De fapt, începusem să răspund la un comentariu din postul anterior dar, dat fiind că m'am lungit, am decis (în plenul şedinţei de blog - fără cvorum, deci în unanimitate) să pun de un post nou.
Aşadar, anonim (sau angel, pe blogul Piticului) crede astfel:
parerea mea este ca sunteti PENIBILI toti BLOGERII care filmati muncitorii care stau degeaba cand ar trebui sa munceasca si apoi puneti filmuletele pe blog si apopio stati cu ochii pe nr de vizualizari; si mai sunteti de 2 ori penibili cand scrieti fraze de genul "Pentru ca inca nu stim sa muncim cum trebuie, pentru ca nu vrem sa muncim cum trebuie" generalizand..
nu inteleg de ce s-a intiparit aceasta idee cum ca romanul nu munceste si este puturos s.a.m.d.
Romanii sunt lenesi atunci cand sunt platiti cu niste salarii de cacat si isi bate joc patronul de ei. isi baga pula, ceea ce eu consider un lucru FOARTE BUN.
in toata europa romanii sunt cunoscuti drept oameni muncitori, care fac treaba cum trebuie si sunt respectati pt acest lucru. DE CE? fiindca sunt platiti bine.
foarte multe firme mari vin si investesc in romania. DE CE?fiindca in romania este mana de lucru MAI IEFTINA si de CALITATE. ori asta inseamna ceva,nu?
sunt mai mult ca sigur ca acelasi om pe care l-ati filmati voi, daca ar fi fost platit cum trebuie si-ar face treaba cu mult mai multa responsabilitate iar astfel de filmulete nu si-ar avea rostul.
Bun, n'o fi fiind el, factorul psihologic, moralul muncitorului, chiar de ignorat, însă (şi de aici încep acel comentariu pe care îl postasem iniţial ca răspuns în entry-ul anterior, semnat de filatorul nostru de serviciu, Emil N), dragă înger anonim, eşti doar un/o amărât/ă de extremist/ă optic; sau, poate, numai daltonist/ă. Vezi şi te isterizează fix câteva nuanţe. Unii chiar trec prin viaţă cam la fel ca tine prin bloguri - în diagonală.
Ţi'aş fi dorit un scurt salt în timp - în Germania celei de'a doua părţi a deceniului lui WW2. Nici germanii nu erau bine plătiţi; dimpotrivă, veneau cu mâncarea de acasă pentru a munci la reconstrucţie. Şi dacă Ceaşcă a distrus şi a lăsat neterminat, crede'mă, e nimic pe lângă ce au reuşit americanii la Koeln şi, mai ales, Dresda - iar aceasta din urmă nu se compară cu ani de războaie ulterioare care, cap la cap puse, trec de o sută cu siguranţă. Dar germanii aceia munceau, frate (sau soro). Mai apoi, la sfâriştul anilor 50 (adică la un interval brucanian de timp, comparabil cu cel trecut de la schimbarea de gardă din decembrie 89), Germania dispunea deja de un firav dar progresiv Mittelklasse - care făcea un concediu pe an şi începea să se obşnuiască timid cu ideea că ar putea încerca şi un al doilea; trăia liniştit (mă rog, uşor constrâns de anumite tabieturi şi tabu-uri, dar asta e altă poveste, care se leagă de anul 1968, RAF, gruparea Baader şi pubertatea întârziată a lui Joschka Fischer), îşi cumpăra maşină (Volkswagenul poporului, cu nimic mai dezavantajoasă investiţie de familie decât Loganul nostru de azi) fără teama că îşi va nenoroci Haushaltul pentru ani buni de acolo-nainte... Şi, mai ales, de la un punct şi-au permis să facă nazuri şi să nu mai accepte orice job, aşa că au importat Gastarbeiteri de toate etniile (reale sau fabricate) şi religiile din fosta Iugoslavie şi, mai ales, cetăţeni turci (osmanlîi şi kurzi). Că linia lui 18 din Koeln, care duce la Bonn, trece astăzi printr'un mic Istanbul, iarăşi e altă poveste...
Nu au avut de la bun început joburi bine plătite; au lucrat în minele de la Bochum înainte de a se muta la calculatorul care asambla telefoanele Nokia; au construit şosele care nu se stricau după prima ploaie; au avut grijă de pământul lor şi dacă nu au putut vinde s-au reorientat şi nici măcar dacă s-au limitat la fermăritul de subzistenţă nu au lăsat restul în paragină ci au plantat flori şi copaci - da, copaci, acele obiecte organice, fiinţe, de fapt, pentru care antreprenorii de la care primesc acei muncitori filmaţi de Emil N un salariu de groază parcă în milă, dau un şpriţ în cinstea unor funcţionari de la primării, şpriţ încununat cu o drujbă şi un excavator.
Şi s-au dus la meciuri (numai peluza plină ochi în fiecare weekend a lui Borussia Dortmund e cât întreaga tribună de pe Ghencea, numai galeria lui Schalke 04 este cât întreaga tribună a lui Dinamo) şi deşi nu prea aveau campionat devenau campioni mondiali în 1954; nu au scuipat seminţe pentru că nu au avut gigibecali şi cristiborcea să dea din buric etalându-şi trabucul (nici o conotaţie freudiană - nu din partea mea, poate ei ştiu altceva). S-au îmbătat şi ei ca porcii dar poliţia lor chiar a ştiut când să intervină - şi a ajuns să fie respectată!
Dragă înger anonim al muncitorilor deloc convinşi că rolul lor e să muncească, ştim că timpul tău e preţios şi n-ai vreme de bloguri dar viaţa nu e doar cenuşie - iar asta se poate vedea inclusiv pe blogurile astea pe care noi le facem în afara orelor de program şi ca un - da! - mijloc de refulare a furiei acumulate la fiece întâlnire cu lumea reală.
Şi nu, nu numai pe cei care primesc o amărâtă de leafă de la cei care, asemeni tăticului tău, trăiesc din afaceri cu primăria şi caută angajaţi care muncesc în dorul lelii, îi vedem. Am scris şi despre piari şi despre taximetrişti şi despre metrou şi despre organul din colţul intersecţiei şi despre câini şi despre copaci şi despre parcări şi despre cablişti şi despre funcţionari publici sau bancari şi... Despre Bucureşti, că d'aia ne'am zis Blogureşti. Şi dacă e trafic, trafic să fie. Să fie sănătos. Deşi, cred, puteam să scriem despre Elodia. Sau să ne înjurăm cu alţi blogeri. Sau să fi pus următorul titlu acestui post: "Filmul cu profesoara care şi-o trăgea în cancelarie cu...". Sau...
Iar pentru că acest text e prea lung şi prea sec, uite, domnii din figura alăturată nu sunt drumari. Dar nici nu par convinşi că ar fi trebuit să se apuce în acea zi de muncă!
Verdictul, răspunsul la întrebarea "de ce se munceşte atât de prost în România", n'am să îl dau. Am părerea mea, cred că se poate deduce din ce am scris până acum; da, mă tem că e totuşi, pe undeva, şi ceva genetic. Şi, ca să nu închei astfel, mă gândesc că există şi reţete de succes în România şi nu mă refer la snobii de ieri - connaisseurii de mâine, ci la oameni care, cunoscându-şi limitele, au ştiut ce cale să aleagă (nu, nu a exilului, nu a Vestului) şi au depăşit un anumit prag spre care asiprăm cu toţii. Din păcate sunt prea puţini.
PS: Dovada că se poate şi altfel stă chiar aici, la noi, pe blog. Le-a luat o săptămână şi jumătate să lărgească drumul, pe ambele sensuri de mers, incluzând aici schimbatul inevitabil al bordurilor. Să nu'mi spună cineva că în noiembrie 2007, un drumar câştiga în Bucureşti mai mult decât un drumar al anului 2008, tot în Bucureşti.
Nu au avut de la bun început joburi bine plătite; au lucrat în minele de la Bochum înainte de a se muta la calculatorul care asambla telefoanele Nokia; au construit şosele care nu se stricau după prima ploaie; au avut grijă de pământul lor şi dacă nu au putut vinde s-au reorientat şi nici măcar dacă s-au limitat la fermăritul de subzistenţă nu au lăsat restul în paragină ci au plantat flori şi copaci - da, copaci, acele obiecte organice, fiinţe, de fapt, pentru care antreprenorii de la care primesc acei muncitori filmaţi de Emil N un salariu de groază parcă în milă, dau un şpriţ în cinstea unor funcţionari de la primării, şpriţ încununat cu o drujbă şi un excavator.
Şi s-au dus la meciuri (numai peluza plină ochi în fiecare weekend a lui Borussia Dortmund e cât întreaga tribună de pe Ghencea, numai galeria lui Schalke 04 este cât întreaga tribună a lui Dinamo) şi deşi nu prea aveau campionat devenau campioni mondiali în 1954; nu au scuipat seminţe pentru că nu au avut gigibecali şi cristiborcea să dea din buric etalându-şi trabucul (nici o conotaţie freudiană - nu din partea mea, poate ei ştiu altceva). S-au îmbătat şi ei ca porcii dar poliţia lor chiar a ştiut când să intervină - şi a ajuns să fie respectată!
Dragă înger anonim al muncitorilor deloc convinşi că rolul lor e să muncească, ştim că timpul tău e preţios şi n-ai vreme de bloguri dar viaţa nu e doar cenuşie - iar asta se poate vedea inclusiv pe blogurile astea pe care noi le facem în afara orelor de program şi ca un - da! - mijloc de refulare a furiei acumulate la fiece întâlnire cu lumea reală.
Şi nu, nu numai pe cei care primesc o amărâtă de leafă de la cei care, asemeni tăticului tău, trăiesc din afaceri cu primăria şi caută angajaţi care muncesc în dorul lelii, îi vedem. Am scris şi despre piari şi despre taximetrişti şi despre metrou şi despre organul din colţul intersecţiei şi despre câini şi despre copaci şi despre parcări şi despre cablişti şi despre funcţionari publici sau bancari şi... Despre Bucureşti, că d'aia ne'am zis Blogureşti. Şi dacă e trafic, trafic să fie. Să fie sănătos. Deşi, cred, puteam să scriem despre Elodia. Sau să ne înjurăm cu alţi blogeri. Sau să fi pus următorul titlu acestui post: "Filmul cu profesoara care şi-o trăgea în cancelarie cu...". Sau...
Iar pentru că acest text e prea lung şi prea sec, uite, domnii din figura alăturată nu sunt drumari. Dar nici nu par convinşi că ar fi trebuit să se apuce în acea zi de muncă!
Verdictul, răspunsul la întrebarea "de ce se munceşte atât de prost în România", n'am să îl dau. Am părerea mea, cred că se poate deduce din ce am scris până acum; da, mă tem că e totuşi, pe undeva, şi ceva genetic. Şi, ca să nu închei astfel, mă gândesc că există şi reţete de succes în România şi nu mă refer la snobii de ieri - connaisseurii de mâine, ci la oameni care, cunoscându-şi limitele, au ştiut ce cale să aleagă (nu, nu a exilului, nu a Vestului) şi au depăşit un anumit prag spre care asiprăm cu toţii. Din păcate sunt prea puţini.
PS: Dovada că se poate şi altfel stă chiar aici, la noi, pe blog. Le-a luat o săptămână şi jumătate să lărgească drumul, pe ambele sensuri de mers, incluzând aici schimbatul inevitabil al bordurilor. Să nu'mi spună cineva că în noiembrie 2007, un drumar câştiga în Bucureşti mai mult decât un drumar al anului 2008, tot în Bucureşti.
