Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut la festival a fost faptul că multe spectacole “de văzut neapărat” s-au suprapus, alegerile au fost grele. Ce să văd mai întâi, după trei ani de abstinenţă? Un spectacol regizat de Purcărete? Kabuki? Focurile de artificii? Baletul israelian?
Am ales Lulu, o poveste despre o nimfă adolescentină, mereu dispusă să se vândă dacă nu pentru bani, măcar de dragul pericolului, gata să-şi înşele soţul bogat cu următorul soţ poate la fel de bogat sau uneori cu şoferul soţului. O explozie de erotism a cărei miză rămâne în final uşor neclară. Dacă ar fi fost film, aş fi schimbat canalul. Dar la teatru am rămas până la sfârşit, curioasă să aflu de ce fac nimfele ce fac: pentru bani? De amorul amorului? Pentru că nu se pot abţine ori pentru că nu au încotro? Ce mi-a plăcut: eram aproape de scenă. Regizorul mi-a pus la treabă toate simţurile. Am avut parte şi de stropi de apă pe obraz şi de bucăţi de placaj zburând prin aer şi de mirosul de paie ude ce mi-a invadat nările în actul doi. Ceva ce nu capeţi la televizor sau la cinema. Ce nu mi-a plăcut? Miza pe sex. Pe tactil, pe erecţie, pe erotism exacerbat, pe patologic. Prea mult sex, prea mult zgomot şi nici un răspuns la întrebarea principală: de ce fac nimfele ce fac?
Am văzut apoi Baletului Israelian interpretând Romeo şi Julieta, în pavilionul 2007, un spaţiu deloc prietenos pentru un spectacol de balet clasic, care a avut de suferit nu doar din cauza atmosferei reci ci şi din pricina muzicii redate de un CD player nu tocmai potrivit pentru un eveniment de asemenea talie. Ne-a fost frig şi am plecat. În Piaţa Mare, Zdob şi Zdub s-au bucurat de o audienţa vizibil mai numeroasă şi mai dispusă să participe la spectacol. Ne-am mutat apoi în Piaţa Mică, la focul de artificii. Am avut senzaţia că am alunecat pe nesimţite într-un caleidoscop uriaş ce se rotea ca un perpetuum mobile, am rămas pironiţi locului deşi scânteile colorate cădeau uneori periculos de aproape pe acoperişuri, pe caldarâm, pe coloanele clădirilor. A fost de neuitat…
Chiar din prima seară a festivalului a avut loc şi primul spectacol de teatru tradiţional japonez. Kabuki a fost poate cel mai aşteptat dintre toate, un spectacol jucat cu casa închisă, de 75 de actori într-o hală de fabrică, în faţa unei audienţe pregătite să guste din cultura japoneză. Unul dintre actorii principali mi-a spus două seri mai târziu că publicul românesc a fost luminos. A vibrat, s-a bucurat şi a aplaudat îndelung la finalul a două ore surprinzătoare de altfel de teatru.
A doua zi, Piaţa mică a fost cucerită de Urbanthropus. Pe tăcute, două fiinţe misterioase îmbrăcate în costume argintii, au apărut de niciunde, curioase, ciudate, deloc agresive, apropiindu-se însă dincolo de limita suportabilă de cei aflati în piaţă, atingându-i, mimându-le gesturile, îmbrăţişând fără avertizare prealabilă trecătorii. Cocoţaţi pe stâlpii de iluminat, atârnaţi periculos de grilajul Podului minciunilor sau deplasându-se în patru labe şi intrând în maşinile ce aveau geamuri deschise, cei doi actori metamorfozaţi în creaturile Urbanthropus ne-au contrariat şi ne-au amuzat deopotrivă, ne-au atras atenţia că nu tot ce este aparent străin, ciudat, din altă lume, e violent sau agresiv.
Seara am avut din nou de ales între Kabuki şi White Noise, un spectacol de dans susţinut de trupa israeliană Vertigo. Am ales kabuki. Dar am ajuns târziu. N-am avut căşti. Când în sfârşit am primit o cască pentru câteva minute, am trăit şocul textului japonez. Simplu. Pe alocuri vulgar. O poveste universală cu iubiri clandestine şi puţină crimă. Două replici pe care le-am prins din zbor: “Hai să ne facem fraţi de sânge” “Chiar dacă sângele nostru se amestecă nu înseamnă că am să ştiu ce e în mintea ta”. Apoi am plecat. De frustrare, de oboseală. De dimineaţă toată lumea spunea “extraordinar” “spectaculos” “nemaivăzut”. Înţeleg că am ratat dar asta e uneori alegem prost.
A treia zi a fost fără îndoială ziua Alinei Nelega şi a Cristinei Casian, “Amalia respiră adânc”, un spectacol care răscoleşte sufletele celor de peste 30 de ani, o aducere aminte necesară, chiar dacă pe alocuri dureroasă. O trezire din anestezia generală pe care nici nu o mai percepem.
Seara a fost dominată de spanioli, după concertul Jai Ma ce ne-a transportat înapoi în era flower power, al unei trupe de canadieni ce-au cântat în tălpile goale muzică de dansat sub clar de lună, cu flori în plete şi miresme dulci în nas. Luminile şi figurinele uriaşe i-au încântat pe spectatorii dispuşi să se joace cu focul. “El Foc del Mar” a fost un spectacol-fereastră deschisă spre obiceiurile festivalurilor din Valencia, pliate pe motive inspirate de picturile artistului Joan Miró. Legende valenciene... muzică folk cântată cu instrumente tradiţionale de suflat şi tobe... focul şi fumul, lumina şi întunericul au cucerit Piaţa Mare.
A venit apoi rândul dansului flamenco. Al-andalus, un spectacol susţinut de 7 dansatoare ce ne-au lipit de scaune şi-au şters pereţii de muşama din jur. Pe o scenă goală, decorată doar de jocuri de lumini, cele 7 frumoase andaluze mi-au oferit 60 de minute de Bucurie. Zâmbetele şi expresiile feţelor ne-au transmis mai mult decât o mie de cuvinte. A fost atât de frumos încât nu mă mai înduram să plec. A fost o demonstraţie de seducţie şi o lecţie de erotism care n-a mizat pe goliciune ci pe graţie, pe ritm, pe capacitatea de a exprima printr-un gest emoţii de necuprins în cuvinte. Prea frumos.
Mi-am încheiat călătoria teatrală într-un mod fabulos: cu marea finală a spectacolului de kabuki şi un interviu în exclusivitate cu unul dintre protagonişti, o discuţie la miez de noapte după o baie de aplauze ce păreau să nu se mai termine.
Am plecat de la Sibiu invidiindu-i pe toţi cei ce au rămas, să se bucure de lumina specială a zilei, de aerul atât de respirabil în comparaţie cu cel al Bucureştiului, de emoţiile şi energiile spectacolelor de teatru. M-am despărţit de oraş şi de festivalul său într-o dimineaţă ploioasă. Am lăsat în urmă atâtea spectacole nevăzute, atâtea posibile interviuri dar m-am întors cu bucuria de a fi trăit trei zile magice despre care voi putea povesti atât de mult timp de-acum înainte. Şi cu frustrarea că trăiesc într-un oraş isteric din care nu prea am cale de scăpare.
