31.8.14

Ce-a văzut neamțul la București în vara lui 1968


Fierbinte vară, cea a lui 1968. Cehoslovacia. Cehoslovacia isteriza Moscova, Parisul ardea, de Gaulle își pierdea inocența și fugea de la București să liniștească ce mai poate fi liniștit.
Neamțul Erhard K (nici nu știu dacă era din Vest sau Est) făcea un tur al blocului comunist și trăgea pe diapozitive imagini de bucurat ochiul într-o altă dimineață de august, ultima, 45 (of!) 46 de ani mai târziu. Când un război, în zona fostului „bloc de răsărit”, e la fel de posibil ca și în vara lui 1968. Când Erhard K, spre deosebire de de Gaulle, nu fugea de la București ci făcea poze în zona Gării de Nord.

Un București, între timp, demolat de ceaușeștii vechi și noi.


 Berzei colț cu Golescu

 Piața Gării de Nord cu vedere spre Bdul Duca

 Piața Gării de Nord cu vedere dinspre treptele de la casele de bilete
către hotelul Dunărea și magazinul Sora

 Gara de Nord 

 (știe cineva unde era acest loc?)

 Fosta Piață Matache (pe atunci Ilie Pintilie), demolată în timpul mandatelor de prima ale lui Sorin Oprescu

Nu e Calea Griviței, cum am zis inițial,
ci mai degrabă Berzei văzută dinspre fosta Piață Matache, crede Emil Neacșu.


29.8.14

Noile dimineți ale navetistului


La început a fost tramvaiul 32. Și-a fost forfotă, și-a fost zdrăngăneală - dar cumva n-am fost acolo. Și-a fost seară, și-a fost dimineață. Și-a venit a doua zi și cu ea autobuzul 226. Și-a mai fost și un loc bunuț la geam plus Cartea Șoaptelor lui Varujan, cel (paranteză de critic complet neavizat, simplu cititor) care și-a așternut memoriile armene cu o candoare în cel mai virulent posibil contrast cu prezența politică a aceluiași Vosganian.
Și-au mai fost duduia cu bustiera roșie sub tricoul alb chinezesc, subțire spre transparent și mulat, și domnul (cam bine afumat pentru ora cumva prea matinală - sau poate prea târzie?) cu bustul gol și sfârcuri imense, de nici nu știu dacă babele care s-au ferit vădit speriate din calea lui se cruceau de arătare sau preaslăvind biserica de pe celălalt trotuar.

Dar postarea acesta, care se vrea o tentativă de a reînnoda poveștile din clasa a II-a și portretele celor 100 de oameni, nu ar fi existat dacă traseul matinal nu mi s-ar fi intersectat, într-o intersecție, cu un milițian cu cap adânc înșurubat între umeri, nu pentru că ar avea gâtul scurt ci pentru că cele trei cefe la vedere sub podoaba capilară tunsă regulamentar la un milimetru îi ședeau deosebit de răsfirate. Tovarășul, de la poliția locală, tocmai suferea, în dreptul Palatului Regal, o traumă în mașina-i de patrulare. Bombănea și gesticula amenințător cu pumnul dreptei ridicate, furios mai degrabă pe propria-i neputință de a-l pedepsi cumva pe șoferul în cămașă albă și cravată care-i făcea semne să se miște mai repede de la volanul Opelului alb cu număr turcesc de înmatriculare și pe al cărui scaun din dreapta trona ușor supraponderal un înalt ofițer militar (nu știu dacă e pleonasm, pe vremea, și ăia de la miliție erau ofițeri) cu pieptul ciuruit de insigne, grade și decorații, concurând cu veteranii ruși de război.


26.8.14

Amintiri pentru viitor. Alegeri 2008 - 2014.


Așa arăta campania pentru localele din 2008.
Nimic nu s-a schimbat. Nici noi, deși ni s-a dat cât n-am putut duce.
Nici o diferență între Dragnea ot Butimanu și Ponta ot whatever...
Și-o să ne trezim la final că tot așa binemerităm după cum ne-o facem cu mâna noastră.

4.8.14

Să stârpim javrele comuniste!

Dragă Blogurești,


Îți scriu de data asta pentru a protesta public împotriva suspendării strângerii câinilor vagabonzi de pe străzile Capitalei. Așa cum le spune și numele, câinii sunt niște animale dăunătoare, purtătoare și răspânditoare de boli și paraziți, agresive și care strică imaginea acestui oraș locuit, printre alții, de intelectuali ca domnul Pleșu, domnul Liiceanu sau domnul Patapievici, din a căror viziune asupra lumii v-am împărtășit în epistolele trecute.


Când mă întâlnesc cu vreun câine, oricât de simpatic ar părea și oricât de blând ar fi, îmi amintesc cuvintele sfinte ale mamei: „Nu pune mâna pe câine, că te mușcă!”. Mi le spunea de mic, de când făceam primii pași în parc și de noi se apropia vreo potaie cu capul plecat și dând din coadă.  

Când am ajuns om mare, la casa mea și a venit și rândul meu să procreez, i-am învățat pe copiii mei aceleași norme sănătoase de comportament față de păduchioasele patrupede: dacă vezi un câine pe stradă, fii sigur că umblă turbat să muște pe cineva. Locul câinelui este în lanț sau în căutarea vânatului, dacă este ogar. Singurii câini buni sunt cei din desenele animate sau cei din pluș, Made in China. În felul acesta mă asigur că, atunci când vor crește, se vor feri ca dracul de tămâie de câini și vor vedea adevărata față a activiștilor pentru drepturile animalelor - niște profitori siniștri de pe urma fondurilor aruncate inconștient pe fereastră de Occidentul decadent.

Nu sunt hrană pentru câini / I am not dog food

Pentru mine, un om care iubește mai mult decât orice piața liberă și celelalte valori liberale, problema e și mai spinoasă. Am citit într-un editorial de domnul Florian Bichir că acești maidanezi sunt urmașii urmașilor câinilor abandonați de stăpânii ale căror case au fost demolate în comunism. Prin urmare, maidanezii sunt niște comuniști pe patru labe, nu mai încape nicio îndoială, dat fiind că eu cred absolut tot ce scrie domnul Ghimbir. Iar dacă sunt comuniști, sunt în mod automat dușmanii mei și ai tuturor celor care luptă pentru propășirea și occidentalizarea țării, pentru o lume mai bună, mai dreaptă și mai curată, competitivă și aflată într-o continuă evoluție, acolo unde banii să fie valoarea supremă. Iată de ce i-am trecut în lunga mea listă neagră și pe maidanezi, chiar înainte de pensionari, ca fiind cei mai mari dușmani ai progresului.


Ah, dacă am găsi o soluție pentru a-i asmuți pe pensionari și pe maidanezi unii asupra altora! Ar ieși măcel și ce de economii am mai face la buget! Dar, din păcate, așa cum constat aproape de fiecare dată când sunt în mașină, la semafor, și ridic privirea visător din „Despre îngeri”, pensionarii și maidanezii sunt în cârdășie și conspiră împotriva noastră, a oamenilor muncii. Mereu vezi câte un pensionar târându-și sacoșa mizerabilă și urmat de vreo potaie jigărită. Sau câte un pensionar dându-și jumătate din pensie (pe care o plătim tot noi, salariații din multinaționale și antreprenorii) pe câte-o pungă de Pedigree pe care mai apoi o varsă la colțul blocului, pentru bestiile cu urechi păroase. Iar când hingherii vin să-i ridice, armate de babe și de moși fac zid împotriva lor pentru a le proteja pe javre.


Așa nu se mai poate! Voi ce soluții aveți? Cum scăpăm orașul de maidanezi?


Doamne-ajută!


Cu stimă,


Cecil Daniel Cositoreanu,

CEO, CFO, COO și antreprenor.

30.7.14

Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici!

Dragă Blogurești,


Cred că până acum v-ați dat seama că sunt un om care iubește munca mai mult decât orice altceva. Muncesc de dimineață până seara târziu, când plec acasă și, odată ajuns acasă, mai muncesc și acolo până mi se închid ochii și capul îmi cade greu pe perna tare, stoică, umplută cu pene de struț și pietriș. Nu-mi iau niciodată concediu. Dacă plec, plec doar în delegație și în interes de serviciu. În weekend, înainte de a începe activitățile specifice de relaxare, fac ce fac și trec pe la birou pentru a mă asigura că totul e pregătit pentru dimineața de luni.




Din când în când, însă, mai cad și eu în ispită și mă blegesc, motiv pentru care trebuie să mă stimulez pentru a da totul pentru companie. Citesc zilnic literatură motivațională de cea mai bună calitate, scrisă de clasici ai genului, adevărați șamani ai neo-utilitarismului. Pe unii am reușit chiar să-i văd în carne și oase, pentru că, iată, de când am început să ne dezvoltăm ca societate, suntem vizitați tot mai mult de acești mari gânditori occidentali, care, în schimbul unor mici onorarii de câteva zeci de mii de euro, conferențiază în București.


Aceste conferințe sunt mai degrabă niște întâlniri informale în ai ocazia să socializezi cu diferiți oameni respectabili din managementul de top al companiilor. Și totul se întâmplă într-un mod cât se poate de agreabil, cum a fost atunci când ne-am târât cu toții în genunchi pe mochetă, lătrând și urlând, în încercarea de a elimina stresul și aura negativă. Sau atunci când maestrul ne-a spus să ne scobim unul pe altul în nas, pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine aura interioară. A fost momentul când am legat o prietenie trainică cu un manager de IT, un bărbos simpatic care și acum îmi trimite e-mailuri zilnice pline de emoticoane îmbujorate.


Problema e că în ultimul timp mă simt vinovat față de companie pentru orice moment de respiro pe care, fără voia mea, desigur, se întâmplă să-l am în timpul orelor de program. De exemplu, ieri a picat curentul și n-am mai putut trimite niciun e-mail. Era grav. Nu doar eu pierdeam timpul companiei, ci și subordonații cărora nu aveam cum să le dau indicații. Am stat cinci minute și am încercat să concep în minte o nouă strategie de vânzări, dar nu reușeam nimic fără excelul meu credincios.


Am coborât în parcare și l-am eliberat temporar din funcție pe parcangiu. Mi-am dat seama imediat cât de haotic se făcea totul și am început să organizez lucrurile. În numai o oră am reușit să eficientizez parcarea atât de bine, că încăpuseră de două ori mai multe mașini ca înainte. Singura problemă era că noii veniți nu reușeau să iasă din mașini.


Problema fiind rezolvată și curentul nerevenind încă, am simțit din nou o angoasă la gândul că pierdeam timpul pe banii companiei pe care o iubesc din tot sufletul și pentru care mi-aș da viața. Da, sunt îndrăgostit de munca mea și, dacă legea ar permite-o, m-aș duce cu cartea de muncă la primărie și aș cere să fim declarați soț și soție. Trebuie să muncim mult ca să scăpăm odată de comunismul și balcanismul latente care stau în calea mântuirii noastre.


Când am revenit în birou, era debandadă. Toți angajații pierdeau timpul ocupându-se cu cele mai inutile lucruri, ba chiar doi părăsiseră biroul fără a avea asupra lor obligatoriile bilete de voie. Pentru că deja simțeam cum profitul firmei scade cu fiecare clipă de odihnă nemeritată, am făcut rost la repezeală de câteva caiete de matematică și i-am pus pe subordonați să facă niște situații pe ele, pe care să le treacă mai apoi pe curat, într-un sheet de excel adevărat.


Dar înainte de asta, le-am oferit un superb citat din gândirea domnului Horia-Roman Patapievici: „Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici, iar când fac ceva, fac de mântuială mulți dintre ei. Din acest motiv, în agenda fiecărui om, fiecăruia dintre noi, există un nume al unui instalator care își face treaba bine și nu fură, din alți zece instalatori pe care i-ai încercat și care ți-au făcut treaba de mântuială și care te-au furat la materiale. Noi, toți avem o listă foarte scurtă de oameni care nu fură și fac treabă bună”.


Pe lista mea se află un singur nume: al meu, desigur. Restul, niște hoți și puturoși.


Mai târziu m-am cutremurat la propriu și la figurat când am aflat ce făcuseră colegii de la un alt departament în timpul ăsta: ieșiseră la o bere! După care plecaseră cu toții acasă. Doamne-ferește!


Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.


28.7.14

Toleranță zero pentru agramați! Să le interzicem să voteze!

Dragă Blogurești,


Sunt un om căruia îi place înainte de toate să se exprime corect și elegant, ca un adevărat cetățean al unei capitale care - mai e nevoie s-o repet? - susține cu banii pe care-i produce întreaga țară (inclusiv pe puturoșii și prea lenții de ardeleni). Nu tolerez absolut nicio abatere de la normele gramaticale ale Academiei Române, nici în scris, nici în vorbit. Așa că sancționez prompt orice dezacord, orice exprimare greșită, oricât de mici ar fi ele.


Zilele trecută am intrat într-un supermarket pentru a-mi cumpăra niște pere, care mă ajută zilnic să combat mica mea problemă legată de constipație. Când am ajuns la casă, i-am cerut vânzătoarei o plasă mai mare.


- Avem decât mai mici, mi-a răspuns ea.


Am văzut negru în fața ochilor și, cu vocea tremurândă, am replicat:


- Avem doar!


S-a uitat la mine cu ochii mici, injectați și bestiali, fără să înțeleagă.


- Ar trebui să vă învețe să vorbiți corect dacă lucrați cu publicul. Mai pui și virgulă între subiect și predicat, i-am spus rece.


- Da’ ce-am zis, domnu’? V-am dat pungile care le am.


Supermarketul a început să se învârtă cu mine. Am smuls punga și am început să respir adânc în ea. Încet, m-am mai calmat. În acest timp în care eu agonizam la casa cu numărul 23, inculta se angajase într-o conversație cu altă vânzătoare. Mi-am dat la o parte punga de pe față la timp pentru a o auzi spunându-i colegei:


- Mâine vii la servici?


A fost momentul în care m-am dezlănțuit. Am scos sprayul cu piper pe care-l am întotdeauna la mine când merg printre săraci și i-am tras un jet puternic în ochi. Apoi am țipat suficient de puternic încât să acopăr urletul ei și m-am năpustit pe culoar. În jur auzeam agenții de pază strigând „Ține-l, să n-aive vreun cuțit la el!”, „S-au speriat toți clienții datorită lui” sau „E complect nebun”. Așa că am continuat să apăs pe spray în timp ce-l îndreptam în stânga și-n dreapta. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost: „Fute-i una cu pulanul ăsta în cap. Este mai superior ca calitate ca ce ai tu”. Apoi totul s-a întunecat.




M-am trezit peste câteva ore pe o targă, în camera de gardă de la Universitar. Îmi puseseră o branulă, iar pe cap aveam un pansament. M-am ridicat în coate și l-am auzit pe brancardier spunându-i asistentei: „I-a dat în cap ca la mingie. Ce-a zis doctora?”.


Am fugit din spital cu branula încă fluturându-mi de braț. Sistemul sanitar din România e inuman.

Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.

23.7.14

Niște țărani

Stimați blogureșteni,

V-am povestit că îmi place să ies în natură ori de câte ori am ocazia. Vara mai ales, cum vine weekend-ul, țuști în mașină și dau fuga pe Valea Prahovei să mă bucur de frumusețile patriei. De multe ori, mă aventurez și la mare. Zilele trecute, pe când mă întorceam dintr-o mini-vacanță nonconformistă în Vama Veche, am fost deviat de poliție pe un drum județean, din cauza unui accident produs pe autostradă.

Ei bine, a fost ocazia perfectă pentru mine de a observa direct viața locuitorilor primitivi ai țării, pe care noi, cei ce muncim din greu, suntem siliți de acest stat socialist să-i ținem în spate. Pe drum, am oprit într-un sat, în fața unui mic supermarket intitulat „Magazin universal”, pentru a cumpăra apă plată. În fața magazinului, sub o umbrelă, moțăiau trei țărani îngălați, iar vizavi de ei, două femei îmbrobodite spărgeau semințe și iscodeau fără nicio jenă automobilul meu cu numere de București.

În magazin, o altă femeie, cu ochelari, așeza niște saci de cartofi într-un colț. Am avut surpriza să constat că nu se poate plăti cu cardul și că singura apă plată de vânzare era grețosul Izvor al minunilor. După ce am ieșit din magazin, am pornit cu mașina încet prin așezare, uitându-mă în stânga și în dreapta, în încercarea de a studia acest loc exotic. Ca urmare, iată principalele observații:

  • Nimeni nu muncea (în afară, poate, de vânzătoarea de la magazin).
  • Întreaga populație era încălțată cu papuci chinezești oribili. Chiar și popa era în papuci.
  • Iarba era netăiată și multe garduri nevopsite.
  • Nu am găsit nicio rețea de wifi.
  • În afara drumului principal, care tăia localitatea în două, drumurile laterale erau neasfaltate.
  • Peste tot circulau diverse animale domestice, care își făceau nevoile pe unde apucau.
  • Nu am găsit nici bancomat.
Așadar, numai lucruri urâte. Singura bilă albă pe care aș putea s-o dau vieții la țară ar fi faptul că parcarea era, aparent, gratuită.

Tot satul iesit in asteptarea "somitatilor" de la Bucuresti 

Dar era ceva ce aveau din belșug în satul ăsta: copiii. Colcăia de copii pe ulițe. Copii și mame împingând cărucioarele printre bolovanii de pe drum. Atunci mi-am dat seama: fac copii pe bandă rulantă ca să încaseze alocațiile și indemnizațiile pentru care plătesc eu muncind zi de zi. Și am simțit dintr-o dată o durere ascuțită la piept, acolo unde țineam cardul, căci, deși nu exista nici internet, nici bancomat, parcă cineva îmi golea încet dar nemilos contul curent. Erau ei, puradeii și mamele lor perfide, ei îmi furau banii. Mi-a venit dintr-o dată să opresc mașina, să ies, să-i apuc de picioare pe copii și să-i scutur urlând: „Dați-mi banii!”. Și chiar cred că le-ar fi căzut bancnote din pamperșii lor umflați, miciile scârbe profitoare! Dar satul s-a terminat și m-am trezit conducând pe contrasens, de-a lungul unui câmp de floarea-soarelui. Aveam lacrimi în ochi și-mi tremura buza inferioară.

A fost îngrozitor...

După ce-am ajuns acasă, am făcut rapid două dușuri săpunindu-mă cu Protex și apoi am ieșit în Centrul Vechi. Doar după câteva ore în această oază de civilizație, normalitate și cultură urbană am reușit să gândesc limpede din nou și mi-am dat seama ce trebuie să facem. Trebuie să ridicăm niște ziduri de cel puțin trei metri înălțime în jurul acestor enclave de barbarie și sărăcie. Trebuie să ne protejăm valorile și mai ales plusvaloarea. De altfel, zidurile îi vor proteja pe turiștii străini de priveliștea deplorabilă a hoardelor de copii care se împotrivesc sfintelor idealuri ale neo-liberalismului.

Vă sfătuiesc să-l votați la următoarele alegeri pe domnul Mihai-Răzvan Ungureanu (pentru prieteni MRU). Dl MRU este singurul care a dovedit că este dispus și capabil să pună stavilă fluviului vicios de risipă care curge dinspre buzunarele noastre, ale celor educați, spre milogii care așteaptă cu mâna întinsă pomeni sociale. El e gata să-i pună la treabă, așa cum a făcut-o și în scurtul lui mandat, atunci când le-a zis vreo două puturoaselor de babe care stăteau ca nesimțitele în case, așteptând să vină autoritățile să dea la o parte munții de zăpadă. Rușine să le fie acestor ființe parazitare din cauza cărora jandamii ajung obosiți la mitinguri și nu mai au vlagă să le dea în cap eco-teroriștilor.

Strașnic bărbat, dl MRU! Pe mine mă hipnotizează mereu cu ochii lui mici și fără de astâmpăr, în care citesc dorința de mai bine, credința în valorile tradiționale, ortodoxe, combinată cu înțelepciunea unui om care a citit multe stenograme lingându-și degetele de caviar. Singurul lui defect este originea moldovenească, dar nu putem fi toți perfecți.

Închei cu un citat din însuși dl MRU, un citat care ar trebui să ne dea de gândit: „Nu poti să ceri să trăieşti ca în capitalism având reflexe socialiste. Nu poţi să trăieşti ca-n capitalism în socialism”.

Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.