„Dar știți cumva de ce nu mai merge 90?”, întreabă doamna.
Înainte de a-l pune în încurcătură pe controlor intrase în vorbă cu tăcerea mea. „... nu mă mai ridic (...) zzzzz (...) nici nu mai știi de unde, hăhăhă, iei bolile, din aer sau din orgabzzbzzz..., hahaha...”. M-am așezat pe scaunul din fața ei.
La următoarea stație urcă o tânără. Vrea locul de la geam, alături de doamna curioasă. „Hahaha, vedeți? Nu mai e cazul să mă ridic, mă răsucesc doar, hahaha...”
„Nu am idee”, mimează controlorul un răspuns. De unde ar putea el ști? Dar de ce să știe? El trebuie să scoată device-ul din buzunar, să-l lipească de cardul pasagerului, să atingă cu un degețel ecranul și să citească o culoare, dacă e verde e bine, dacă e roșu e semnalul că trebuie să se dea stăpânul jocului, eventual să-și iasă din fire în fața vreunui călător mai sfrijit prins fără bilet.
„A, nu, nu e nici o problemă, v-am întrebat doar așa...”, intervine repede, pompieristic de-a dreptul, doamna, încercând, parcă, să-l salveze dintr-o prea puțin probabilă situație jenantă. Nu care cumva să se impacienteze domnul aflat în timpul orelor de program și să-i dea ziua peste cap, de n-o să mai fie în stare să vâneze contravenienții. Și de ce, oare? Din cauza unei întrebări legate de...
„Oricum”, intervine doamna peste narator, „90 mergea mai mult, așa... nici nu știu pentru cine mergea 90, că mergea mai mult gol”
„Nu, doamnă, îmi pare rău că nu pot să vă răspund”, se aude, pierzându-se ușor, vocea controlorului. S-a îndepărat spre ușă, așteaptă salvatoarea stație următoare. Iar a muncit degeaba...
„Hahaha, nu vă faceți griji, domnule, am întrebat doar așa, nu e nici o problemă că nu știți”, nu vă pic examenul, nu vă spun lu' tata, m-am aflat și eu, hahaha, în treabă, făceam conversație, domnule, mai râdem, mai glumim, suntem toți aici, o mare familie, circulăm în RATB, ne mai hăhăim, mai punem o întrebare ca să nu adormim, că, deh, e dimineață, suntem în București, e soare, mai bine așa decât să facem politică, orașul prinde viață, mai cumpărăm trei pixuri la un leu sau măcar șosete până la stația următoare, dacă nu, la întoarcere, oameni suntem, mai coborâm, mai urcăm, mai povestim.
Înainte de a-l pune în încurcătură pe controlor intrase în vorbă cu tăcerea mea. „... nu mă mai ridic (...) zzzzz (...) nici nu mai știi de unde, hăhăhă, iei bolile, din aer sau din orgabzzbzzz..., hahaha...”. M-am așezat pe scaunul din fața ei.
La următoarea stație urcă o tânără. Vrea locul de la geam, alături de doamna curioasă. „Hahaha, vedeți? Nu mai e cazul să mă ridic, mă răsucesc doar, hahaha...”
„Nu am idee”, mimează controlorul un răspuns. De unde ar putea el ști? Dar de ce să știe? El trebuie să scoată device-ul din buzunar, să-l lipească de cardul pasagerului, să atingă cu un degețel ecranul și să citească o culoare, dacă e verde e bine, dacă e roșu e semnalul că trebuie să se dea stăpânul jocului, eventual să-și iasă din fire în fața vreunui călător mai sfrijit prins fără bilet.
„A, nu, nu e nici o problemă, v-am întrebat doar așa...”, intervine repede, pompieristic de-a dreptul, doamna, încercând, parcă, să-l salveze dintr-o prea puțin probabilă situație jenantă. Nu care cumva să se impacienteze domnul aflat în timpul orelor de program și să-i dea ziua peste cap, de n-o să mai fie în stare să vâneze contravenienții. Și de ce, oare? Din cauza unei întrebări legate de...
„Oricum”, intervine doamna peste narator, „90 mergea mai mult, așa... nici nu știu pentru cine mergea 90, că mergea mai mult gol”
„Nu, doamnă, îmi pare rău că nu pot să vă răspund”, se aude, pierzându-se ușor, vocea controlorului. S-a îndepărat spre ușă, așteaptă salvatoarea stație următoare. Iar a muncit degeaba...
„Hahaha, nu vă faceți griji, domnule, am întrebat doar așa, nu e nici o problemă că nu știți”, nu vă pic examenul, nu vă spun lu' tata, m-am aflat și eu, hahaha, în treabă, făceam conversație, domnule, mai râdem, mai glumim, suntem toți aici, o mare familie, circulăm în RATB, ne mai hăhăim, mai punem o întrebare ca să nu adormim, că, deh, e dimineață, suntem în București, e soare, mai bine așa decât să facem politică, orașul prinde viață, mai cumpărăm trei pixuri la un leu sau măcar șosete până la stația următoare, dacă nu, la întoarcere, oameni suntem, mai coborâm, mai urcăm, mai povestim.
