Omul nou iese la soare

Ies mereu, de cum dă soarele.
Ies din cutiuţele de chibrituri ce compun cutia mare - blocul lor, înghesuit din Calea Călăraşilor, cu vedere spre Biserica Delea Veche. Poate cel mai urât bloc din oraş. Mai sunt şi alte blocuri urâte în oraş, unele la fel ca ăsta, chiar; dar blocul lor din Calea Călăraşilor, înghesuit şi împins la jumătate de pas îndărăt de la stradă (de parcă ar fi pedepsit), pare un pui de cioară clocit într'un cuibar de lebede.

Ies mereu, de cum dă soarele, echipaţi în maiourile acelea tetra, simbol al apartenenţei depline la categoria socială "omul nou". În maoiuri tetra şi cu pantaloni scurţi, combinaţi cu pantofi. Imaginea succesului unei politici de dezumanizare care a început chiar cu urcarea lor în bloc.




Ies mereu, de cum dă soarele - ca şi cum ar evada dintre zidurile acelui ospiciu social pentru oamenii fără echilibru antropologic; iar acoperişul, plasat puţin deasupra etajului IV din blocurile învecinate, se transformă în bucătărie tradiţională dâmboviţeană. Încing grătarul, găsesc un locşor cu umbră unde'şi pun petul de doi litri de bere şi'şi văd nestingheriţi de treabă. Cartierul se umple de mirosul naţional de mici, fumul se risipeşte în toate direcţiile, fără să'i pese că zăpuşeala a ucis orice boare de vânt.

Sub soarele Bucureştilor, ei doi, poate unul e Constantin, la mulţi ani, să trăiască, aşteaptă culoarea aia ruginie a cărnii, rezemându'şi braţele în şolduri. Două burţi care cu migală au crescut sub uniforma omului nou...

Civilie. Haine grele.

Despre premiile Galei Societăţii Civile nu am să povestesc nimic. Felicitări sponsorilor (botezaţi
"oameni de bine") pentru premiile obţinute.

Dar, una peste alta, am fost la Ateneu, pentru evenimentul din primul paragraf.

Pe la mijlocul galei îmi vibrează telefonul. Mă uit, văd numele, nu'mi dau seama cine e, dar noah, dacă e în memorie... aşa că răspund cu un da suflat în pumnul căuş pus peste microfonul telefonului, cum am văzut eu că fac politicienii noştri când sunt filmaţi ca plan secundar.

Ce faci?, primesc întrebarea-răspuns.
Sunt la Ateneu, zic, în şoaptă, printre aplauzele în delir ale publicului după anunţul unuia dintre premii.
Păi... da' ce faci la Ateneu? mă întreabă vocea, uşor crispată dar evident cotrariată.
Pot să stau să'i explic? N'are nici un rost, ar dura prea mult. Aleg varianta următoare:
Păi... iaca, fac şi eu cam ce'ar putea face omul la Ateneu, zic.

Pauză de stupoare.
După care interlocutorul meu îşi revine.

Ah, Cristi... am greşit, căutam alt Cristi.
OK, nu'i bai, zic. Ceau.

Şi închid.

Când am apăsat butonul roşu de închis mi s'a declicănit şi memoria. Tipul, nepotul naşilor mei, e student la Academia de Poliţie.

Sigur că nu m'a surprins deloc ştirea auzită azi dimineaţă, despre şeful SPP care a cerut recondiţionarea unor tablouri de patrimoniu pentru că (citez din memorie) "arătau învechite".

PS: titlul răutăcios al acestei note este "Întâmplări cu apevişti"; dar să nu generalizăm; şi încă un dar: dar să nu uităm că maestrul Moisil şi'a privit studentul aflat la ananghie în faţa tablei şi i'a spus aşa: "Înalt eşti, frumos eşti, prost eşti - de ce nu te'ai făcut ofiţer?"; mda, întâmplător, tipul fusese trimis de la Academia Militară să studieze Politehnica în civilie...
PPS: Pe de altă parte, ştiu un inginer care, după ce s'a închis fabrica la care lucra, s'a făcut poliţai de circulaţie; la un filtru, un şofer încerca să îi explice cum că nu are rezervorul modificat (adică nu vrea să facă trafic de benzină în Iugoslavia aflată, la vremea aceea, sub embargou); la care poliţaiul i'a tăiat'o scurt - "să ştiţi că sunt mai inteligent decât m'arată uniforma!".