2.12.14

Adio, Clubul Țăranului



Am convenit că vinul băut din carafe la Clubul Taranului e nașpa. Nașpa rău.
Nici angajații nu sunt neapărat mai de doamne'ajută. Încerc, de sâmbătă, să fac rezervare la concertul de azi al Mariei Răducanu, pe numărul anunțat de organizator. Weekend lung, sfântul Andrei, 1 decembrie, mândrie și ciolan. Am sunat în gol până când, într'un final, am dat curs invitației robotului și am lăsat mesaj.
Azi am sunat iarăși. Mi'a răspuns un domn. Nu se mai fac rezervări, pot veni la concert dar voi sta în picioare, nu mai sunt locuri la mese, "nu știu ce v'a zis robotul".
Păi să las mesaj după semnal mi'a zis. Și mi'a mai zis "beep". Cred c'a vrut să mă'njure.
E ok. Nu mă mai duc la Maria Răducanu. Dar nici c'oi mai meg vreodată la MȚR.


28.11.14

O barbă de vis

Dragi cititori,

Nu pot descrie adecvat plăcerea dulce ce mă cuprinde la gândul că mi s-a făcut onoarea de a mă număra printre autorii acestui minunat blog, pe care mă grăbesc să-l transform repede într-un bastion al anticomunismului, al valorilor democratice și capitaliste, al vieții corporatiste în general, care, după cum se știe este o organizare minunată a existenței umane, superioară oricăror vieți de viermi asistați social.

Dar nu despre asta vreau să scriu în prima mea postare cu drepturi depline, ci despre unul dintre oamenii pe care-i admir până la delir, anume Domnul Andrei Pleșu. Ani de zile, citind Dilema Veche, mi-am cultivat cu sfințenie admirația pentru acest pilon etern al moralității și culturii române. Și, trebuie s-o mărturisesc, fascinația mea pentru acest semizeu, pentru acest bărbat intelectual desăvârșit, a căpătat, cu timpul, unele tendințe mai… senzuale, ca să zic așa. 


Iubesc de-a dreptul barba îngrijită a titanicului filozof. E atât de imaculată, atât de îngrijită, atât de civilizată. Am visat într-o noapte că mă aruncasem, de pe marginea coperții volumului cartonat Despre îngeri, drept în mijlocul bărbii gânditorului de la Tescani. Acolo am găsit o lume minunată, mirosind a tocăniță, somon afumat, în care tocmai începuse să ningă cu mici cruciulițe care aveau atașat un bilețel pe care scria „Sfințit de Dan Puric”. Nepricepând nimic, m-am lăsat să plutesc printre dalbele fire de păr până am ajuns la un iaz în formă de ciocănel de pui, pe malul căruia l-am găsit pe Mihail Neamțu îmbrăcat într-o salopetă argintie, cu pantaloni scurți. Fondatorul Partidului Noua Republică se chinuia să lipească niște leduri chinezești pe streașina unui șopron sub care se năștea, dintr-o mamă cu brâu de lână și un tată călare, Corneliu Zelea Codreanu. În jurul lor era pace, căldură și două cămile care mestecau fân.
Am trecut mai departe și, după o vreme, am ajuns în fața unei forme ciudate de relief. Părea un zid, dar era un zid rotunjit, placat, după câte îmi dădeam seama, cu bucăți mari de gresie alunecoasă. Am încercat în zadar să-l escaladez, apoi m-am așezat pe vine, cu capul între genunchi, și am început să plâng. Dintr-o dată, s-a auzit un tunet și o voce de sus a spus: „Nebunule! Nimeni n-a reușit să treacă vreodată de buza inferioară a Marelui Pleșu. Vai ție!”. Inima mi s-a făcut cât un purice și m-am trezit, curios, cu o stare de spirit excelentă, așa încât, după ce am ajuns la birou, nu le-am mai corectat greșelile gramaticale subordonaților mei. În schimb am share-uit din nou toate articolele titanului tescănean și mi-am petrecut seara mângâind emoționat coperta volumului Despre frumusețea uitată a vieții.

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu
CEO, CFO, COO și antreprenor

18.11.14

Victorie! Dar lupta continuă



Fraților, am înfrânt! Comunismul și-a mai luat un șut în coaie (ambele stângi), trimițându-l mai aproape de lada de gunoi a istoriei. De duminică noapte sunt ca beat, deși nu am băut nimic (nu cred să fi băgat ăștia alcool în prigatul de morcovi). Parcă plutesc, am sufletul ușor și mă simt mai aproape de oameni (luni mi-am întrebat subordonații ce mai fac). Toată ziua am sporovăit cu puținele cuvinte germane pe care le știu (dar promit să învăț la perfecție această limbă frumoasă, precisă, incoruptibilă, limba civilizației absolute. Am și văzut un anunț de meditații și o să-l contactez pe cel care l-a postat, cred că e rudă cu Herr Präsident - hihihi, aveau nume asemănătoare).

Pentru noi, românii, acesta este un vis de veacuri. Dl Iohannis va curăți zoaiele balcanice din ființa neamului și vom funcționa măcar ca un VW Golf din 2000, adus din Munchen, cu 500.000  de km, dar întreținut și cu reviziile la zi.

Următorul obiectiv pe lista revoluției pe care am început-o trebuie să fie scoaterea PSD de la guvernare, aducerea la tăcere a inculților și neoamenilor care l-au votat pe Mickey Mouse. Pentru aceasta voi porni o vastă operațiune de identificare a celor care au dat like paginii plagiatorului, dar și acelora care au apreciat pozitiv vreun articol critic la adresa Dreptei. Toți aceștia trebuie raportați la conducerea Facebook și conturile să le fie șterse.

Lupta continuă, deci, cu mai multă forță, în spatele unui nou președinte (mai înalt și mai frumos, aș putea spune)! Până nu vom reuși să eradicăm ciuma roșie, lenea, mâna întinsă la mila statului, asistența medicală gratuită pentru categorii care nu contribuie cu nimic la buget, reducerile pentru studenți la biletele de tren sau sindicatele, nu trebuie să ne oprim.

Să facem împreună o democrație autentică, în care nu orice prost rupt în cur poate vota (vezi aici o pledoarie), ci numai oamenii care au dat like în viața lor măcar unui editorial de Pleșu.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

13.11.14

Un motan care votează un pisoi


Dragii mei,

N-am mai scris de mult, căci în aceste săptămâni decisive pentru țară m-am implicat până la nebunie în campania electorală. Am postat sub zeci de identități pe site-uri și rețele sociale, am făcut sigle, am alergat, am urlat, am combătut, m-am certat chiar și cu viitorul socru. Dar orice sacrificiu merită pentru a păstra drumul țării către capitalismul adevărat și liberalismul autentic.

Spre dimineață, când nu mai aveam preopinenți online, încercam să mă relaxez cu singura muzica care m-a emoționat întotdeauna până la lacrimi: muzica pentru copii. Așa am descoperit o melodie care, pe lângă factorul intrinsec deconectant, conține și excelente calități tip docere, asta pe lângă superbele paralele cu actorii politici pe care le voi face un pic mai jos.

Asta-i melodia.


Despre ce e vorba? Un motan subdezvoltat („cât un pisoi”), care-și petrece timpul nevalorificându-l într-o activitate legală (caută în gunoi, trăind din parazitism). Evident, atitudinea povestitorului nu poate fi decât una sănătoasă, individualistă și neoliberală („ce sunt eu de vină de-l calcă o mașină”). Bineînțeles că da, bunăstarea personală este responsabilitatea fiecăruia. E treaba motanului să-și poarte de grijă, nu să-și lase siguranța în mâinile altora.

Povestea continuă cu iresponsabilul de motan care se însoară și face o târlă de pisoi, anume opt la număr. Bineînțeles, nu are posibilitatea materială de a-i întreține și aceștia sunt crescuți tot din gunoiul altora și, probabil, din alocațiile strânse din impozitele de care suntem mulși noi, oamenii cu inițiativă.

Iată, dragii mei, câteva paralele cu viața politică de azi. Motanul respectiv este votantul PSD, inferior intelectual și leneș, așteptând întotdeauna mila statului, făcând copii pe bandă rulantă pentru alocația pe care o cheltuiește pe băutură. Probabil că este un motan vasluian. Dar încă un cuvânt mai trebuie să ne atragă atenția, într-un nou plan ideatic. Este vorba de „pisoi”, porecla dată de domnul președinte încă în funcție știți dvs cărui candidat. Așadar motanul parazit alege un președinte care-i seamănă întru totul. În plus, în clip, motanul vânează un șoricel. Știm bine cui i se spune Micky Mouse zilele astea. Asta înseamnă că viitorul președinte este atât călău, cât și victimă, într-un proces de-o anormalitate pe care nici Jung închis zece ani în beci cu Freud n-ar putea-o explica.

Dacă cei mici ar asculta această melodie și li s-ar explica bine toate sensurile, când ar ajunge la vârsta majoratului știm bine că ar vota cu toții un președinte cum ni-l dorim de 25 de ani: integru, incoruptibil și care să desființeze mizeria de stat comunist și clientelar.

Iată de ce le-am scris celor de la Youtube cu rugămintea de a schimba titlul în „Un motan care votează un pisoi”.

Și nu uitați, duminică ieșiți la vot.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu
CEO, CFO & COO

19.10.14

Octombrie auriu în autobuzul 135



Părul ei castaniu umplea întregul autobuz. Avea un ten luminos, aproape pistruiat. Cumva, șoferul reușise să oprească mașina 135 în așa fel încât să ne trezim față în față. Eu pe trotuar, închizând cartea; ea pe scaun, vorbind la telefon. Era acolo dar nu era. Se uita prin mine. Sau pe lângă. Se uita într-un punct mobil, venise odată cu autobuzul, l-a urmărit până când traiectoria m-a intersectat. A sesizat - i se întâmplă mereu, e făcută să pățească așa ceva - că cineva îi caută ochii și îi cerșește atenția. E deja imună. Nu a tresărit nici o clipă, deși i-am zâmbit. Nu foarte convins, nu foarte convingător.

Peretele despărțitor dintre lume și universul paralel în care picasem odată cu apariția ei s-a crăpat brusc. Cei cinci „zmardoi dă feisbuc, dă ce vrei tu” stăteau tăcuți, în cerc, în jurul zmardoiului șef, care vorbea la telefon. Urla, nu vorbea. Urcaseră, în formația asta, la aceeași stație la care urcasem și eu. Discuția telefonică dura de câteva minute, o ajunsesem din urmă, aveam să o las în autobuz la următoarea stație. De ce trebuie să țipe unii la telefon? Mai devreme, în 303, un domn a urlat tot drumul, asigurându-și interlocutorul că trebuie să ajungă să îl vadă, are, vezi bine, „chestii serioase să-ți zic” și să rezolve o anume treabă, că el nu e dintr-ăia de lasă treaba nerezolvată, îl aude ce spune? Păi îl aude, cum să nu-l audă. Îl aude și fără telefon. Cât de departe poate fi zona numită „La Căcănari” prin comparație cu vocea tovarășului nostru de călătorie? Ne-am uitat cu toții spre vecina domnului cu telefonul și i-am împărtășit oripilarea, dând care din mâini, care din umeri, care din cap.

Între timp, în 135, „zmardoiul dă feisbuc” continua să-și pună interlocutorul la punct, folosind o metodă intercalată, dedublându-se, probabil, când în polițistul cel bun, când în cel rău: ba răcnea la individ, amenințându-l că va plăti dacă-și va pune mintea cu „copilu' ăla că le face părinților probleme acasă”, când - trăgându-și sufletul - cu vorba bună. „Și hai, zi, acum, ce vroiai să spui?”. Interlocutorul nu apuca, însă, oricum, să spună ce avea de spus. Dacă, desigur, avea ceva de spus. Fie avea o voce enervantă, că mai sunt și oameni dintr-ăștia, fie zmardoiul de feisbuc era, pur și simplu, cu nervii-n pioneze. Și-atunci s-a produs marea revelație: el e ăla-de-nu-știu-unde (nume indescifrabil - n.a.), cum așa? Doar îl știe toată lumea.

Am aruncat o privire spre cei câțiva pasageri neutri ai autobuzului, așteptând o tresărire, un ceva, acolo, un semn de admirație cât de mic, o cerere de autograf, un selfie cu vedeta. Nici vorbă. Nici un gest. Nimic. Iar motorul autobuzulu rula lin mai departe. Nici măcar semafoarele nu s-au făcut brusc roșu, pentru o opri, câteva secunde, timpul în loc. Îmi pare rău dar trebuie să o repet: nimic!

În clipa aceea mi-am dat seama că, din clipă în clipă, telefonul de la ureche, în care zmardoiul de feisbuc țipa cu atâta înverșunare ar putea sau chiar ar trebui să înceapă să sune. Acolo. La urechea lui.

Între timp, însă, autobuzul a oprit în stație. Fiica aurie a lui octombrie vorbea în continuare la telefon. Al ei. I-am auzit vocea. Soarele cobora încet, undeva în prelungirea autobuzului, dincolo de Piața Romană, printre clădirile bulevardului Dacia. Era târziu și nu era. Era duminică și nu era. Era amurg și nu era. La fel și vocea ei, suspendată între noi. I-am căutat iarăși ochii - nu ca să le captez atenția, pur și simplu sunt ochi în care vrei să privești - cumva, se vede treaba, nu-i ieșeau întocmai socotelile. Dar nici dacă ar fi închis telefonul nu și-ar fi adus aminte de plasa cu pături și pulovere pe care mi-a dat-o, acum câțiva (trei?) ani, prin mai, să o duc - contribuția ei, de departe - oamenilor care au avut grijă ca frumoșii cai sălbăticiți la Letea să nu ajungă în salamul unui băcan italian.


3.10.14

Dacă aș fi Moș Crăciun...



M-a-ntrebat draga noastră Uca ce aș schimba la orașul ăsta în și cu care trăim. Și le-am spus, celor de la Metropotam, că dacă aș fi Moș Crăciun aș vrea așa:



Mi-aș dori ca oamenii care se întâlnesc, cu sau fără voia lor, în spațiul public bucureștean să nu se mai simtă singuri și stăpâni absoluți ai acestuia; să înțeleagă că strada, piața, coada la caseria fiscului sau intersecția semaforizată trebuie împărțită de toată cetatea și nici unul dintre cetățeni nu este îndreptățit să comită o ilegalitate sau o dâmbovițeană șmecherie pentru că, pur și simplu, poate. Mi-aș dori ca bunul simț să fie injectat în fiecare bucureștean odată cu celelate vaccinuri obligatorii.

Mi-aș dori, apoi, să îi văd pe bucureșteni mai interesați să se protejeze în fața agresiunii la care sunt expuși în permanență de mitocanii cetății; să se simtă lezați și să reacționeze în fața oricărui gest politic care le jignește inteligența, să sancționeze corespunzător abuzurile administrațiilor de tot felul, să le pese de soarta banului lor și de soarta lumii în care trăiesc; să își dorească să se lepede de toți microbii ce macină corpul social – de la funcționarul corupt până la ultimul indolent care aruncă un muc de țigare pe drum.

Și pentru că trebuie neapărat să fie trei lucruri pe care aș vrea să le schimb, mi-aș dori să nu se mai urască între ei atât de tare, pentru că nimeni nu este fără de prihană!
Și-ar mai fi mult de lucru, la oraș și la oamenii săi – dar, cine știe?, poate că cele trei dorințe pomenite sunt un început bun.

PS: am spus cumva ca aș vrea sa pot repara toate casele frumoase sau vechi ale orasului, atatea cate au mai ramas?


30.9.14

La luptă pentru votul cenzitar!

Dragă Blogurești,


Nu sunt eu omul care să suspine după vremurile trecute (deși mă dau în vânt după candelabrele și mobila cu patină), dar trebuie să recunosc că un lucru nu se mai face ca odinioară: votul.


Da, votul. Chiar trebuie ca un incult sărac să aibă dreptul să voteze? Nu era mai bine pe vremea lui Carol I, când alegătorii primeau buletinul de vot doar dacă aveau o situație materială serioasă? Ce atâția terchea-berchea care vin la secția de votare rupți în cur?


Singura problemă cu votul cenzitar e legată de moguli. E drept, mogulii sunt în esență niște oameni gospodari și au bani (bun), dar au furat/fură (rău). În plus, nici nu citesc editorialele Domnului Liiceanu sau ale Domnului Pleșu. De fapt, poate că asta ar trebui, ca pe lângă bani, să punem și educația printre condițiile obligatorii pentru a avea drept de vot. Dar nici asta nu e o soluție, știut fiind că mogulii obișnuiesc să cumpere diplome. Poate un mic test din Pleșu și Liiceanu ar rezolva problema admisibilității pe lista cu votanți.


Eu aș mai limita și votul pensionarilor, scârbele matusalemice care, după cum bine arată domnul Mihăieș, ne țin în Evul Mediu comunist de 25 de ani. Vorba celor care au inițiat petiția pentru votul cenzitar: „Persoanele care sunt in varsta , conform criteriilor Legii nr.19/2000, la zi, care au un grad de instruire sub medie si in genere sunt labile si lesne de manipulat prin mass-media s.a.m.d.; cele care de ani de zile nu au locuri de munca si traiesc efectiv din „mila” statului (adica a celor care platesc taxele si impozitele, n.n.),”asistatii sociali”, sau cele care au „vicii” , etc.,care nu produc absolut nimic pentru Romania ci consuma si au doar „drepturi”, cei condamnati pentru infractiuni economice, politice sau infractiuni grave, de asemenea nu trebuie sa voteze”.


Dar e greu, vorba domnului Ciucu de la CRPE, „să pui acum, la început de secol 21, problema votului pentru care trebuie să te califici, să-l meriți, ridică niște probleme extrem de greu de depășit. Votul universal este privit de cei mai mulți mulți drept victoria decisiva a democratiei asupra oricaror alte forme de guvernământ (democația fiind răul cel mai mic). Stânga socialistă contemporană își arogă dreptul universal de vot ca pe o victorie proprie deși nu e chiar așa. Conform socialiștilor pionieri votul universal ar fi trebuit să aducă nu doar eliberarea maselor de sub elitele politicie ci chiar iluminarea acestor mase, având un efect formativ. Au trecut zeci și sute de ani dar acest lucru nu se poate demonstra”.


Deci tot javrele de socialiști! Și tot domnul Ciucu continuă peste câteva zeci de paragrafe: „Suntem prizonierii votului universal și ai populismului. Fara vot cenzitar, sau macar fără o condiție minimală, așa cum ar fi alfabetizarea  (care să ajute mutăm mediana votanților mai spre cei  cu nițică carte), vom trai într-un populism etern. E bine să înțelegem acest lucru și să ne obișnuim cu ideea. Nu ai ce sa opui populismului, doar mai mult populism. Și în timpul Republicii Romane, după Gaius Grachus a venit Tiberius Grachus. Vorba românului, „scapi de dracu și dai de frat-su”.  Fără ei crizele constituționale, care prin populism rampant să submineze Republica, ne par improbabile”. Magistrală și directă explicație a istoriei romanilor, bravii noștri înaintași. Domnul Ciucu este un om care ar trebui să aibă nu unul, ci două voturi la fiecare scrutin, pentru superba înțelegere a istoriei Romei (deși, pentru o mai bună dovadă a erudiției, îi recomand să facă, din loc în loc, câte o referință la 1984). Iar domnii Pleșu, Liiceanu și Patapievici să primească câte zece ștampile, pe puțin.


Deci hai la luptă pentru votul cenzitar!

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor