Am intrat în spaţiul funcţionând ca punct de trecere a frontierei către Transnistria cu un Vitalie, la volan, convins în proporţie de 70% că ne vor întoarce din drum. Mi’a repetat ceea ce mă învăţase să spun: mergem la Odessa, ai niştre prieteni acolo, pe mine m’ai angajat de şofer, în gară, la Chişinău; dacă te trag deoparte şi’ţi spun că eu am recunoscut că mergem la Tiraspol, să nu îi crezi. Oprim în dreptul primului indicator de stop. Ni se face semn să ne apropiem. Vitalie îi dă paşaportul meu şi buletinul lui de cetăţean al Republicii Moldova. Vrea să ştie unde mergem, mergem la Odessa, ok, portbagajul, în regulă, intraţi la ghişeul vamal. Simt cum îmi dă târcoale resentimentul faţă de birocraţie dar din dosul ferestrei ghişeului mă priveşte scurt o pereche de ochi de rusoaică. Neliniştii îi urmează, brusc, un calm... aceasta este, de fapt, arma cea mai periculoasă a post-ţariştilor: frumuseţea femeilor ruse poate împinge spre somn orice vigilenţă inamică. Din păcate durează prea puţin controlul. Suntem curaţi, deşi Vitalie ar putea fi pe toate listele negre ale Tiraspolului, după câte intrări haiduceşti şi articole defavorabile a acumulat. Ne dă documentele, ne şi zâmbeşte. În patria ei, funcţionarul nu este plătit să fie amabil cu plătitorul de taxe pentru că plătitorul ăsta de taxe este un individ abstract; el, în realitate, nu există... Ea, în schimb, în uniforma ei albastră, e cât se poate de reală. Dintr’un capăt de memorie îmi smulg un de-mult-timp-nefolosit spasiva. Ne face cu mâna din cuvinte, la rândul ei: dasvidania şi ceva ce nu mai ţin minte cum se pronunţă dar "drum bun" înseamnă.
Revenim la maşină, avansăm trei metri, suntem iarăşi opriţi şi căutaţi în portbagaj. E gol. Pe bancheta din spate? Un rucsăcel portocaliu branduit Mabthera în care îmi car bătrânul aparat de fotografiat Olympus şi cele două pachete de JPS pe care presupun că le voi fuma astăzi. Ni se permite să mai înaintăm vreo zece metri. Urmează ceva ce seamănă a birou de imigrări. Vitalie se duce şi revine cu două file pe care se apucă să le completeze, după indicaţiile existente acolo, cu caractere chirilice. Mă uit lung la numele meu caligrafiat în chirilică şi zău dacă mai pot să’mi amintesc cum arăta pe colţul din dreapta sus al colii pe care dădeam extemporale la limba rusă, în urmă cu trei decenii. Ah, pentru prima oară în viaţă mi se cere patronimul. Să’i zic, simplu, româneşte, Petre? Să’i spun Piotr? Să fie Petrovici? Sau Piotrovici? Rămâne Piotr. Între timp, de deasupra noastră se aud voci crizate. În câteva secunde se lămuresc lucrurile. Unul dintre vameşi l’a turnat pe altul. Acum, cei doi s’au întâlnit. Îmi doresc, pur şi simplu, să se ia o decizie în privinţa noastră. Să fim lăsaţi să trecem sau să ne întoarcă... Mi’e egal. Aici s’au mai descărcat puşti. Crucile de pe marginea drumului, din ale căror poze privesc pierduţi copilandri luaţi la oaste, stau mărturie. Cui îi mai pasă dacă numele de pe micile monumente sunt scrise în caractere latine sau chirilice?
