19.10.14

Octombrie auriu în autobuzul 135



Părul ei castaniu umplea întregul autobuz. Avea un ten luminos, aproape pistruiat. Cumva, șoferul reușise să oprească mașina 135 în așa fel încât să ne trezim față în față. Eu pe trotuar, închizând cartea; ea pe scaun, vorbind la telefon. Era acolo dar nu era. Se uita prin mine. Sau pe lângă. Se uita într-un punct mobil, venise odată cu autobuzul, l-a urmărit până când traiectoria m-a intersectat. A sesizat - i se întâmplă mereu, e făcută să pățească așa ceva - că cineva îi caută ochii și îi cerșește atenția. E deja imună. Nu a tresărit nici o clipă, deși i-am zâmbit. Nu foarte convins, nu foarte convingător.

Peretele despărțitor dintre lume și universul paralel în care picasem odată cu apariția ei s-a crăpat brusc. Cei cinci „zmardoi dă feisbuc, dă ce vrei tu” stăteau tăcuți, în cerc, în jurul zmardoiului șef, care vorbea la telefon. Urla, nu vorbea. Urcaseră, în formația asta, la aceeași stație la care urcasem și eu. Discuția telefonică dura de câteva minute, o ajunsesem din urmă, aveam să o las în autobuz la următoarea stație. De ce trebuie să țipe unii la telefon? Mai devreme, în 303, un domn a urlat tot drumul, asigurându-și interlocutorul că trebuie să ajungă să îl vadă, are, vezi bine, „chestii serioase să-ți zic” și să rezolve o anume treabă, că el nu e dintr-ăia de lasă treaba nerezolvată, îl aude ce spune? Păi îl aude, cum să nu-l audă. Îl aude și fără telefon. Cât de departe poate fi zona numită „La Căcănari” prin comparație cu vocea tovarășului nostru de călătorie? Ne-am uitat cu toții spre vecina domnului cu telefonul și i-am împărtășit oripilarea, dând care din mâini, care din umeri, care din cap.

Între timp, în 135, „zmardoiul dă feisbuc” continua să-și pună interlocutorul la punct, folosind o metodă intercalată, dedublându-se, probabil, când în polițistul cel bun, când în cel rău: ba răcnea la individ, amenințându-l că va plăti dacă-și va pune mintea cu „copilu' ăla că le face părinților probleme acasă”, când - trăgându-și sufletul - cu vorba bună. „Și hai, zi, acum, ce vroiai să spui?”. Interlocutorul nu apuca, însă, oricum, să spună ce avea de spus. Dacă, desigur, avea ceva de spus. Fie avea o voce enervantă, că mai sunt și oameni dintr-ăștia, fie zmardoiul de feisbuc era, pur și simplu, cu nervii-n pioneze. Și-atunci s-a produs marea revelație: el e ăla-de-nu-știu-unde (nume indescifrabil - n.a.), cum așa? Doar îl știe toată lumea.

Am aruncat o privire spre cei câțiva pasageri neutri ai autobuzului, așteptând o tresărire, un ceva, acolo, un semn de admirație cât de mic, o cerere de autograf, un selfie cu vedeta. Nici vorbă. Nici un gest. Nimic. Iar motorul autobuzulu rula lin mai departe. Nici măcar semafoarele nu s-au făcut brusc roșu, pentru o opri, câteva secunde, timpul în loc. Îmi pare rău dar trebuie să o repet: nimic!

În clipa aceea mi-am dat seama că, din clipă în clipă, telefonul de la ureche, în care zmardoiul de feisbuc țipa cu atâta înverșunare ar putea sau chiar ar trebui să înceapă să sune. Acolo. La urechea lui.

Între timp, însă, autobuzul a oprit în stație. Fiica aurie a lui octombrie vorbea în continuare la telefon. Al ei. I-am auzit vocea. Soarele cobora încet, undeva în prelungirea autobuzului, dincolo de Piața Romană, printre clădirile bulevardului Dacia. Era târziu și nu era. Era duminică și nu era. Era amurg și nu era. La fel și vocea ei, suspendată între noi. I-am căutat iarăși ochii - nu ca să le captez atenția, pur și simplu sunt ochi în care vrei să privești - cumva, se vede treaba, nu-i ieșeau întocmai socotelile. Dar nici dacă ar fi închis telefonul nu și-ar fi adus aminte de plasa cu pături și pulovere pe care mi-a dat-o, acum câțiva (trei?) ani, prin mai, să o duc - contribuția ei, de departe - oamenilor care au avut grijă ca frumoșii cai sălbăticiți la Letea să nu ajungă în salamul unui băcan italian.


3.10.14

Dacă aș fi Moș Crăciun...



M-a-ntrebat draga noastră Uca ce aș schimba la orașul ăsta în și cu care trăim. Și le-am spus, celor de la Metropotam, că dacă aș fi Moș Crăciun aș vrea așa:



Mi-aș dori ca oamenii care se întâlnesc, cu sau fără voia lor, în spațiul public bucureștean să nu se mai simtă singuri și stăpâni absoluți ai acestuia; să înțeleagă că strada, piața, coada la caseria fiscului sau intersecția semaforizată trebuie împărțită de toată cetatea și nici unul dintre cetățeni nu este îndreptățit să comită o ilegalitate sau o dâmbovițeană șmecherie pentru că, pur și simplu, poate. Mi-aș dori ca bunul simț să fie injectat în fiecare bucureștean odată cu celelate vaccinuri obligatorii.

Mi-aș dori, apoi, să îi văd pe bucureșteni mai interesați să se protejeze în fața agresiunii la care sunt expuși în permanență de mitocanii cetății; să se simtă lezați și să reacționeze în fața oricărui gest politic care le jignește inteligența, să sancționeze corespunzător abuzurile administrațiilor de tot felul, să le pese de soarta banului lor și de soarta lumii în care trăiesc; să își dorească să se lepede de toți microbii ce macină corpul social – de la funcționarul corupt până la ultimul indolent care aruncă un muc de țigare pe drum.

Și pentru că trebuie neapărat să fie trei lucruri pe care aș vrea să le schimb, mi-aș dori să nu se mai urască între ei atât de tare, pentru că nimeni nu este fără de prihană!
Și-ar mai fi mult de lucru, la oraș și la oamenii săi – dar, cine știe?, poate că cele trei dorințe pomenite sunt un început bun.

PS: am spus cumva ca aș vrea sa pot repara toate casele frumoase sau vechi ale orasului, atatea cate au mai ramas?


30.9.14

La luptă pentru votul cenzitar!

Dragă Blogurești,


Nu sunt eu omul care să suspine după vremurile trecute (deși mă dau în vânt după candelabrele și mobila cu patină), dar trebuie să recunosc că un lucru nu se mai face ca odinioară: votul.


Da, votul. Chiar trebuie ca un incult sărac să aibă dreptul să voteze? Nu era mai bine pe vremea lui Carol I, când alegătorii primeau buletinul de vot doar dacă aveau o situație materială serioasă? Ce atâția terchea-berchea care vin la secția de votare rupți în cur?


Singura problemă cu votul cenzitar e legată de moguli. E drept, mogulii sunt în esență niște oameni gospodari și au bani (bun), dar au furat/fură (rău). În plus, nici nu citesc editorialele Domnului Liiceanu sau ale Domnului Pleșu. De fapt, poate că asta ar trebui, ca pe lângă bani, să punem și educația printre condițiile obligatorii pentru a avea drept de vot. Dar nici asta nu e o soluție, știut fiind că mogulii obișnuiesc să cumpere diplome. Poate un mic test din Pleșu și Liiceanu ar rezolva problema admisibilității pe lista cu votanți.


Eu aș mai limita și votul pensionarilor, scârbele matusalemice care, după cum bine arată domnul Mihăieș, ne țin în Evul Mediu comunist de 25 de ani. Vorba celor care au inițiat petiția pentru votul cenzitar: „Persoanele care sunt in varsta , conform criteriilor Legii nr.19/2000, la zi, care au un grad de instruire sub medie si in genere sunt labile si lesne de manipulat prin mass-media s.a.m.d.; cele care de ani de zile nu au locuri de munca si traiesc efectiv din „mila” statului (adica a celor care platesc taxele si impozitele, n.n.),”asistatii sociali”, sau cele care au „vicii” , etc.,care nu produc absolut nimic pentru Romania ci consuma si au doar „drepturi”, cei condamnati pentru infractiuni economice, politice sau infractiuni grave, de asemenea nu trebuie sa voteze”.


Dar e greu, vorba domnului Ciucu de la CRPE, „să pui acum, la început de secol 21, problema votului pentru care trebuie să te califici, să-l meriți, ridică niște probleme extrem de greu de depășit. Votul universal este privit de cei mai mulți mulți drept victoria decisiva a democratiei asupra oricaror alte forme de guvernământ (democația fiind răul cel mai mic). Stânga socialistă contemporană își arogă dreptul universal de vot ca pe o victorie proprie deși nu e chiar așa. Conform socialiștilor pionieri votul universal ar fi trebuit să aducă nu doar eliberarea maselor de sub elitele politicie ci chiar iluminarea acestor mase, având un efect formativ. Au trecut zeci și sute de ani dar acest lucru nu se poate demonstra”.


Deci tot javrele de socialiști! Și tot domnul Ciucu continuă peste câteva zeci de paragrafe: „Suntem prizonierii votului universal și ai populismului. Fara vot cenzitar, sau macar fără o condiție minimală, așa cum ar fi alfabetizarea  (care să ajute mutăm mediana votanților mai spre cei  cu nițică carte), vom trai într-un populism etern. E bine să înțelegem acest lucru și să ne obișnuim cu ideea. Nu ai ce sa opui populismului, doar mai mult populism. Și în timpul Republicii Romane, după Gaius Grachus a venit Tiberius Grachus. Vorba românului, „scapi de dracu și dai de frat-su”.  Fără ei crizele constituționale, care prin populism rampant să submineze Republica, ne par improbabile”. Magistrală și directă explicație a istoriei romanilor, bravii noștri înaintași. Domnul Ciucu este un om care ar trebui să aibă nu unul, ci două voturi la fiecare scrutin, pentru superba înțelegere a istoriei Romei (deși, pentru o mai bună dovadă a erudiției, îi recomand să facă, din loc în loc, câte o referință la 1984). Iar domnii Pleșu, Liiceanu și Patapievici să primească câte zece ștampile, pe puțin.


Deci hai la luptă pentru votul cenzitar!

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

23.9.14

Plouă, plouă, traficul a luat-o razna....


Mai sunt, teoretic, vreo 6 ore din vara astronomica si a dat o ploicica in Bucuresti. Intersectiile au reactionat prompt la agresiune si s-au blocat!


20.9.14

Ziua în care Mussolini l-a lansat pe Ponta



Sâmbătă, 2014, 20 ale lui septembrie, București, România. Uniunea Europeană.

Toate străzile mari ce duc spre Arena Națională sunt sufocate de uniformele albăstrui ale agenților de circulație, amestecate cu cele mult mai închise la culoare ale jandarmilor, amplasați în fiecare colț al fiecărei intersecții de pe bulevardul ce vine dinspre Casa Poporului și, cotind prin Alba Iulia, merge către locul în care se va întrona candidatul PSD la funcția de președinte, Victor Ponta.




Într-un oraș în care de regulă se parchează pe trei șiruri paralele cu trotuarul, pe trotuar, pe trecerile de pietoni sau în intersecții și sensuri giratorii, fără ca organele cu fluier să-și miște ceafa groasă din birouri, aceleași organe se bălăngăneau de mama focului să îndepărteze mașinile parcate legal pe Bulevardul Decebal.




Bucureștii se terminau, sâmbătă pe la amiază, în Bariera Vergului. Accesul pe largul Bulevard Basarabia, care trece pe lângă Arena Națională, era închis fix la ieșirea din Piața Muncii, lângă biserica cu bustul lui Antonescu (Ion, mareșalul), pentru a nu perturba petrecerea unei entități private care a adunat în tribune jde miile de aplaudaci și batalioanele de sarcofage votante ale lui Liviu Dragnea.





La circa trei kilometri de stadion, șoferii locatari ai străzilor riverane bulevardelor Unirii, și Decebal au avut de convins trei filtre de poliție că locuiesc la ei acasă. Că doar n-aveau să tulbure niște specimene bucureștene excursia la Capitală a atâtor mii de oameni plătiți cu sudoarea frunții lui Marean...






Victor Ponta, care s-a frecat zilele trecute de o tentativă de relativizare a nazismului, s-a tâmpit suficient de mult pentru a nu realiza că tot ceea ce face el acum depășește ca indecență, imoralitate și ilegalitate exemplele marilor ale modele - Mao, Fidel și Kim. Ce face PSD-ul acum mai făcea doar Benito Mussolini la vremea lui.



Dacă ar avea un minim strop de decență, la megapetrecerea de la Arena Națională, Victor Ponta ar trebui nu doar să renunțe la candidatura prezidențială ci să își anunțe demisia imediată din funcția de prim-ministru, pentru ridicolul situației sau măcar pentru extravaganta desfășurare de forțe plătite din buzunarul fiecărui cetățean al țării care dacă îl mai și votează îl merită pe deplin.


Dacă nu o face, situația ține deja de patologie.

                                                                       ---

În timp ce scriam asta, pe treptele de la Arena Națională urca fălos nevoie mare Marian Oprișan; acel gunoi de om care ieri, la Focșani, îi spunea directorului Ambulanței Vrancea „crezi că ministerul a alocat trei ambulanţe că te chemă pe tine Vitalie Beţişor?”
Nu l-am văzut pe imbecilul de senator Cătălin Croitoru, cel în fața căruia nimeni nu are voie să deschidă gura. Dar nu cred că îi dă voie partidul să lipsească.

Da' ia mai muriți și voi cu sistemul vostru cu tot odată, mă!


11.9.14

Mojar

- Mojar.
- Moce?
- Mojar.
- Mojar?
- Mojar...
- Mojar... mojar...
- Mojar!
- Mojar? Ăăă... Mojar? D'ăla?
- D'ăla.
- Cu d'ăla?
- Cu...
- Ăăă...
- Da, d'ăla! Cu pistil.
- Aaaaaa... mojar. De la chimie.
- Ăla. De pisat pesmet.

(- Urmează stația Șoseaua Progresului)

Atât. Pe mâine.

9.9.14

Nu vă aplecați peste controlor!

„Dar știți cumva de ce nu mai merge 90?”, întreabă doamna.

Înainte de a-l pune în încurcătură pe controlor intrase în vorbă cu tăcerea mea. „... nu mă mai ridic (...) zzzzz (...)  nici nu mai știi de unde, hăhăhă, iei bolile, din aer sau din orgabzzbzzz..., hahaha...”. M-am așezat pe scaunul din fața ei.

La următoarea stație urcă o tânără. Vrea locul de la geam, alături de doamna curioasă. „Hahaha, vedeți? Nu mai e cazul să mă ridic, mă răsucesc doar, hahaha...”

„Nu am idee”, mimează controlorul un răspuns. De unde ar putea el ști? Dar de ce să știe? El trebuie să scoată device-ul din buzunar, să-l lipească de cardul pasagerului, să atingă cu un degețel ecranul și să citească o culoare, dacă e verde e bine, dacă e roșu e semnalul că trebuie să se dea stăpânul jocului, eventual să-și iasă din fire în fața vreunui călător mai sfrijit prins fără bilet.





„A, nu, nu e nici o problemă, v-am întrebat doar așa...”, intervine repede, pompieristic de-a dreptul, doamna, încercând, parcă, să-l salveze dintr-o prea puțin probabilă situație jenantă. Nu care cumva să se impacienteze domnul aflat în timpul orelor de program și să-i dea ziua peste cap, de n-o să mai fie în stare să vâneze contravenienții. Și de ce, oare? Din cauza unei întrebări legate de...

„Oricum”, intervine doamna peste narator, „90 mergea mai mult, așa... nici nu știu pentru cine mergea 90, că mergea mai mult gol”

„Nu, doamnă, îmi pare rău că nu pot să vă răspund”, se aude, pierzându-se ușor, vocea controlorului. S-a îndepărat spre ușă, așteaptă salvatoarea stație următoare. Iar a muncit degeaba...

„Hahaha, nu vă faceți griji, domnule, am întrebat doar așa, nu e nici o problemă că nu știți”, nu vă pic examenul, nu vă spun lu' tata, m-am aflat și eu, hahaha, în treabă, făceam conversație, domnule, mai râdem, mai glumim, suntem toți aici, o mare familie, circulăm în RATB, ne mai hăhăim, mai punem o întrebare ca să nu adormim, că, deh, e dimineață, suntem în București, e soare, mai bine așa decât să facem politică, orașul prinde viață, mai cumpărăm trei pixuri la un leu sau măcar șosete până la stația următoare, dacă nu, la întoarcere, oameni suntem, mai coborâm, mai urcăm, mai povestim.