11.9.14

Mojar

- Mojar.
- Moce?
- Mojar.
- Mojar?
- Mojar...
- Mojar... mojar...
- Mojar!
- Mojar? Ăăă... Mojar? D'ăla?
- D'ăla.
- Cu d'ăla?
- Cu...
- Ăăă...
- Da, d'ăla! Cu pistil.
- Aaaaaa... mojar. De la chimie.
- Ăla. De pisat pesmet.

(- Urmează stația Șoseaua Progresului)

Atât. Pe mâine.

9.9.14

Nu vă aplecați peste controlor!

„Dar știți cumva de ce nu mai merge 90?”, întreabă doamna.

Înainte de a-l pune în încurcătură pe controlor intrase în vorbă cu tăcerea mea. „... nu mă mai ridic (...) zzzzz (...)  nici nu mai știi de unde, hăhăhă, iei bolile, din aer sau din orgabzzbzzz..., hahaha...”. M-am așezat pe scaunul din fața ei.

La următoarea stație urcă o tânără. Vrea locul de la geam, alături de doamna curioasă. „Hahaha, vedeți? Nu mai e cazul să mă ridic, mă răsucesc doar, hahaha...”

„Nu am idee”, mimează controlorul un răspuns. De unde ar putea el ști? Dar de ce să știe? El trebuie să scoată device-ul din buzunar, să-l lipească de cardul pasagerului, să atingă cu un degețel ecranul și să citească o culoare, dacă e verde e bine, dacă e roșu e semnalul că trebuie să se dea stăpânul jocului, eventual să-și iasă din fire în fața vreunui călător mai sfrijit prins fără bilet.





„A, nu, nu e nici o problemă, v-am întrebat doar așa...”, intervine repede, pompieristic de-a dreptul, doamna, încercând, parcă, să-l salveze dintr-o prea puțin probabilă situație jenantă. Nu care cumva să se impacienteze domnul aflat în timpul orelor de program și să-i dea ziua peste cap, de n-o să mai fie în stare să vâneze contravenienții. Și de ce, oare? Din cauza unei întrebări legate de...

„Oricum”, intervine doamna peste narator, „90 mergea mai mult, așa... nici nu știu pentru cine mergea 90, că mergea mai mult gol”

„Nu, doamnă, îmi pare rău că nu pot să vă răspund”, se aude, pierzându-se ușor, vocea controlorului. S-a îndepărat spre ușă, așteaptă salvatoarea stație următoare. Iar a muncit degeaba...

„Hahaha, nu vă faceți griji, domnule, am întrebat doar așa, nu e nici o problemă că nu știți”, nu vă pic examenul, nu vă spun lu' tata, m-am aflat și eu, hahaha, în treabă, făceam conversație, domnule, mai râdem, mai glumim, suntem toți aici, o mare familie, circulăm în RATB, ne mai hăhăim, mai punem o întrebare ca să nu adormim, că, deh, e dimineață, suntem în București, e soare, mai bine așa decât să facem politică, orașul prinde viață, mai cumpărăm trei pixuri la un leu sau măcar șosete până la stația următoare, dacă nu, la întoarcere, oameni suntem, mai coborâm, mai urcăm, mai povestim.

31.8.14

Ce-a văzut neamțul la București în vara lui 1968


Fierbinte vară, cea a lui 1968. Cehoslovacia. Cehoslovacia isteriza Moscova, Parisul ardea, de Gaulle își pierdea inocența și fugea de la București să liniștească ce mai poate fi liniștit.
Neamțul Erhard K (nici nu știu dacă era din Vest sau Est) făcea un tur al blocului comunist și trăgea pe diapozitive imagini de bucurat ochiul într-o altă dimineață de august, ultima, 45 (of!) 46 de ani mai târziu. Când un război, în zona fostului „bloc de răsărit”, e la fel de posibil ca și în vara lui 1968. Când Erhard K, spre deosebire de de Gaulle, nu fugea de la București ci făcea poze în zona Gării de Nord.

Un București, între timp, demolat de ceaușeștii vechi și noi.


 Berzei colț cu Golescu

 Piața Gării de Nord cu vedere spre Bdul Duca

 Piața Gării de Nord cu vedere dinspre treptele de la casele de bilete
către hotelul Dunărea și magazinul Sora

 Gara de Nord 

 (știe cineva unde era acest loc?)

 Fosta Piață Matache (pe atunci Ilie Pintilie), demolată în timpul mandatelor de prima ale lui Sorin Oprescu

Nu e Calea Griviței, cum am zis inițial,
ci mai degrabă Berzei văzută dinspre fosta Piață Matache, crede Emil Neacșu.


29.8.14

Noile dimineți ale navetistului


La început a fost tramvaiul 32. Și-a fost forfotă, și-a fost zdrăngăneală - dar cumva n-am fost acolo. Și-a fost seară, și-a fost dimineață. Și-a venit a doua zi și cu ea autobuzul 226. Și-a mai fost și un loc bunuț la geam plus Cartea Șoaptelor lui Varujan, cel (paranteză de critic complet neavizat, simplu cititor) care și-a așternut memoriile armene cu o candoare în cel mai virulent posibil contrast cu prezența politică a aceluiași Vosganian.
Și-au mai fost duduia cu bustiera roșie sub tricoul alb chinezesc, subțire spre transparent și mulat, și domnul (cam bine afumat pentru ora cumva prea matinală - sau poate prea târzie?) cu bustul gol și sfârcuri imense, de nici nu știu dacă babele care s-au ferit vădit speriate din calea lui se cruceau de arătare sau preaslăvind biserica de pe celălalt trotuar.

Dar postarea acesta, care se vrea o tentativă de a reînnoda poveștile din clasa a II-a și portretele celor 100 de oameni, nu ar fi existat dacă traseul matinal nu mi s-ar fi intersectat, într-o intersecție, cu un milițian cu cap adânc înșurubat între umeri, nu pentru că ar avea gâtul scurt ci pentru că cele trei cefe la vedere sub podoaba capilară tunsă regulamentar la un milimetru îi ședeau deosebit de răsfirate. Tovarășul, de la poliția locală, tocmai suferea, în dreptul Palatului Regal, o traumă în mașina-i de patrulare. Bombănea și gesticula amenințător cu pumnul dreptei ridicate, furios mai degrabă pe propria-i neputință de a-l pedepsi cumva pe șoferul în cămașă albă și cravată care-i făcea semne să se miște mai repede de la volanul Opelului alb cu număr turcesc de înmatriculare și pe al cărui scaun din dreapta trona ușor supraponderal un înalt ofițer militar (nu știu dacă e pleonasm, pe vremea, și ăia de la miliție erau ofițeri) cu pieptul ciuruit de insigne, grade și decorații, concurând cu veteranii ruși de război.


26.8.14

Amintiri pentru viitor. Alegeri 2008 - 2014.


Așa arăta campania pentru localele din 2008.
Nimic nu s-a schimbat. Nici noi, deși ni s-a dat cât n-am putut duce.
Nici o diferență între Dragnea ot Butimanu și Ponta ot whatever...
Și-o să ne trezim la final că tot așa binemerităm după cum ne-o facem cu mâna noastră.

4.8.14

Să stârpim javrele comuniste!

Dragă Blogurești,


Îți scriu de data asta pentru a protesta public împotriva suspendării strângerii câinilor vagabonzi de pe străzile Capitalei. Așa cum le spune și numele, câinii sunt niște animale dăunătoare, purtătoare și răspânditoare de boli și paraziți, agresive și care strică imaginea acestui oraș locuit, printre alții, de intelectuali ca domnul Pleșu, domnul Liiceanu sau domnul Patapievici, din a căror viziune asupra lumii v-am împărtășit în epistolele trecute.


Când mă întâlnesc cu vreun câine, oricât de simpatic ar părea și oricât de blând ar fi, îmi amintesc cuvintele sfinte ale mamei: „Nu pune mâna pe câine, că te mușcă!”. Mi le spunea de mic, de când făceam primii pași în parc și de noi se apropia vreo potaie cu capul plecat și dând din coadă.  

Când am ajuns om mare, la casa mea și a venit și rândul meu să procreez, i-am învățat pe copiii mei aceleași norme sănătoase de comportament față de păduchioasele patrupede: dacă vezi un câine pe stradă, fii sigur că umblă turbat să muște pe cineva. Locul câinelui este în lanț sau în căutarea vânatului, dacă este ogar. Singurii câini buni sunt cei din desenele animate sau cei din pluș, Made in China. În felul acesta mă asigur că, atunci când vor crește, se vor feri ca dracul de tămâie de câini și vor vedea adevărata față a activiștilor pentru drepturile animalelor - niște profitori siniștri de pe urma fondurilor aruncate inconștient pe fereastră de Occidentul decadent.

Nu sunt hrană pentru câini / I am not dog food

Pentru mine, un om care iubește mai mult decât orice piața liberă și celelalte valori liberale, problema e și mai spinoasă. Am citit într-un editorial de domnul Florian Bichir că acești maidanezi sunt urmașii urmașilor câinilor abandonați de stăpânii ale căror case au fost demolate în comunism. Prin urmare, maidanezii sunt niște comuniști pe patru labe, nu mai încape nicio îndoială, dat fiind că eu cred absolut tot ce scrie domnul Ghimbir. Iar dacă sunt comuniști, sunt în mod automat dușmanii mei și ai tuturor celor care luptă pentru propășirea și occidentalizarea țării, pentru o lume mai bună, mai dreaptă și mai curată, competitivă și aflată într-o continuă evoluție, acolo unde banii să fie valoarea supremă. Iată de ce i-am trecut în lunga mea listă neagră și pe maidanezi, chiar înainte de pensionari, ca fiind cei mai mari dușmani ai progresului.


Ah, dacă am găsi o soluție pentru a-i asmuți pe pensionari și pe maidanezi unii asupra altora! Ar ieși măcel și ce de economii am mai face la buget! Dar, din păcate, așa cum constat aproape de fiecare dată când sunt în mașină, la semafor, și ridic privirea visător din „Despre îngeri”, pensionarii și maidanezii sunt în cârdășie și conspiră împotriva noastră, a oamenilor muncii. Mereu vezi câte un pensionar târându-și sacoșa mizerabilă și urmat de vreo potaie jigărită. Sau câte un pensionar dându-și jumătate din pensie (pe care o plătim tot noi, salariații din multinaționale și antreprenorii) pe câte-o pungă de Pedigree pe care mai apoi o varsă la colțul blocului, pentru bestiile cu urechi păroase. Iar când hingherii vin să-i ridice, armate de babe și de moși fac zid împotriva lor pentru a le proteja pe javre.


Așa nu se mai poate! Voi ce soluții aveți? Cum scăpăm orașul de maidanezi?


Doamne-ajută!


Cu stimă,


Cecil Daniel Cositoreanu,

CEO, CFO, COO și antreprenor.

30.7.14

Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici!

Dragă Blogurești,


Cred că până acum v-ați dat seama că sunt un om care iubește munca mai mult decât orice altceva. Muncesc de dimineață până seara târziu, când plec acasă și, odată ajuns acasă, mai muncesc și acolo până mi se închid ochii și capul îmi cade greu pe perna tare, stoică, umplută cu pene de struț și pietriș. Nu-mi iau niciodată concediu. Dacă plec, plec doar în delegație și în interes de serviciu. În weekend, înainte de a începe activitățile specifice de relaxare, fac ce fac și trec pe la birou pentru a mă asigura că totul e pregătit pentru dimineața de luni.




Din când în când, însă, mai cad și eu în ispită și mă blegesc, motiv pentru care trebuie să mă stimulez pentru a da totul pentru companie. Citesc zilnic literatură motivațională de cea mai bună calitate, scrisă de clasici ai genului, adevărați șamani ai neo-utilitarismului. Pe unii am reușit chiar să-i văd în carne și oase, pentru că, iată, de când am început să ne dezvoltăm ca societate, suntem vizitați tot mai mult de acești mari gânditori occidentali, care, în schimbul unor mici onorarii de câteva zeci de mii de euro, conferențiază în București.


Aceste conferințe sunt mai degrabă niște întâlniri informale în ai ocazia să socializezi cu diferiți oameni respectabili din managementul de top al companiilor. Și totul se întâmplă într-un mod cât se poate de agreabil, cum a fost atunci când ne-am târât cu toții în genunchi pe mochetă, lătrând și urlând, în încercarea de a elimina stresul și aura negativă. Sau atunci când maestrul ne-a spus să ne scobim unul pe altul în nas, pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine aura interioară. A fost momentul când am legat o prietenie trainică cu un manager de IT, un bărbos simpatic care și acum îmi trimite e-mailuri zilnice pline de emoticoane îmbujorate.


Problema e că în ultimul timp mă simt vinovat față de companie pentru orice moment de respiro pe care, fără voia mea, desigur, se întâmplă să-l am în timpul orelor de program. De exemplu, ieri a picat curentul și n-am mai putut trimite niciun e-mail. Era grav. Nu doar eu pierdeam timpul companiei, ci și subordonații cărora nu aveam cum să le dau indicații. Am stat cinci minute și am încercat să concep în minte o nouă strategie de vânzări, dar nu reușeam nimic fără excelul meu credincios.


Am coborât în parcare și l-am eliberat temporar din funcție pe parcangiu. Mi-am dat seama imediat cât de haotic se făcea totul și am început să organizez lucrurile. În numai o oră am reușit să eficientizez parcarea atât de bine, că încăpuseră de două ori mai multe mașini ca înainte. Singura problemă era că noii veniți nu reușeau să iasă din mașini.


Problema fiind rezolvată și curentul nerevenind încă, am simțit din nou o angoasă la gândul că pierdeam timpul pe banii companiei pe care o iubesc din tot sufletul și pentru care mi-aș da viața. Da, sunt îndrăgostit de munca mea și, dacă legea ar permite-o, m-aș duce cu cartea de muncă la primărie și aș cere să fim declarați soț și soție. Trebuie să muncim mult ca să scăpăm odată de comunismul și balcanismul latente care stau în calea mântuirii noastre.


Când am revenit în birou, era debandadă. Toți angajații pierdeau timpul ocupându-se cu cele mai inutile lucruri, ba chiar doi părăsiseră biroul fără a avea asupra lor obligatoriile bilete de voie. Pentru că deja simțeam cum profitul firmei scade cu fiecare clipă de odihnă nemeritată, am făcut rost la repezeală de câteva caiete de matematică și i-am pus pe subordonați să facă niște situații pe ele, pe care să le treacă mai apoi pe curat, într-un sheet de excel adevărat.


Dar înainte de asta, le-am oferit un superb citat din gândirea domnului Horia-Roman Patapievici: „Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici, iar când fac ceva, fac de mântuială mulți dintre ei. Din acest motiv, în agenda fiecărui om, fiecăruia dintre noi, există un nume al unui instalator care își face treaba bine și nu fură, din alți zece instalatori pe care i-ai încercat și care ți-au făcut treaba de mântuială și care te-au furat la materiale. Noi, toți avem o listă foarte scurtă de oameni care nu fură și fac treabă bună”.


Pe lista mea se află un singur nume: al meu, desigur. Restul, niște hoți și puturoși.


Mai târziu m-am cutremurat la propriu și la figurat când am aflat ce făcuseră colegii de la un alt departament în timpul ăsta: ieșiseră la o bere! După care plecaseră cu toții acasă. Doamne-ferește!


Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.