Olimpiavision

Mi'a luat ceva timp să descopăr, în ziarele noastre de sport (ediţiile online), rezultatele concursului individual compus feminin de gimnastică. M'am lămurit, într'un târziu, că locurile ocupate de românce au fost cele mai bune pe care le puteau obţine. Abia în final am găsit şi poziţiile.
Văzusem că medalia de aur a revenit unei rusoaice din Dallas. Născută în Rusia (din tată campion - nu, nu e doar expresia celebră, tatăl ei chiar a fost campion de gimnastică), venită pe la şase ani în SUA şi crescută în Texas ("Mulţumim tovarăşului ex-guvernator GWB pentru excelentele condiţii...").
Sudanezul Lopez Lomong a purtat drapelul SUA. La 1500 de metri, pentru SUA aleargă mexicanul Leo Manzano şi kenianul Bernard Lagat. Apoi: 33 din cei cam 600 de sportivi americani înscrişi în lotul olimpic sunt imigranţi. Nu copii de imigranţi. Imigranţi, pur şi simplu. Mi'am adus aminte de Dominique Moceanu. De primii antrenori de volei - români! - din Italia, de timişorenii care au ridicat handbalul masculin german până la aurul mondial, de (ca să ieşim o propoziţie din sport) regii germani ai României. De minunea plecată de la FC Köln Lukas Podolski şi de norvegianul John Carew.
De soţii Karoly - chiar dacă ei sunt, înainte de a fi foşti cetăţeni ai României, maghiari.
Ştiţi câţi evrei declaraţi concurează la Olimpiadă pentru diverse ţări? Şi ştiţi câţi imigranţi concurează pentru Israel? Mulţi.
Pe un forum, cineva comenta că Jocurile Olimpice au ajuns să fie un instrument al naţionalismului. Probabil că exagerează. Puţin... Nu mai chiar competiţia ai dintre sportivi dar nici o întrecere între cetăţi nu este! Ceva pute. Cam ca la Eurovision.
Sau, poate, Olimpiada este proiecţia unui viitor sat al genelor globalizate?

Ultima lună de vacanţă

- Câţi dintre voi sunt fericiţi că vin la şcoală?
Aproximativ jumătate din clasă a ridicat mâna.
- Câţi dintre voi vor să înveţe?
Nici unul dintre copii nu a ezitat şi au ridicat cu toţii mâna.

Întâmplarea se petrece într'o şcoală americană. Povestea am găsit'o pe un forum iar membrii acelui grup de discuţii au părei împărţite despre relevanţa acestui (să'i zicem) dialog.

Mi'am imaginat o clipă că sunt iarăşi în şcoală, că mă întreabă profesorul şi că n'am habar cum aş răspunde la prima întrebare. Dar dacă ar fi fost să vrea să afle, de la mine, atunci, un dascăl dacă vreau să învăţ, aş fi lăsat mâna jos.

Pentru că prin şcoala românească am trecut cu o traducere falsă a verbului "a învăţa". Era acea acţiune asociată acumulării unui bagaj de informaţii necesare pentru a fi mai bun decât colegii mei şi nu neapărat din dorinţa de a fi mai bun cât pentru prestigiu. Am "învăţat" pentru... de fapt, nici măcar nu am "învăţat" pentru ci contra. Nu pentru note bune ci împotriva celor proaste. Nu sunt un etalon, nu aş putea generaliza, dar am trecut prin informaţiile acumulate pentru a mă lupta cu fiara aceea de pe catedră - catalogul. Nu m'am dus la şcoală pentru a dobândi cunoştiinţe pentru a căpăta experienţă ci pentru a'mi întipări ceva în minte.
N'am fost învăţat să învăţ. Poate n'am ştiut să'i aud pe cei care mi'au spus cum se învaţă. Poate n'am vrut. Pentru că sistemul m'a încurajat să mă conctrez pe opţiunea contra.

Am trecut, azi, pe lângă câteva şcoli din Bucureşti şi mă întrebam dacă nu cumva au căzut victime anului electoral. După care am văut ştirea asta. Ştiu o grădiniţă din sectorul 2, într'o clădire veche supravieţuită printre blocuri, care stă de câteva mandate Onţanu să cadă...

Maria Maria