Ne-am contrazis, Sprâncenatu' şi cu mine, pe subiectul
ăsta. Sprâncenatul a ridicat mănuşa, întrebându-mă dacă o simt ca pe o chestie tipic nemţească. N-am ridicat mănuşa. I-am confirmat presupunerea, argumentând-o: în ultimii ani ai deceniului 5 din secolul trecut, imediat după ocuparea de către Aliaţi a Germaniei, delaţiunea a fost ridicată la rang de virtute. Aşa au rueşit americanii să-i convingă pe Helga, Fritz, Hannelore sau Werner să se toarne între ei, care că vecinul i-a dat o cană de apă unui SS-Standartenjunker prăfuit într-un august la 39 de grade, care că patronul a cotizat masiv la Wehrmacht sau la Nazionalsozialistische Deutsche Arbeitspartei. Cu timpul, în sângele neamţului s-a născut globula încrederii în spiritul civic. Aşa că neamţul se implică, chiar dacă e vorba de a linişti o haită de suporteri beţi (şi când spun beţi spun beţi...) întorşi de la Gelsenkirchen după ce Dortmund a bătut în ultimul minut al prelungirilor. Se implică pentru că ştie că dacă le cere acelor Arschloecher să facă linişte nu se va alege cu un "Verpiss dich!" ci va avea suportul întregului compartiment şi, cu siguranţă, eins-zwei vine şi die Polizei.
A ridicat Sprâncenatu', în schimb, mănuşa: nu e asta, tată, e lipsă de imaginaţie.
Atunci am simţit eu nevoia să iau mănuşa din mâna lui Sprâncenatu' şi să o arunc, să mă aplec şi să o ridic. Nu, fratele meu, numai lipsa de imaginaţie nu se poate invoca în acest caz. Dacă eticheta de naţiune morbidă (apud Sprâncenatu') se poate aplica românilor cu argument suplimentar cazul Elodia, în plină derulare cu mare succes, ei, bine, nemţii au parte de fenomenul Elodia în tonus lacrimogen de decenii bune, pe prima pagină a unui Bild sau Express sau Abendzeitung. În anii din urmă, au descoperit şi televiziunile cheia succesului presei scrise bulevardiere (pentru că, de fapt, spre deosebire de România, tonul este bulevardier, nu tabloid - şi aici e vorba de anumite nuanţe).
Nu ştiu dacă Luis Lazarus ai lor îşi cheamă în emisiune fostul coleg de afaceri cu locuri de cămin, psihologul Dumi (pe Lazarus & Dumi i-am prins ca student, în Leu, deveniseră şefi de cămin imediat după agitaţia din decembrie 1989, asta după ce trecuseră prin ghilotină nu doar vinovaţii ci şi toţi & toate Mariile Antoanete de la care, probabil, se aleseseră cu restanţe în anii premergători marii rotaţii de cadre; în Germania nu am avut aceasta şansă). Câte un megaratat actoraş (un megarol de valet în care a rostit o singură replică - ceva de genul "Domnul e servit" - dar şi rolul secundar într-o reclamă în care mai joacă o sticlă de coniac şi
citiţi ce spune Vali despre acel rol în clipul publicitar ce poartă numele de Mioriţa xo!) mai apare, dar eventual joacă rolul de martor alcoolic şi puţin credibil. Pentru că, în Germania, televiziunile comerciale se bat între ele în puneri în scenă de cazuri reale - fie sub formă de seriale poliţiste, fie prin mimarea uşor telenovelistică a unor procese. Tele-judecătoarea Barbara Salesch de la Sat1 face furori până şi în satele de nemţi (saşi, şvabi, austrieci şi alte denominaţii sub-etnice) din România, câte or mai fi rămas.
Well, stând şi consumând astfel de produse tv, pe fondul conştiinţei civice la deplină maturitate, nemţii au, în situaţii de genul celei din trenul spre Bad Segeberg, multă, foarte multă imaginaţie.
Dar, mă tem, la acest capitol am luat-o bine înainte Germaniei. De fapt, în Germania nu s-a născut încă acea televiziune pentru detectivii din noi. Vă daţi seama câţi detectivi (o întreagă clasă socială, serios defavorizată prin ignorare, aş putea spune) neexploataţi zac zi-lumină pe băncile din faţa blocurilor României, în halatele lor roase pe sub care atârnă decenii de sâni căzuţi, cu (pfui!) mustaţa crescută deasupra buzei, cu şoşonii în picioarele deja pline de varice. Au renunţat, în anii din urmă, la croşetă şi macrameu. Cine se va gândi vreodată să deschidă o agenţie de profil recomandând HR-ului să facă recrutările printre pensionarele de bloc, va da lovitura!
"Bună seara, maică, auzi, da' aseară parcă nu era roşie maşina, sau m-am glăunit de tot?"
