre amiază, cizmele roase prin bălţi, transpiră în codul roşu al verilor subsahariene, inspiră noxele camioanelor trimise prin oraş de toţi umbrăreştii, nu le iese socoteala cu restul, la sfârşitul zilei şi, toate astea, pentru un comision oarecare...
Ar putea să'şi caute altceva mai bun de lucru, vă spuneţi. Nu'i obligă nimeni să muncească acolo, nu? Ar putea turna nişte copii, unul pe an, pe care să'i trimită, mai apoi, să spele parbrize în aceleaşi intersecţii... De ce n'ar face'o? O face o bună parte din ţara asta. Ar putea, frate, să'şi caute ceva mai bun de lucru, vă vine să spuneţi, dumneavoastră, cei total nemulţumiţi de actualul loc de muncă, de şef, de amanta directorului care face parte din categoria celor (trişti, nu?) care nu au nimic de lucru toată ziua aşa că stau şi ţes intrigi...
Aici, în faţa calculatorului, sub dispozitivul de aer condiţionat, cu un bancomat de cafea pe coridor, primiţi nişte newsletteruri care vă învaţă ce anume ar trebui să ştiţi şi vă înjuraţi şefii. Care, de altfel, au intrat în UE doar la capitolul fumat în spaţii publice, 'le mama lor...
PS: Orice asemănare cu realitatea este pură întâmplare. Sau nu?
