În seria zilelor fantastice, mai marcăm una.
Ieri la 6.30 m-am trezit cu planul făcut. La 7.30 fix ies din casă, la 9 am lăsat copilul la grădi, la 9.30 sunt înapoi şi până la 15.30, dau gata 2 capitole de carte, spăl 2 rânduri de rufe la maşină şi-mi mai rămâne energie să mă mai şi joc cu fata.
Totul a mers conform planului până la orele 8.55. Când fata a tuşit frumos, artistic, în faţa asistentei medicale de la grădi şi aceasta a hotărât că tuşeşte mult prea rău ca să poată intra în colectivitate.
- O luaţi acasă. Şi dacă n-o aduceţi câteva zile, ne daţi şi nouă un telefon.
Bucăţelele din planul meu zburau lin, ca frunzele de toamnă, în jurul capului asistentei cu pricina.
- Bine, dar...
- Sau... dacă veniţi cu aviz epidemiologic de la medicul de familie, eu v-o primesc şi azi.
Medicul meu de familie are programul excelent construit. Luni, miercuri, vineri, de la ora 14.30 la 19. Ieri era miercuri.
Plecăm acasă, copilul fericit că nu trebuie să rămână la grădi, eu în pragul lacrimilor, de ciudă că iar s-a dus pe apa sâmbetei o zi numai bună de pus lucrurile la punct.
- Mergem acasă dar tu te joci cuminte şi-o laşi pe mami să îşi facă treaba, ne-am înţeles?
- Daaaa.
Pe drum o sun pe soacră-mea. Punea gogoşari, ca mai toate soacrele la vreme de octombrie. Bine, zic, cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Nu-i nimic. Încă poate fi o zi frumoasă. Nu mai fac nimic. Am să mă joc puzzle până mă roagă fiică-mea să ne oprim. Ajung în faţa blocului. N-apucasem să scot cheia din contact când mă sună soacră-mea pe mine:
- Adu fata la mine.
Facem stânga împrejur instant. După zece minute, mă îndreptam din nou spre casă. E 9.30, nu e totul pierdut. Dau s-o iau pe scurtătură (o străduţă proaspăt asfaltată, care mă duce din bulevard fix în faţa blocului). Încetinesc, semnalizez, mă asigur. În faţa mea, o dubă. Care face acelaşi lucru. Intră pe străduţă, eu după ea. Mă aşteptam să-şi continue drumul dar, surpriză, în loc să meargă înainte, a luat-o înapoi. Am claxonat. Degeaba, deja se urcase pe botul lui Costică. Mă uitam la el cum se uita perplex în oglinda retrovizoare la mine. Nu mă văzuse.
"Pentru că eşti minusculă" îmi suna vocea lui V în minte.
Se dă jos. Se uită. Ridică din umeri. Maşina lui - nici o zgârietură. Bietul Costică, un ochi scos, bara de transmisie crăpata, capota îndoită, aripa dreapta strâmbă şi buşonul de la ulei rătăcit pe undeva printre chestiile de sub capotă.
Atacatorul îşi cere scuze. Ce facem acum? Cum ce facem, hai la poliţie. Ok, mergem, dar unde?
Mă şi vedeam luând drumul Piperei, în plină zi de lucru. Spre norocul meu, chiar la doi km de locul cu pricina s-a deschis nou nouţ un sediu de poliţie pentru accidente uşoare.După ce şeful lui l-a sfătuit să nu ne dea nici un act şi s-o taie, domnul şofer a sugerat că poate totuşi nu el e de vină pentru accident, o să constate Poliţia. În acel moment m-am bucurat că s-a întâmplat totul aproape de casă aşa că aveam cu mine nu doar soţul din dotare ci şi mecanicul care se ocupă de Costică în mod curent. Nu l-au scuturat. Nu l-au zgâriat. Nu i-au făcut nici o vânataie. I-au luat doar buletinul. Şi-am plecat la poliţie.
Mă aşteptam să dureze câteva ore şi exact aşa s-a întâmplat. Constatările se fac după ce completezi un formular. Care are un număr. În funcţie de numărul de pe formular, un agent vine şi cercetează ce-ai declarat. Înaintea mea, o mulţime de domni, veniţi doi câte doi să-şi ia autorizaţia de reparaţie. Nu se certau. Nu erau furioşi, mai degrabă resemnaţi. Eu, mititică printre dânşii.
- La mine a vrut domnul să facă stânga, n-a apreciat bine distanţa şi m-a lovit.
- Eu am găsit-o lovită în parcare.
- Eu am o problemă cu parbrizul. Mi-a sărit un pieton pe parbriz.
- Poftim? zic eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.
Domnul cu pietonul pe parbriz era neaşteptat de calm.
- Da, dintr-o basculantă. Şi mi-a spart parbrizul.
- Cum, domnule, a sărit dintr-o basculantă şi v-a spart parbrizul?
- Da.
- Da, se întâmplă tot timpul, se amestecă şi ceilalţi domni.
- Sar din basculante.
Încercam să-mi imaginez vreun Dorel în haine de lucru, sărind dintr-o basculantă direct pe parbrizul domnului relaxat. Imaginea apocaliptică mi-a făcut părul măciucă. Auzisem eu de multe, dar de pietoni care sar din basculante nu ştiam că trebuie să mă feresc. Şi dacă-s în basculante, de ce le zice pietoni? Îmi venea să zic "şi melcul, ţuşt pe parbriz!" dar m-am gândit că nu se cade.
- Mi-a făcut ditamai găurile în parbriz, a trebuit să vin la poliţie.
- Păi şi mai trăieşte?
- Cine, doamnă?
- Pietonul care v-a sărit pe parbriz.
- Pietroiul mi-a sărit pe parbriz, doamnă, ce pieton?
Am râs cu lacrimi. Sigur, era un râs nervos dar ce mai conta. De după uşile de sticlă, poliţiştii ne priveau miraţi de veselia prea bruscă din sala de aşteptare.
Să mai zic că am intrat cu teamă în biroul de constatări şi-am plecat zâmbind?
S-au purtat frumos cu noi domnii poliţişti.
Desigur, acum trebuie să-l rebotezăm pe Costică. Îi trebuie un nume de pirat.
Ştiţi vreunul bun? Mie nu-mi vine în minte decât Long John Silver. Dar nu se prea pupă cu realitatea. În fond, Costică e doar un Tico. Minuscul. Aşa de mic că nu se vede decât după ce-l calci.
