Se intampla din nou, domnule redactor sef. Un blog difuzeaza mai intai informatia; a doua zi s'a trezit si media traditionala. Si, la final, si Hotnewsul...
1.4.08
Ultimul condamnat la moarte
L'am cunoscut pe Constantin Rauta la Washington, acum 11 ani. E un tip vertical, mascandu'si cu greu in dosul unei priviri serioase, de om care pune in miscare navete spatiale, o supradoza de umor. A reusit, in cateva decenii de munca pe branci in Statele Unite, la cea mai inalt a performanta - si nu e doar o metafora - sa stranga o avere frumusica. Si, pentru ca stia cum merg lucrurile cu banii, a investit in case. Una dintre ele era, in vara lui 1997, in pragul reconditionarii - la o margine de Washington, intr-un cartier inchis la ten, in care politistii nu coborau niciodata din masina ce patrula periodic, fara girofar. La drept vorbind, nici nu avea motive. Strada era linistita - si, asta, pentru ca brotherii mai mari aveau grija ca nimic grav sa nu perturbe linistea unei strazi controlate de ei, comerciantii de substante interzise. Nimeni nu avea nevoie de cops sau federali.
Vis-a-vis de casa aflata in proprietatea domnului Rauta, pe o veranda de lemn imbatranit, intr-un scaun-balansoar, o mummy ca in filmele cu sudisti juca rol de dispecer pentru afacerile cartierului. Nu se ridica niciodata din scaun, cand potentiali clienti opreau hardughiile acelea americanesti pe patru roti langa trotuar, in fata gazonului impecabil de verde si tuns cum se vede in pozele din revistele de specialitate. Din masini coborau tot felul de personaje care, umile, se indreptau pana la veranda, intrebau ceva dupa care plecau.
In cateva weekenduri, domnul Rauta ne'a dus la casuta aceea. I'am dat o mana de ajutor la zugravit interiorul, dumnealui ne "cinstea" cu o suma frumusica pentru niste bursieri dupa care ne facea si un bbq minunat, o combinatie romano-americana, pe peluza din spatele resedintei sale permanente, undeva nu departe de biserica regretatului parinte Calciu-Dumitreasa.
Un om fascinant, un om puternic, un om modest.
Povestea plecarii lui din Romania e scurta: a fost trimis sa scoata, din Ambasada de la Washington, microfoanele, inainte de sosirea lui Ceausescu, invitat de onoare al lui Richard Nixon, in 1972, parca. Rauta s'a dus, si'a indeplinit misiunea, a iesit din Ambasada si a ratacit drumul. Pe principiul sanatos "Traiasca Partidul Comunist Raman. In SUA.".
Acest om minunat este, in anul de gratie 2008, intr'o Romania admisa in NATO si admisa in UE si care se pretinde aliat fundamental al Statelor Unite, un condamnat la moarte neradiat al regimului ceausist. Ca nu l'a iertat Iliescu am putea intelege, la o adica. Dar nu l'a gratiat nici megaanticomunistul Constantinescu, nu l'a gratiat nici megacampionul desecurizarii Basescu.
Iar SPPul, SRIul si alte instante care inca il mai au in catarea pustii i'au pus in vedere ca el, unul dintre cei mai proamericani dintre romani, pune in pericol NATO, summitul si imaginea Romaniei daca isi permite sa atraga public atentia, zilele acestea, ca, la aproape doua decenii de la marea rocada din 1989, continua sa fie un proscris in asteptarea esafodului.
PS: comentariile de la articolul scris in Jurnalul National de Marina Constantinoiu sunt dovada limpede ca scursurile lui Ceausescu continua sa umple de puroi societatea romaneasca; in plus, au invatat sa scrie...
Vis-a-vis de casa aflata in proprietatea domnului Rauta, pe o veranda de lemn imbatranit, intr-un scaun-balansoar, o mummy ca in filmele cu sudisti juca rol de dispecer pentru afacerile cartierului. Nu se ridica niciodata din scaun, cand potentiali clienti opreau hardughiile acelea americanesti pe patru roti langa trotuar, in fata gazonului impecabil de verde si tuns cum se vede in pozele din revistele de specialitate. Din masini coborau tot felul de personaje care, umile, se indreptau pana la veranda, intrebau ceva dupa care plecau.
In cateva weekenduri, domnul Rauta ne'a dus la casuta aceea. I'am dat o mana de ajutor la zugravit interiorul, dumnealui ne "cinstea" cu o suma frumusica pentru niste bursieri dupa care ne facea si un bbq minunat, o combinatie romano-americana, pe peluza din spatele resedintei sale permanente, undeva nu departe de biserica regretatului parinte Calciu-Dumitreasa.
Un om fascinant, un om puternic, un om modest.
Povestea plecarii lui din Romania e scurta: a fost trimis sa scoata, din Ambasada de la Washington, microfoanele, inainte de sosirea lui Ceausescu, invitat de onoare al lui Richard Nixon, in 1972, parca. Rauta s'a dus, si'a indeplinit misiunea, a iesit din Ambasada si a ratacit drumul. Pe principiul sanatos "Traiasca Partidul Comunist Raman. In SUA.".
Acest om minunat este, in anul de gratie 2008, intr'o Romania admisa in NATO si admisa in UE si care se pretinde aliat fundamental al Statelor Unite, un condamnat la moarte neradiat al regimului ceausist. Ca nu l'a iertat Iliescu am putea intelege, la o adica. Dar nu l'a gratiat nici megaanticomunistul Constantinescu, nu l'a gratiat nici megacampionul desecurizarii Basescu.
Iar SPPul, SRIul si alte instante care inca il mai au in catarea pustii i'au pus in vedere ca el, unul dintre cei mai proamericani dintre romani, pune in pericol NATO, summitul si imaginea Romaniei daca isi permite sa atraga public atentia, zilele acestea, ca, la aproape doua decenii de la marea rocada din 1989, continua sa fie un proscris in asteptarea esafodului.
PS: comentariile de la articolul scris in Jurnalul National de Marina Constantinoiu sunt dovada limpede ca scursurile lui Ceausescu continua sa umple de puroi societatea romaneasca; in plus, au invatat sa scrie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)