13.10.09

30.6.09

Externiştii

De la un moment dat, lumea le'a strigat că nu mai e nevoie de ei.
Cu toate acestea, ei s'au încăpăţânat să existe, să gândească, să scrie, să fie activi, să înţeleagă, să transmită. Pentru că ştiau că lumea are, de fapt, nevoie de ei.
Dar dintre ei, cei tot mai puţini, încă unul a plecat. S'a dus să nu mai deranjeze cu ideile care au refuzat să se scufunde în gândirea provincială dominantă.
Magdalena Boiangiu a plecat. Noi am rămas şi mai expuşi mizeriei de fiecare zi. Pe care, până la urmă, ne'o merităm.




Aţi auzit, zilele acestea, pe cineva plângând?

Se caută proprietarul unui teckel dispărut!

Milogeala de stat

Băi, statule român, matale, pe care te doare de mine fix la cinci kilometri (neasfaltaţi) de başcă, băi, nesimţitule care eşti şi'l furi pe tata (prin căcănăria numită "impozit") din pensia muncită şi pusă la teşcherea la vremea ei (bani de pe urma cărora, băi, statule, ai băut o bere bună şi'ai mâncat o pâine caldă câteva decenii bune)...
Aşa!
Băi, statule nesimţit care eşti!
Cum, adică, vine chestia asta?
Îl chemi pe tata, HR pensionat (furat amar de vreme de tine), o dată pe săptămână la tribunal şi îl citezi ca martor, ca să nu'l plăteşti pentru munca de consiliere (pentru care scoţi din portofelul meu şi al altor fraieri milioane de euro - când ai un unchi influent care trebuie să execute un "studiu de fezabilitate") când te dau în judecată pensionarii care îşi vor drepturile pentru că ţi'ai bătut joc de legi şi le'ai făcut bătrâneţea cum le'ai făcut, de fapt, toată viaţa, băi, stat fascistocomunistotâlharopomanagiu ce eşti?
Profiţi de faptul că tatei îi pasă de foştii săi colegi, pensionarii care te'au dat în judecată, de banul lor muncit şi pe care te caci pe tine să'i dai înapoi, ai?

11.6.09

Storm

10.6.09

Sectorul 6. De Verde.

Ok, da, recunosc, m-am mutat iar. De data asta in Drumul Taberei.
Frumos cartier. De cosmar dimineata, dar seara, o placere.
Si ce parcuri intre blocuri.
Si ce fantani cu lumini.
Si ce de locuri de parcare plantate printre radacini de copaci!
Si ce de copaci.
Si ce de porumbei! (astia sunt o problema)
Si ce terase... Ce atmosfera de litoral, '90!
Si-avem si 41.
Si piata.
Si gogosi in piata Moghioros, cu nuca, cu scortisoara si cu vanilie. Facute pe banda rulanta. Si magazin cu produse importate direct de la stanile din Sibiu. Oi vei!
Si concert live cu peruani zilnic dupa amiaza.
Si evenimente in week-end (am ascultat Bere Gratis de pe balcon si nu era bandaaaa! Si fetele alea carora le e frica sa doarma singurica!)
Si blog!
Si termometru care ieri arata 43 de grade la ora 19.
Si-am scapat de rcs rds si de upc si de alte firme de ticalosi.
Bine-am venit!
Bine v-am gasit.
Ne vedem prin cartier!

PS 1. Stiati ca parcul ala meserias de langa biserica catolica poate fi vazut pe net? zi si noapte? Mareane, te-a luat primaru de la 6!
PS 2. Nu ma pot abtine. Pentru toti fostii mei vecini din sebastian! Ascultati, oameni buni, minune mare! Intr-o dimineata pe la 11 se auzea din vecini muzica.
Nu radeti!
Si in Drumul Taberei se scot boxele pe geam, parol.
Dar ce mi se auzea?
Gutza?
Ntz.
Adi Minune?
Ntz.
Florin Salam?
Ntz.
Oricealtnumesonordinuniversulmanelelor
carevapoatetreceprinminte?
Ntz.
DIRE STRAITS.
Oh, there is a God and this might be heaven!
Sau e doar screensaverul?

8.6.09

Radu Pascal

Puţini şi'l aduc aminte. Dar cei puţini ştiu foarte bine că, pe 9 iunie 1996, au pierdut, dintr'o singură lovitură, un model, un dascăl, un prieten, un părinte.
Radu Pascal m'a învăţat să pun virgule şi, între ele, să înşir cuvinte. M'a învăţat să citesc printre rânduri şi, într'o lecţie valabilă nu doar în faţa colii albe sau a potopului de informaţii, să nu uit niciodată să dăruiesc. A făcut'o cu un talent irepetabil.
A plecat lăsându'ne, celor care am avut privilegiul de a'l cunoaşte, amintirea poveştilor despre aventurile trăite într'o lume zbuciumată pe care a descifrat'o ca nimeni altul. cu inteligenţa şi condeiul care i'au completat celelalte două calităţi rare - demnitatea şi bunul simţ. Prea puţine au trecut, însă, de pragul istoriei orale, o istorie spusă prietenilor cu care i'a plăcut să'şi umple ultimii ani din vaiţă. L-am iubit şi îl iubim - a fost cel mai de preţ dintre nenumăratele daruri pe care ni l'a oferit.

La 20 de ani de la revolta studenţilor chinezi, Tienanmenul trăit (supravieţuit, de'a dreptul) de Radu Pascal.



Totul a inceput cu moartea lui Hu Yaobang - 15 aprilie 1989. Fusese omul de stat cel mai indragit de studenti, de tineret. Le luase apararea in timpul manifestatiilor din 1986-1987. Gest care l-a costat functia de sef al partidului. Un infarct intr-o sedinta de Birou Politic. Al doilea - fatal. Partidul a decis reabilitarea sa post-mortem. La 22 aprilie - funeralii oficiale. Pentru a preintampina o iminenta explozie populara. Era insa prea tarziu. Viclenia diplomatica a puterii nu mai putea opri fervoarea democratica a multimii. Istoria Tienanmenului atunci a inceput. „Vrem dialogul!" - aceasta a fost lozinca sub care a izbucnit si a murit aventura romantica a Pietei. N-a fost un nucleu izolat de entuziasm. A fost un magnet de sperante. „Traiasca democratia, traiasca libertatea, jos afacerismul oficial!" - aceasta alta lozinca atragea strada intr-un flux al increderii. 15 mai, politia priveste. Studentii dirijeaza circulatia. Puterea tace. Gorbaciov intra in Cetatea Interzisa pe usa din dos. Ocoleste cu discretie Piata, pentru a zburda pe cerul istoriei, in timp ce China descopera sublimul pe asfaltul incins de soare al Tienanmenului.

Un roman, picat din preaseninul comunismului autohton, poate auzi la televiziunea chineza urmatorul dialog:

„Deng Xiaoping: Acum trei ani, l-am insarcinat pe tovarasul Ceausescu sa transmita tovarasului Gorbaciov speranta ca vom putea face sa dispara obstacolele (din calea normalizarii - n.n.), astfel incat dialogul nostru sa se materializeze cat mai repede posibil.
Gorbaciov: Imi aduc aminte. Aceasta ne-a facut sa meditam. Vad ca dumneavoastra ati facut totul la timp. Si bine".

Care timp? Ce fel de bine? Si apare o alta lozinca: „Uniunea Sovietica - lui Gorbaciov. Dar China, ea, a cui e?". 18 mai, furtuna, ploaie. Drapelele sovietice si chineze, infratite oficial, snuruite de vant, atarna deasupra unui fluviu de oameni ai Beijingului, care cer „Libertate" si „Dialog" sau viceversa. Batranul Deng tace. Zhao Ziyang - urmasul lui Hu Yaobang - incearca sa discute cu tinerii grevisti ai foamei. Gest care il va reduce si pe el la tacere.
20 mai. Li Peng, primul-ministru, decreteaza legea martiala. Apar, stinghere, primele camioane cu soldati. Fara arme. Fete de copii nedumeriti. Sunt ridiculizati, mangaiati, imbratisati. Chermesa din Piata continua. Studentii „sculpteaza" din polistiren o Statuie a Libertatii. Sfidarea devine joc. Jocul devine sfidare. Puterea tace. Obsesia dialogului incercaneaza ochii micilor demonstranti. Timpul ii oboseste lent. Incep sa se retraga. Si totusi...

Dupa-amiaza zilei de 3 iunie. Coloanele de camioane si blindate patrund in capitala. Nervozitate. Teama. Incidente. Demonstranti care pactizeaza cu soldatii. Din nou, lozinci: „Armata e a poporului!". O mana de copii vegheaza Tienanmenul in noapte. O alta armata - pregatita pentru asalt - va executa, imperturbabila un ordin. Simplu ca destinul. Punct final la o numaratoare inversa. Acum cinci ani, cincizeci de zile!

Beijing, duminica 4 iunie, Piata Tienanmen. Prima zi de dupa...

Inevitabilul se produsese. 50 de zile de speranta, de asteptare. Incordare si asteptare. Dar pentru ca asteptarea este lunga, normalitatea isi cere drepturile. Mai grav! Si le exercita. In cea mai mare piata a lumii, din tara celor mai multe suflete aflate sub cea mai indelungata dictatura a timpului: de 3 000 de ani. Intre teama si curaj, actorii isi joaca propria piesa.
Exigentele sunt, spontan, respectate. Unitatea de timp, de loc si de spatiu functioneaza. Chermesa decenta. Gustul eliberarii de sine este impartasit cu entuziasmul iluziei colective. Se mananca mititei chinezesti - deci, mult mai mici decat micii nostri -, se vand de toate celea, la periferiile scenei. Bazarul negustorilor cu aviz (si fara), de la Puterea Celesta a comunismului cu specific chinez, incepe sa functioneze in jurul unei Piete in care cei care au cucerit-o vor sa schimbe doar Puterea, fara a sti ca vor muri pentru a schimba istoria. Nu a Chinei. Nu inca. Cineva imi spune ca, in sfarsit, chinezii se est-europenizeaza. Este un progres. Ei fac insa o revolutie. Prea curata, pentru a avea garantia reusitei. Este un grup. Desigur, mic. Doar cateva milioane. Tineri, studenti, functionari, muncitori din Beijing. Si cateva bune procente din miliardul de chinezi, la fel de tineri, care explodeaza, entuziast, in coloane compacte, expulzate din gura Garii centrale din Beijing. Pentru ca libertatea le-a fost data gratuit, pe caile ferate, de catre o Putere care confunda curiozitatea supusilor cu libertatea bine temperata pe care le-au acordat-o dinozaurii rosii, instalati in „Orasul interzis", al fostilor imparati ai Chinei. Batranii, mereu in viata, cei care l-au insotit pe Mao in „Marsul cel lung", cei care l-au tradat in amurg, cei care i-au incercat curtezana-nevasta, in puscarie, dupa moartea Marelui Carmaci, cei care au inventat o noua „primavara" a Chinei pentru a ucide, cu acelasi zambet intelept cu care augustul predecesor isi lasase numele inscris in istorie, incantat ca face proza cu revolutionarii vii si poezie - cu revolutionarii morti.

Dimineata, soare, tacere si coloane de fum. Imensul patrulater, perimetru al mortii, Piata este in stapanirea armatei. In preajma Hotelului Beijing, miros de cauciuc ars. Grupuri de soldati canta. Canta si trag. Foc cu foc. Precizia ucigasa a pus punct celei mai zburdalnice si dezarmate revolutii. Acum, pune punct oricarei incercari de riposta a disperarii. Copiii au cazut in noapte. La ora 2 si 20 de minute, in Tienanmen. Cati? Nimeni nu stie. Cifrele oficiale sunt prea mici, evaluarile neoficiale, prea multe. Si totusi, Beijingul renaste ca un dragon. Din milioanele sale de celule vii, curioase, renaste, neincrezatoare, intrebarea. Renaste pe bulevardul Pacii Celeste - imensa artera sud-vest, cu inima ucisa in Tienanmen. Soldati - multi, mici, impasibili, in randuri stranse. In fata lor, adunata, sub imperiul unei solidaritati secrete, o multime care vrea sa vada cu propriii ochi. Distanta - un metru, jumatate de metru. Cateva femei cu copii in brate, oameni nedumeriti, oameni care cer o explicatie, cauta un dialog, dar nu pot sa-si inchipuie ca insasi speranta de dialog fusese ucisa.

Doua armate fata in fata. O majoritate tacuta si dezarmata in fata unei minoritati tacute, dar inarmate. Post-scriptum la o tragedie, in care victimele implorau explicatii calailor.

Se privesc ochi in ochi. Intrebarile sunt - daca sunt - soptite. Gesturile multimii spun mai mult. Impasibilitatea soldatilor spune si mai mult. Sub un soare inecat de fum, timpul este cel care isi va spune cuvantul. Un chinez, fara chip, fara zambet, il imbie pe un soldat cu o tigara. Refuzul tacerii. Perseverenta dialogului. Nemiscarea fronturilor. Din nou, altcineva ofera, altui soldat, o alta tigara. Un val de intrebari disperate, altele mustratoare, avertismente, rugaminti, un „de ce" rostit pe toate tonurile, intr-o chineza pe care oricine, de pe orice meridian, ar intelege-o.
Si miracolul pare ca se intampla. Un tanar soldat, la fel de tanar ca studentii in care, poate, a tras inainte cu cateva ore, in noapte. Apoi, in zori de zi, un tanar asudand sub uniforma intinde o mana dupa tigara intinsa de o mana din multime. Zambete, urale. Timiditatea unor silabe care incearca sa sparga zidul tacerii. O speranta. Deci, inca se mai poate.

Inaltat pe trepied, un reporter strain filmeaza in adancime. Constiinta imaginii istorice. Minute de incordare. Apoi, isi pliaza trepiedul si dispare sub talazurile tremurande ale multimii incremenite, in asteptare. In Piata Pacii Celeste domneste ordinea. In primele randuri inmugureste speranta. Doar pentru cateva clipe. Soldatii inainteaza si incep sa traga. Goana nebuna a sutelor de mii de oameni fara aparare. Unii se predau, cu fata la pamant si cu mainile adunate la ceafa. Dintre ei - victime. Altii - disperata naivitate! - se ascund in corturile militare, care strajuiesc, de o parte si de alta, bulevardul. Multi, cei mai multi, fug, cad unii peste altii, proiectati de spaima unui imens fluviu uman, iesit din matca. Cad si eu. Colegul Viorel Salagean se intoarce. Incearca sa ma ridice. Ii spun ca macar unul dintre noi sa scape. Ma indeamna sa ma ridic. Ma trage, ma taraste peste boschetele care strajuiesc bulevardul. Apare un baiat pe bicicleta, un Gavroche al Beijingului. Ma asaza pe cadru. Ne strecuram pe una dintre stradutele laturalnice. O babuta ne face semn din poarta sa ne salvam in casa ei. Fugim. In spatele nostru, in spatele celor care au reusit sa scape - pete de sange pe asfalt, sute de mii de pantofi, sute de mii de pantofi pierduti, trupuri cazute printre caramizi zdrobite smulse din zidurile unor blocuri in constructie, aruncate intr-un gest de revolta colectiva impotriva unui destin implacabil. A fost noaptea in fata coloanelor de blindate, cand oamenii incercasera sa opuna o derizorie rezistenta.
Acum, in plina zi, traiesc certitudinea dezastrului. Din departare, se aud pocnete de impuscaturi razlete. In rest, tacere. Si soare...

Bucuresti, 10 iunie 1989. Spitalul Municipal. Diagnosticul: fractura de col femural.

(articol preluat din Bucuresti Match)



PS:
La sosirea în Bucureşti, Rodica Dumitrescu, soţia lui Radu, îl aşteaptă la scara avionului; învăţată de prietenii lui Radu, îl priveşte cum coboară, desfigurat de durere şi, înainte de a'l îmbrăţişa, îl întrwabă: "E adevărat că femeile din China fac sex cu sutienul pe ele?"
"Îţi dai seama", povesteşte Radu, "că, năucit de diferenţa de fus orar şi cu piciorul în geanta de pe umăr, n'am putut decât s'o privesc stupefiat şi să'i răspund Cum poţi, dragă, să crezi aşa ceva?!"

4.6.09

Bici me, mamă!

Ce altceva NU a lăsat, Doamne iartă'mă, în urma sa acest personaj botezat Liviu de la LA în afară de o manea cântată prin 1999, de merită să umple ore de prime time pe Antena 1, la Buzdugan şi Morar?
O carte n'ar mai citi, frate. Un scriitor n'ar invita. Un colecţionar de fluturi. Un actor care nu spune bancuri la şuşele de la teatrul de vară din Venus. Un... Iar un sportiv care nu face fotbal are spaţiu de prime time numai dacă se decide să facă baie într'o baltă de sânge...

Vorba unuia, tot la teveu: dacă nu s'a schimbat nimic în 20 de ani, în ţara asta, nici n'o să se mai schimbe vreodată!

3.6.09

Gura viceprimarului...

Invitat să vorbească la telefonul Realităţii FM, viceprimarul Racu, cel pe care'l paşte spălatul statuilor, fu ajuns din urmă de apa cea mare de ieri seară. Şi, în loc să explice domnia sa cum sunt trebile alea cu administraţia, a dat raportul de după furtună.
Şi, cum povestea Raicu ăsta despre vârsta copacilor şi nevoia unora mai falnici şi mai vânjoşi, iaca, numa, că se ivi şi porumbelul:
"(...) Nu cred că a existat vreodată vreo problemă la aprobarea cererilor de acordare a avizelor de tăiere a copacilor!"
Trust him, n'au fost. Nici a priori, nici a posteriori. Niciodată!

1.6.09

Luni & jumătate


Azi dimineaţă, la un post de radio, interviu cu şefa cea mare de la drumuri (virgulă poduri) şi autostrăzi; doamna era întrebată dacă, aşa cum s'a anunţat, azi se dă drumul la benzinăriile de pe A2. Păi da, zice doamna. Azi facem recepţia. Sau mâine.
Dar cu sistemul ăla de monitorizare a autostrăzii cum rămâne?
Păi... într'o lună îi dăm drumul. Sau o lună jumate.
Dar cu reparaţia aia de la podul în lucru de pe A1?
O terminăm într'o săptămână. Într'o săptămână - o săptămână jumate.

Ura!

30.5.09

Dezvelirea de sâmbătă

Sâmbătă. Puţin după ora clasică de amiază.
Istodor a invitat, în emisiunea sa de pe Realitatea, un blogger. "Tăticul" bloggerilor, cum ar crede unii.
Acuma, nu ştiu dacă Istodor l'a invitat pentru că, vorba titlului emisiunii, "ăsta'i omul", pentru că a nutrit speranţa unei audienţe pe măsura traficului de care se bucură bloggerul cu pricina sau, poate, pentru a lăsa să se vadă cum stă treaba cu ambalajul şi conţinutul.

29.5.09

Orient Express. Teatru în gară.


Pe peronul fostei gări regale din Băneasa Bucureştilor, doi maidanezi (mai mult murdari decât albi) privesc, tolăniţi şi indiferenţi, la forfota neaşteptată.

Prezenţa personalului staţiei de cale ferată – care, pentru prima oară după multă vreme, nu se arată impacientat şi agresiv la vederea aparatelor de filmat şi fotografiat – este, pentru cele două patrupede, garanţia că mulţimea care a invadat peronul de regulă pustiu este, totuşi, binevenită.

La capătul peronului, un domn cu ten măsliniu şi mustaţă neagră, turc, de felul său, pictează o locomotivă de epocă. Ceferiştii îi dau admirativ târcoale.

Câinii zac nepăsători chiar şi când un grup de vreo cinci persoane începe să schelălăie o secvenţă de vals. Cei cinci dispar din prim plan pentru a reveni în câteva minute, îmbrăcaţi ca pentru o nuntă ţigănească.


Mai multe aici.

O dimineaţă frumoasă pentru tenis

După ani de vise şi speranţe, ani mulţi de aşteptare, tenisul românesc feminin a dat în sfârşit lovitura: o româncă domină ierarhia WTA!
PS: văd, după luni bune, că linkul nu mai duce la ştire - era vorba despre Galowitz, ceai cu sânii cei mai acătări din WTA.

(via @exarhu RT @sorintudor)

28.5.09

Europa lui Victor Iulian Tucă, la Green Hours

Poate mă repet dar pentru unii ştirea asta ar putea fi interesantă.

27.5.09

Teatru'n gară

Orient Express Festival are, diseară, prima din cele două reprezentaţii de teatru programate să se desfăşoare în Gara Băneasa.
Oare şi acum va fi interzis fotografiatul?

Gore & Tamara



Am mai scris despre viaţa la ţară, despre cum devii din pretendent la statutul de fin şi neînţeles intelectual rasat un (vorba Sprâcenatului) mamoş comunal de succes. Una dintre poveşti începea în miezul unui text despre trecerea web-ului românesc la stadiul 2.0 şi se termina cu prima contribuţie la efortul naşterii unui viţel.

Povestea se repetă anual. Cu sau fără preambuluri colaterale. De data asta nu am mai fotografiat punctul culminant. Doar am de la fătările anterioare. A doua zi, pe lumină, n'am ratat, însă, ocazia. La drept vorbind, fie nu ştiam că se întâmplă, fie ştiam dar am omis să ţin minte. Ce nu înţeleg este de ce vacile astea două, Zoe şi Mura, nu'şi aleg şi ele momente mai umane să fete.

Care va să zică, în creierii nopţii (de abia aţipisem), Zoe s'a pornit să născă primul plod.
Lucrurile se linişteau. Dar... Tataie, rămas să se mai arunce un ochi post-natal, a apărut la uşa casei, aducând precipitat vestea: haideţi repede că mai face unul. Aventura de aici, abia, a prins suculenţă - şi nu mă refer la sucul amniotic de pe blăniţa nou-născuţilor.

Vaca, deh, vacă... După ce l'a produs pe primul, în mijloc, vaca Zoe (a.k.a. Joiţica) s'a răsucit cu curul ei (de vacă) spre colţul grajdului. Şi aşa a prins'o fătarea de'a doua. Străduieşte'te, Cristiene, să răsuceşti acele 200 de kile bovine cu măcar 10-15 grade, să putem opera extragerea a II-a!

Ea, săraca vacă, nu mai înţelegea nimic. Ea ştia că şi'a făcut treaba. Fătase şi'l lingea de zor pe primul. A durat ceva să o convingem că's doi p'acolo. Nasoală treabă, să creşti gemeni.

Oboseala şi disconfortul aveau să se piardă în creierii ăia ai nopţii când totul a fost salvat de tentativele - când succesive, când simultane dar, cu siguranţă, eşuate - de a se ridica.

Câte un Bambi tre'să apară, la un moment dat, în viaţa fiecăruia dintre noi. Altfel am trăit degeaba.

Cu toate duşurile făcute şi cu tot cu spirtul folosit, tot mi'a luat o zi întreagă să scap de mirosul de balegă & placentă din palme...

De ce merg la vot pe 7 iunie

Pentru că, de data aceasta, dincolo de numele de mai bună sau mai proastă calitate de pe listele propuse de partidele româneşti, votul meu poate îngroşa, la nivel european, rândurile grupului politic european pentru care optez.
Pentru că sper într'o Europă (într'o bună zi) mai puternică şi mi'aş dori ca (dincolo de inevitabilele interese de haită) regulile să le facă, pe cât posibil, o mână de oameni care militează pentru valorile în care şi eu cred.

26.5.09

Despre Europa, cu bună ştiinţă

Din lumea celor care nu cuvântă ci fură

Pe DN1A, înainte de a intra în Crevedia, cum vii dinspre Polieşti, nişte întreprinzători au ridicat un depozit. Şi, ca să le meargă treaba, au acoperit rigola (sau au deturnat'o), asfaltând vreo doi metri de la marginea drumului. Un fel de loc de parcare.
Bun, aşa. Ar fi putut să lase camioanele să parcheze pe carosabil, că doar trăim vremuri româneşti.

Dar tocmai pentru că trăim vremuri româneşti, Astaldi, care şi'a făcut lăudată prezenţa marcând şantierul în zilele asfaltării, a turnat acoperământul în parcare dar au lăsat la locul lor, neatinse, eterne şi veşnice, cinci gropi în carosabil, două dintre ele fix lipite de asfaltul proaspăt turnat.

Sigur că nu e treaba lor să execute o lucrare publică necomandată dar, Doamne iartă'mă, la câţi bani publici au mâncat cei de la Astaldi, o găleată de copertă pe DN1A ar fi fost măcar o parodie de CSR. Părerea mea...

25.5.09

Ţara asta cere şi o răscoală foto

Chestia asta este cea mai recentă, doar, din şirul lung de întâmplări cu reguli tâmpite şi executanţi la fel.

De câte ori nu v'aţi trezit cu un bătrân înrăit de scurgerea anilor şi de pensia insuficientă sau, dimpotrivă, cu un june cu ceafa groasă şi regulamentar tunsă, apropiindu'şi impacientat respiraţia greoaie să vă informeze că nu aveţi voie să pozaţi - fie că aberaţia legislativă există, fie că, pur & simplu, aşa i'a spus şefu' (care şef, la cererea dumneavoastră, nu e de găsit)?

Să luăm exemplul strategicei căi ferate naţionale. În gara pustie din Mizil, într'o zi de iarnă, nişte băieţandri băteau mingea. Un subiect banal pentru un fotograf amator. Ei, bine, nici n'apuci să cobori din maşină, că, pe o uşa căptuşită cu funduri de lăzi de lămâi, se iveşte el, impiegatul, aşteptând momentul în care tu scoţi aparatul de făcut poze iar el, ah, el, eroul naţiunii, salvatorul strategiei naţionale de salvare a patriei, el îţi spune categoricul "n'avaţi voie, mergeţi să obţineţi aprobare scrisă de la regională!". Şi tot dintr'ale CFR-ului este şi povestea de aici.
N'am să mai spun decât un lucru: gara din Koln organizează periodic expoziţii cu cele mai reuşite fotografii făcute în gară de pasageri.


Probabil că dacă vom înjura, pur şi simplu, individual, lucrurile or să meargă la fel mai departe.

Dar dacă 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună azi aici?
Şi dacă alţi 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună mâine colea?
Şi poimâine aşa; şi răspoimâine la fel...
Şi dacă lucrurile astea se repetă câtăva vreme?

Londonezii s'au inflamat şi au fost luaţi în seamă.
Ai noştri merg pe acelaşi principiu (este politică de stat, de altfel): "noi întindem coarda iar dacă nu mai merge facem pe proştii şi retractăm".

Flashmob anyone?

Desculţ în parc, la Operetă

Sunt un cinefil de modă veche. Mă uit rar la filme, drept e.
Ordinea acelor prime două fraze de mai sus este aleatorie.
Dar Desculţ în parc e unul dintre momentele video care mi'au bucurat viaţa.




Aşa că azi dimineaţă, la un colţ de stradă, am văzut, înainte de a se face verde, afişul cu punerea în scenă a piesei lui Neil Simon, în regia şi interpretarea lui Ştefan Bănică Jr. Într'o primă fază am reacţionat... cum altfel, nu?
Dar, la naiba - poate că intrând în pielea unui personaj absolut magistral (aş spune chiar antologic) intrepretat în tinereţe de Robert Redford, Bănică Jr. are şansa de a'şi demonstra valoarea sau, dimpotrivă...

Capcanele unei sâmbete vesele

Am fost sâmbătă să fac poze. Multe poze. Spre seară am ajuns (later edit: mi'am dus lesbianul din mine) şi la marşul împotriva discriminării. I s'a spus Gay Fest dar am văzut, mai degrabă, oameni care au probleme în a înţelege intoleranţa de orice natură, printre care s'au strecurat şi persoane cu "orientare sexuală alternativă". Inutil, până la urmă; pentru aerul de Tichileşti al evenimentului merită felicitaţi băieţii cu chiloţei roz. Şi nelipsitul Christian Ciocan, rezemat de un gard de protecţie ca un diriginte - pedagog de şcoală veche ce se simţea. Au scris şi Gramoşii ceva despre acest glob de sticlă - făcând trimitere la anumite stereotipuri pe care le'au cărat din redacţie o bună parte dintre jurnaliştii veniţi să relateze de la faţa locului. Cu ajutorul lor şi cu largul concurs al jandarmeriei şi poliţiei, părerile publicului larg au rămas nealterate.

Mai târziu, în aceeaşi seară, Teo Zăbavă & Mircea Toma mi'au povestit cum, dincolo de dispozitivul de securitate, un tip cu ten de culoarea clasică a oamenilor Bărăganului, îmbrăcat în maiou, cu nişte bermude de Obor şi lanţ de aur la gât (sau era la mână? na, că'mi scapă!) vorbea la telefon, explicând că "(...) a fost linişte, ăştia sunt, de fapt, paşnici, de scandal se ocupau de regulă ăilalţi!".
De fapt, el, contribuabilul nostru portretizat pe scurt în paragraful anterior, ar putea corespunde, la o adică, în gândirea mea şi a celor doi convivi mai sus amintiţi, uneia dintre categoriile de "ăilalţi", nu?

Şi tot despre capcanele din mintea noastră, a tuturor.
Înainte de începutul pseudo-paradei de sâmbătă, poliţia a alungat din zona teraselor de pe Bulevardul Unirii pe cele trei concetăţence din imaginea de mai jos, care făceau un bănuţ cinstit după cum ştiau ele mai bine. Odată ieşite din "zona interzisă", asemeni unor personaje din Topârceanu, cele trei distinse personaje aruncau sudălmi în râsul general al trotuarului - cam la fel cum, de regulă, cei ce au râs de data asta înjură şi jură c'ar ucide cu mâna lor "pă ţîgani"!


24.5.09

Fotografie de pasaj

Via Vlad Petreanu: treceţi prin Pasajul Universităţii (merg şi rulantele, pentru comozi, ca mine).

21.5.09

Omul nou iese la soare


Ies mereu, de cum dă soarele.
Ies din cutiuţele de chibrituri ce compun cutia mare - blocul lor, înghesuit din Calea Călăraşilor, cu vedere spre Biserica Delea Veche. Poate cel mai urât bloc din oraş. Mai sunt şi alte blocuri urâte în oraş, unele la fel ca ăsta, chiar; dar blocul lor din Calea Călăraşilor, înghesuit şi împins la jumătate de pas îndărăt de la stradă (de parcă ar fi pedepsit), pare un pui de cioară clocit într'un cuibar de lebede.

Ies mereu, de cum dă soarele, echipaţi în maiourile acelea tetra, simbol al apartenenţei depline la categoria socială "omul nou". În maoiuri tetra şi cu pantaloni scurţi, combinaţi cu pantofi. Imaginea succesului unei politici de dezumanizare care a început chiar cu urcarea lor în bloc.




Ies mereu, de cum dă soarele - ca şi cum ar evada dintre zidurile acelui ospiciu social pentru oamenii fără echilibru antropologic; iar acoperişul, plasat puţin deasupra etajului IV din blocurile învecinate, se transformă în bucătărie tradiţională dâmboviţeană. Încing grătarul, găsesc un locşor cu umbră unde'şi pun petul de doi litri de bere şi'şi văd nestingheriţi de treabă. Cartierul se umple de mirosul naţional de mici, fumul se risipeşte în toate direcţiile, fără să'i pese că zăpuşeala a ucis orice boare de vânt.

Sub soarele Bucureştilor, ei doi, poate unul e Constantin, la mulţi ani, să trăiască, aşteaptă culoarea aia ruginie a cărnii, rezemându'şi braţele în şolduri. Două burţi care cu migală au crescut sub uniforma omului nou...


Civilie. Haine grele.

Despre premiile Galei Societăţii Civile nu am să povestesc nimic. Felicitări sponsorilor (botezaţi
"oameni de bine") pentru premiile obţinute.

Dar, una peste alta, am fost la Ateneu, pentru evenimentul din primul paragraf.

Pe la mijlocul galei îmi vibrează telefonul. Mă uit, văd numele, nu'mi dau seama cine e, dar noah, dacă e în memorie... aşa că răspund cu un da suflat în pumnul căuş pus peste microfonul telefonului, cum am văzut eu că fac politicienii noştri când sunt filmaţi ca plan secundar.

Ce faci?
, primesc întrebarea-răspuns.
Sunt la Ateneu, zic, în şoaptă, printre aplauzele în delir ale publicului după anunţul unuia dintre premii.
Păi... da' ce faci la Ateneu? mă întreabă vocea, uşor crispată dar evident cotrariată.
Pot să stau să'i explic? N'are nici un rost, ar dura prea mult. Aleg varianta următoare:
Păi... iaca, fac şi eu cam ce'ar putea face omul la Ateneu, zic.

Pauză de stupoare.
După care interlocutorul meu îşi revine.

Ah, Cristi... am greşit, căutam alt Cristi
.
OK, nu'i bai, zic. Ceau.

Şi închid.

Când am apăsat butonul roşu de închis mi s'a declicănit şi memoria. Tipul, nepotul naşilor mei, e student la Academia de Poliţie.

Sigur că nu m'a surprins deloc ştirea auzită azi dimineaţă, despre şeful SPP care a cerut recondiţionarea unor tablouri de patrimoniu pentru că (citez din memorie) "arătau învechite".

PS: titlul răutăcios al acestei note este "Întâmplări cu apevişti"; dar să nu generalizăm; şi încă un dar: dar să nu uităm că maestrul Moisil şi'a privit studentul aflat la ananghie în faţa tablei şi i'a spus aşa: "Înalt eşti, frumos eşti, prost eşti - de ce nu te'ai făcut ofiţer?"; mda, întâmplător, tipul fusese trimis de la Academia Militară să studieze Politehnica în civilie...
PPS: Pe de altă parte, ştiu un inginer care, după ce s'a închis fabrica la care lucra, s'a făcut poliţai de circulaţie; la un filtru, un şofer încerca să îi explice cum că nu are rezervorul modificat (adică nu vrea să facă trafic de benzină în Iugoslavia aflată, la vremea aceea, sub embargou); la care poliţaiul i'a tăiat'o scurt - "să ştiţi că sunt mai inteligent decât m'arată uniforma!".

19.5.09

Hai cu campania

Dintre cei puţini prinşi de mânecă, pe undeva, de campania pentru europarlamentare, e cineva să fi auzit discutându'se despre una dintre temele comunitare?
Avem aşa, printre altele:
- liberalizarea pieţei energetice;
- mediul concurenţial corect pe piaţa telecomunicaţiilor (inclusiv pentru tarifele de roaming);
- respectul asiguratorului faţă de asigurat;
- revizuirea regulilor de funcţionare a agenţiilor de rating în vederea eliminării conflictelor de interese;
- etichetarea explicită a tuturor produselor alimentare;
- mobilitatea pacienţilor.

Le'o fi vorbit Becali alegătorilor despre reglementările ce urmează să fie impuse pentru reducerea emisiilor industriale? Vadim ce'o fi ştiind să explice alegătorilor despre noua directivă referitoare la combaterea discriminării? Tokes, părintele, ştie cum să îi lămurească pe electorii de etnie maghiară că în următorul mandat expiră anterioarele înţelegeri europene în materie de agricultură iar viitorul Parlament se va bate pe buget, inclusiv pe fonduri şi subvenţii pentru fermieri? O să le spună TRU votanţilor despre afacerile externe şi extinderea Uniunii sau va explica pe mai departe de ce e el ultimul fan al preşedintelui Băsescu? Dar Daciana Sârbu, cum va găsi ea cuvinte potrivite pentru a face lumii cunoscute nevoile post-Kyoto? Independentul Pavel Abraham va defila ordinea şi disciplina ca pachet legslativ anti-terorist, nu?
Dar EBa? Draga de EBa, ce platformă electorală are ea? Ce program european de campanie etalează?

Sigur că sunt şi oameni cu ştiinţă de afaceri europene pe listele alea. Dar la ce le foloseşte?

16.5.09

Fetiţele de la Acvila

Acvila a mai achiziţionat şosete albastre cu ursuleţi, lenjerie viu colorată - violet, bleu, roz - veselă colorată, şerveţele roz, conform surselor citate, care susţin că s-au făcut şi deconturi pentru tatuajele făcute de luptătorii Acvila, precum şi pentru epilări.

Pe listele de achiziţii figurau şi prezervative, mai susţin aceleaşi surse.


Sursa, via mail Sprâncenatu'

13.5.09

IT cu parfum de trandafiri + castraveciori

Now, this is cool: Bîlgariătă komputerătă tigrătă balkanătă.
Miorlautătă!

11.5.09

Ca de la tată la tată

Oare, dincolo de apucăturile acelea de gâscan apărându'şi bobocii, Traian, tatăl EBei, chiar nu realizează penibilul generate de năstruşniciile săvârşite de aia mică? Aşa, în taină, dimineaţa când se bărbiereşte, preţ de câteva secunde, acolo...

Şi iarăşi îmi aduc aminte de celebra reclamă interzisă!

8.5.09

Incredibil! Senzaţional! Extraordinar! Miraculos!

Un lucru pe care nu mă aşteptam să'l mai apuc viu vreodată: peste groapa de la Chibrit (acolo unde "începuse Ceauşescu" să sape o staţie de metrou) se turna, în această dimineaţă, ceva. Beton sau asfalt, nu m'am prins. Cert este că groapa aia, mai bătrână decât relaţia mea cu Bucureştii, a fost nu doar acoperită cu moloz ci i s'a aplicat şi ceva care - dacă minunea va merge până la capăt - va permite circulaţia maşinilor pe toată strada!
Apăi asta chiar ESTE o minune!

5.5.09

Sfânta şi mare. Muceniţă.

Sinaxarul zice asta. Deci, dragă Ada, să'ţi crească mare, frumoasă & iubită!

4.5.09

It happened before!

America.
Statele Unite ale Americii, 1976:


30.4.09

Recurs în anulare. Celelalte Cuvinte.

Tehnica mi'a jucat feste şi tot ce am scris despre concertul susţinut aseară de Celelalte Cuvinte la Sala Palatului, în deschiderea celor de la Anathema, a dispărut odată cu browserul căzut cu de la sine putere. E - cum să'i spun? cum s'o traduc? - pedeapsa pentru excesul de scrieri scurte dedicate lor.
Am să aştern, mai jos, un fel de "notă pentru/despre mine însumi".

Anathema nu m'au atins căci, vorba lui Oscar de la Trooper, ascult fie mai soft, fie mai dur. Sună bine dar... Cât despre Celelalte Cuvinte - acelaşi număr bine ştiut de toată lumea fanilor lor (care nu îi include neapărat şi pe toţi cei care ştiu pe din afară versurile Anathema), ceva mai scurt pentru că erau trupă de deschidere. Din ce în ce mai dureroasă, fiecare întâlnire live cu gaşca aia pe care o ştiu de când am început să ascult muzică autonom de casetele şi vinilurile părinţilor mei.

Scriam, în prima variantă de text, cea pierdută în cache-uri provizorii, ceva despre cum se schimbă biotopul în clipa în care de pe scenă se revarsă acordurile acelor vechi piese, scrijelite, ca pe vinil, undeva sub calota craniană. Într'o singură clipă dispar artiştii, dispare sala, dispare tot şi mă trezesc într'o lume numai a mea, în care se aglomerează, într'o stranie devălmăşie, doar ca nişte semne palide, toate amintirile pe care le port cu mine - cu sunetul acela prăfuit, cu acul auzindu'se prelins pe disc, cu amprente murdare pe ambele feţe, cu amprenta tuturor feţelor care mi'au zâmbit sau plâns vreodată în acordurile Celorlalte Cuvinte, într'o copilărie/adolescenţă versiunea 1.0.
Şi muzica e altfel.
Şi nici nu se mai aude de pe scenă.
Sintetizatorul e orgă şi respiră prin toţi porii mei
Un dumnezeu al rockului se joacă la bas pe firele mele de păr.
Pe toba mare e întinsă pielea mea.
Şi fiecare solo de chitară se naşte din muşchii ce'mi ţin capul să (de obicei!) nu mă plouă între umeri.
Iar de pe discul meu cu circumvoluţiuni zgâriate, trecutul, ca un vânt de noapte, cântă aşa:




Din ce în ce mai dureroasă, fiecare reîntâlnire cu Celelalte Cuvinte. BASF a dat falimet iar AGFA de mult nu mai produce benzi magnetice de 60 sau 90 de minute. Cât despre viniluri - se vând la magazinele de cărţi vechi şi stampe sepia.

Fiecare reîntâlnire cu Celelalte Cuvinte îmi dă arama timpului scurs pe faţă, mă acuză de minciună (recurs în anulare la ceea ce, în propaganda mea interioară, s'ar putea chema copilărie/adolescenţă 2.0), îmi spune că mi'a venit rândul să îmi fac propriul audit. Dar, până una-alta, cât timp viaţa nu'mi intră în insolvenţă, am să merg, dus de micul masochist din mine, să sufăr la fiecare întâlnire cu Celelalte Cuvinte.

29.4.09

Noam Chomsky, Michael Moore şi alte alea

Vine o vreme în viaţa fiecărui om, consumator de informaţie, când o întrebare nu mai poate fi evitată. Aşadar: de unde'i scoţi, Doamne, pe toţi?
Ieri seară, un tânăr apărut pe firmamentul analiştilor atoateştiutori a intervenit într'o discuţie privată, insinuându'se ca şi cum prezenţa sa într-un face 2 face dintre două persoane (una necunoscută lui) ar fi de la sine înţeleasă. First wrong step. Am simţit nevoia să mă prefac a nu'l cunoaşte - şi, la drept vorbind, nu mă cunosc nici pe mine aşa cum se cuvine. Cu atât mai puţin...
Second wrong step: s'a adresat (în special interlocutorului meu, un personaj des identificat drept jalon - chiar etalon - al opiniilor public exprimate) explicându'i că a aflat ("de la un prieten") cum a fost declanşată criza gripei porcine (mexicane, pentru cititorii noştri kosher din Ţara Sfântă). Ia să vedem, câţi ghicesc că e vorba despre un atac de gherilă lansat asupra calmului public de câteva firme din industria producătorilor farmaceutici?
Doamne, dacă mă auzi, poţi să'mi şopteşti la ureche de unde îi scoţi, totuşi?

Later edit
Deocamdată nu mi'a şoptit de unde dar cred că tot El mi'a sugerat o altă întrebare: ce onorariu primesc pentru a bate câmpii?

Alt atac la Bucureşti

În mod normal, primul lucru pe care o instituţie publică ar trebui să îl afişeze pe site este un calendar al evenimentelor de interes public. Poate că sunt eu mai de la ţară şi nu mă descurc, sau poate nu mai am vârsta care să'mi ofere răbdarea căutării - dar pe site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti îmi scapă aşa ceva.
Cu toate acestea, în agenda Primăriei figurează, pentru astăzi, o şedinţă în care Consiliul Municipal va vota asupra unui maldăr de dosare de PUZ.
La grămadă.
Printre dosarele cu pricina, unul care vrea să schimbe total imaginea zonei Brezoianu-Cişmigiu. Ce înseamnă asta am aflat aici.

28.4.09

Doi prieteni

L'am văzut ieri dimineaţă. Stătea la marginea drumului, năucit de trafic, privind în toate direcţiile şi lătrându'şi prietenul rămas neclintit în mijlocul şoselei.
Vino, prostule, îi spunea, mişcă'te, nu auzi? Trec maşini...
Lătra într'una.
Lătra degeaba.

L'am revăzut seara, pe drumul de întoarcere. Lătra mai departe, în aceiaşi margine de şosea, spre prietenul neclintit, lipit de asfaltul ce începea să se răcorească după o zi în care, acolo, la marginea oraşului, lucrurile au luat o cu totul altă traiectorie.

Singura parte frumoasă e că toţi căţeii ajung, până la urmă, în rai...

26.4.09

Călugăriţele


Pe de o parte, este faptul - profund regretabil, aproape detestabil - că domnişoarele din figura de mai sus (sursa) ţin cu Bayern Munchen.
Pe de alta, însă, mi'am amintit de toţi preoţii aborigeni peste care am dat în vremea din urmă în ţara numită România, de edictele din ce în ce mai bolânde ale unui abuziv de fericit şi de tâlharii de voturi care, în vreme ce statul nu mai ştie de unde să fure de pe cetăţean, sug de la bugetul public pentru a face biserici electorale.

24.4.09

Chestia cu iarba...

Old media, via EvZ, a descoperit ceea ce pe noi, blogureştii, ne crizează cam de când ne'm pus pe net: că nu ne lasă statu' pe iarbă.
Acum, aş vrea să văd când or să se lege de interdicţia de a fotografia în curtea bisericilor şi de, în general, idioţii care mai că pun câinii pe tine când vrei să faci o poză, ca omu'!

22.4.09

Cutia europeană din Gara de Nord

Nu mai ştiu unde am citit - cred că la Emil - despre cutiuţa amplasată în Gara de Nord, de unde pot să transmit mesaje Comisiei Europene.
Probabil că, la o adică, le pot trimite lui Vadim şi Gigi nişte slănină şi un plic cu bani, "pe locomotivă".

Ajung vineri dimineaţă în Gara de Nord şi, ce să vezi? Sub panoul de întârzieri la departures şi arrivals stătea, într'un albastru închis, ea, cutiuţa despre care aflasem cu o zi înainte. Doi badiguarji în cel mai românesc sens al cuvântului completau acest tablou european: o cutie ceva mai mare decât toaletele ecologice având încastrate pe doi pereţi câte un monitor din care, la fiecare 90 de minute, un franţuz, europalrmanetar, pesemne, juca rolul principal într'un scurt metraj de prost gust realizat, parcă, la cineclubul montan de la Casa Pionerilor din Oraviţa anilor 80. Aştepta să îi şoptească o voce blondă, din afara cadrului, că acum funcţionează şi se poate înregistra bine, după care se pornea să îmi povestească, în trei fraze, într'o franceză mai proastă decât a lui Jean Iliesco, despre ce se întâmplă anul acesta, între 4 şi 7 iunie.
Personal nu m'am ales cu nimic din vorbele omului. Sonor prost, mesaj şi mai şi, logică lipsă. Restul era fix ceea ce trebuie să înţeleagă românul care aşteaptă trenul întârziat 50 de minute: că Europa e o imensă harababură fără noimă de pe urma căreia nu face decât să piardă cam trei metri pătraţi lângă scrumieră.

20.4.09

Paştele preşedintelui de treabă...

Oare preşedintele meu a ajuns de la Voroneţ la Mamaia într'o zi pe şoselele lui Mitrea?A călătorit, poate, cu trenul? Sau, poate, s'a dus de la socri la frate cu elicopterul sau cu avionul?
A plătit Ioana, din banii strânşi după vânzările anterioare? Sau Elena, din leafa de jumate de normă? Sau ş'a cinstiti fratele? Sau s'a încadrat în salariul lui de 80 de milioane?
Eram doar curios.
Probabil aşa am să şi mor.

19.4.09

BOR SRL

Poate are cineva mai multă ştiinţă de Carte decât mine şi mă lămureşte unde, în Scriptură, se pomeneşte interdicţia de a spune o rugăciune şi celelalte rostiri protocolare standard la căpătâiul unui mort care a ales să fie incinerat!
Şi b: unde, în aceleaşi rânduieli bisericeşti, este pomenită pauza publicitară?
Nu de alta dar la una dintre slujbele de Înviere, cu prezenţă de rang politic şi camere de filmat, finalul izbăvirii prin lumină a sunat cam aşa:
"Şi ne rugăm pentru firma Gălăgiosu' SRL, specializată în sonorizări şi filmări video la nunţi, botezuri, parastase şi alte lăsări la vatră".

PS: a propos de asta, mi se pare mie sau vineri seară, popa din Pipera a amânat cetirea prohodului până a ajuns în prag însuşi mântuitorul crescut lângă iesle, proaspăt pus în libertate condiţionată?

17.4.09

Înainte de a ne lua rămas bun

Mai târziu, astăzi, ne vom despărţi. Până atunci, câteva cuvinte de la Victor, despre Bucureşti.


1. Unde iti place sa iesi cu prietenii, cand vii in Bucuresti?
2. Care e lucrurul care, departe de Bucuresti fiind, iti lipseste cel mai mult?
3. Ce intrebare despre Bucuresti ti'ar place sa ti se puna si cum ai raspunde la ea?

1. La Motor, Cafeneaua Actorilor, Strada de Vara, La Sosea, plimbari lungi si dese in zona Armeneasca cu terasele de rigoare, iar daca (mai) am cu cine, Club A si ...cam atat.
2. Prietenii din Bucuresti
3. Bucurestii sunt un oras frumos? Raspuns: nu, absolut deloc, mai ales daca nu-l cunosti si apari ca turist. Oamenii par grobieni, blocurile gris sunt de cosmar, partea istorica sta nerenovata de 20 de ani, toti primarii si-au batut joc. Dar as vrea sa-ti arat ce-mi place mie la Bucuresti... si as incepe cu Str. Spatarului 22.

Bucureşti-Bruxelles, aprilie 2007

16.4.09

De la Marinaru', se ştie, se ştie!

Cum bine remarca şi Mana, România intră într'o nouă fază (ciclică) a istoriei.
După "îl votăm pe Iliescu că ne'a dat înapoi pământurile" urmează "îl votăm pe Băsescu că ne'a dat cetăţenie".
Un milion de voturi, fără număr, fără număr...

Cati merge mai departe

Care va să zică, doamna ministresă vrea să bage orele de sport în weekend.
O prostie, asta'i clar.
Aiuritoare şi abramburistică şi demnă de a rămâne în colecţia de mărturii istorice despre cine a putut conduce România mi se pare, însă, argumentaţia doamnei Andronescu:

"Profesoara mea de sport ne chema la competitii si sambata, si duminica, si nu se supara nimeni"


Pe bune?

15.4.09

Blablablauri

Disoluţie în sus, disoluţie în jos.
Ca să aibă loc o disoluţie îţi trebuie ceva material.
Când a existat, de fapt, autoritate în statul ăsta?

14.4.09

Ce ironie!

Fast, ipocrizie, acţiuni bifate? Mâine este ziua europeană a libertăţilor civile. Liberalii europeni au program în Parlamentul European. Dacă e cineva în zonă, poate îl trage de mânecă pe Graham Watson.

Altfel...




11.4.09

Ada. A da. A dărui.

Ada!
Zi 33!

10.4.09

Do it with the Facebook!

Eşti pe Facebook, hăăăăăă! Ce cooooooool!

Cool, ă?

Te'ai uitat cine mai e pe Facebook? Pe lista ta (aia cu cel puţin 535 de "prieteni") te'ai uitat, recent? Mai ştii cu cine te'ai împrietenit de când eşti pe Facebook, mai ales atunci când te apucase frenezia împrietenirilor? Uită'te atent. O să găseşti un politican european, cu siguranţă.

Păi? Mai stai? Scrie'i un mesaj scurt. Întreabă'l dacă acolo, în Vest, la el, se vede Chişinăul; întreabă'l şi cum se vede! N'o să'ţi răspundă. Poate nici n'o să te bage în seamă.

Dar poate că, dimpotrivă, dacă tu îi scrii două rânduri şi îi mai scriu şi ceilalţi care l'au pus pe listă, poate, zic, o să'şi pună şi singur nişte întrebări. Şi, cine ştie, poate o să pună, mai departe, întrebarea ta, altfel formulată, în limba/limbajul lui, în vreun plen de Parlament sau într'o comisie...

Tăcerea Vestului este una dintre armele cele mai redutabile ale lui Voronin.

Încearcă să'i deschizi Vestului gura!

Şi, aşa, nici n'o să mai facă mişto de tine cei ce te iau peste picior şi spun că eşti al naibii de curajos când faci revoluţii din faţa calculatorului.

Eşti pe Facebook, zici? Dovedeşte'ţi că nu eşti numai de fiţe. Dovedeşte'ţi că ai intrat în secolul 21.

TVR PSD

Că televiziunea publică din Moldova transmite un serial poliţist german nu mă surprinde. Dar e incredibil că la aflarea veştii dispariţiei lui Doru Dendiu televiziunea publică din România a intrat cu un breaking news după care a dat spaţiu de antenă pentru Mihaela Geoană!
La ora 14, la ştirile de pe TVR1, s'a vorbit despre caz timp de vreo trei minute după care au intrat cu materiale filmate. Pe TVR2 e teleshopping. Pe TVR info, "Piţurcă pleacă". Pe TVR3 este o emisiune medicală - dacă m'am prins eu, e în limba maghiară. Pe TVR Cultural e Patapievici iar pe TVR HD se succed imagini cu frunze ruginite!
Dacă nici acuma nu îşi fac treaba, când le'a luat foc valiza...
*
E vineri. Politica europeană intră în weekend, politicienii sunt obosiţi după mai multe săptămâni fără sâmbete şi duminici, mi'e groază de ce ar putea urma.

9.4.09

Victor. Victoria.

"Am plecat pe întuneric, cu gândul la singurătăţile noastre. Veşnicia înseamnă singurătate. Poate de asta s-a inventat moartea. Ca să nu mai fi singur. Mi-a rămas în minte şina tramvaiului care dădea în Cişmigiu, răcoarea camerei şi timpul suspendat într-o noapte de iulie. Într-un fel, voi fi întotdeauna în camera ei. Şi nici măcar nu va şti"


Iulian. Sau Victor.




A trecut un an de când ne-am văzut ultima oară. Şi asta-mi e cea mai mare realizare.

Acum şapte ani, prin vocea unui medic, soarta pronunţa o condamnare la moarte. Condamnatul a refuzat, însă, executarea ei, a declarat recurs, s-a angajat propriul său avocat, a pledat magistral şi a învins. Cele câteva luni pe care medicii i le-au dat, în generozitatea lor, s-au tot lungit – până miercuri după amiază.

Probabil că nu realizaţi cum s-au scurs aceşti şapte ani din viaţa lui Victor. Dacă i-am spune „goană disperată” după fiecare moment ar fi o blasfemie. Victor nu s-a grăbit niciunde. Dimpotrivă. A stat pe loc, s-a întins la taclale cu fiecare secundă, lungind-o şi lăţind-o, storcând de vlagă fiecare clipă. „Ca şi cum ar fi fost ultima”, pentru a recurge iarăşi la clişee.

Victor – sau Iulian, după cum ne venea mai la-ndemână – a fost un curs practic despre viaţă. A predat arta de a trăi mult mai bine decât a predat studenţilor în drept, în perioada petrecută la catedră – iar cei ce l-au avut dascăl au vorbe de preţuire la adresa lui.

Cuvintele din deschiderea acestui... cum să-i spunem? Text să-i spunem?

Cuvintele îi aparţin.

Mai mult de atât nici nu se cade să mai scriem.

Ca să nu sune a dramoletă, n-o să vă mărturisim, la final, că, imediat ce telefonul care ne anunţa acest episod din viaţa prietenului nostru, din aparatul de radio a răsunat „Seasons in the sun”. Lucrurile s-au întâmplat, însă, exact în acest mod. De fapt, Victor – sau Iulian – îşi încheia pledoaria finală. După care a plecat să rezolve nişte intabulări – va fi nevoie şi pe lumea cealaltă de un loc (liniştit ca un iaht ancorat în portul Copenhaga) în care să-i strângă pe cei ce i-au fost dragi la o bere belgiană şi un mic românesc.

A transmis pentru Deutsche Welle, din Bruxelles, Victor Iulian Tucă.


George Copos şi revoluţiile

Un secretar cu propaganda UTC ajuns să învârtă prin cofetării, telescaune, televizoare, tot felul de afaceri de dosar penal cu NUP de la partid (şi aşa mai departe) banii uitaţi de comunişti în seif când i'au gonit elementele fasciste de la Timişoara şi, ulterior, Bucureşti, falimentează o echipă de fotbal cu tradiţie.

Acest secretar de partid şi'a apropiat tot felul de oameni de teapa lui, câţiva imbecili şi imbecile care, ieri seară, la intrarea pe stadionul Giuleşti, au interzis galeriei lui Poli Timişoara să introducă în tribună un banner de solidaritate cu anticomuniştii de la Chişinău.

Erau, în mare parte, puştii celor care ai ieşit în stradă din 16 decembrie (mă uitam pe lista făcută la intrarea pe stadion - cei mai mulţi erau născuţi în '88 şi '89). Dar dacă părinţii lor n'ar fi ieşit atunci în stradă? Păi, cu siguranţă ar fi fost mult mai mare suma banilor furaţi din visteria UTC, bani cu care ar fi pornit mai târziu la drum utecistul de ieri ajuns feroce capitalist astăzi, George Copos pe numele lui.

8.4.09

Doi români = trei partide; şi mult rahat






Până se decid ruşii cum rezolvă treaba la Chişinău, am văzut aseară, la Universitate, cum stă treaba la Bucureşti. Pe esplanada Teatrului Naţional, două megafoane se băteau pentru o cauză comună. Nu ştiu care's cei buni, nu ştiu ştiu de ce unii sunt răi şi alţii nu, nu ştiu nici dacă e sau nu vreo şmecherie în ieşitul acesta în stradă. Ieri au fost câteva sute, azi, în faţa Ambasadei mai erau vreo 40, povestesc martorii oculari.
Una peste alta, nu pricep, în ruptul capului, de ce era nevoie de două manifestaţii distincte. A, ba da, ştiu de ce: pentru că suntem o naţie de tot rahatul.

Doi nemţi = un atelier.
Doi sârbi = o fanfară.
Doi români = trei partide.


Pe de altă parte, nu pricep cum de n'a venit nici un jandarm să îl identifice pe cel pe care l'ar fi declarat liderul manifestanţilor - şi să'l ducă la o secţie de poliţie pentru o declaraţie.
Nu l'am văzut aseară pe Ciocan, fraţilor (ceea ce mă pune pe gânduri, sper că nu e bolnav).
Nu am văzut intervenţia în forţă a mascaţilor pentru a împrăştia această adunare cu nimic diferită de acea gaşcă de antiglobalişti care în loc să fie atenţi la discursul lui Bush de la summitul NATO ascultau Manu Chao şi purtau tricouri cu Che (mă iertaţi, Che a omorât oameni, n'am să mi'l pun pe tricou!) într'o dărăpănătură din incinta fostelor uzine Timpuri Noi.

Zic "slavă Domnului!" că nu s'a întmplat aşa ceva dar gustul amar rămâne.

Şi, totuşi, ce face Băsescu zilele astea? E în tăcerea aia care nu'mi miroase a bine!

7.4.09

Twitteroluţia

Ce ţi'e, dom'le, şi cu secolul 21...

Vitalie dă pe Deutsche Welle că Voronin coace pentru diseară ceva.
Telegraph şi Foreign Policy relatează în timp real despre revoluţia pe twitter.
Care twitter s'a încins deja; aflai aşa că la Cahul se încarcă autobuze - dar nu şi dacă's oameni de bine sau nu. Oricum, vorba Sprâncenatului, se pune de o cahuliadă.
În spaţiul său românesc, Facebook-ul e şi el pe foc continuu. Numai FB-feedurile de la Spiegel şi New York Times au alte probleme.
Realitatea şi, mai apoi, Antena 3 preiau streamingul live de pe online-ul Pro TV încercând să mute pe imagini din celebra sursă YouTube sau să cropeze imaginea ori de câte ori apare sigla postului în colţul imaginii. Mari oameni, zic eu...

Ioana Avădani are un mesaj - o rugăminte, de fapt - de la colegii din Chişinău: scrieţi, scrieţi mult, scrieţi tot!


Să nu ne luăm cu fumul şi ochii, însă, şi să uităm de cele patru ore de program zilnic ale domnişoarei Elena Băsescu, de vânzările anterioare ale surorii ei mai mari şi de duzii vărului de la Constanţa... Mie, personal, tăcerea lui Tiran Băsescu din ultimele zile nu'mi miroase a bine.


PS: senzaţionale imagini, mersi, Sprâncenatule!

Vin tezele din aprilie



Se coace manifestul mafiei mămicilor! În curând, în Ziarul Copiilor!

6.4.09

112?

Nu ştiu cum să'i explic, pe româneşte, conştiinţei mele că... mă rog, ştiţi voi, simpatie vs repulsie în cazul Becali, hoţii, maşina, procuratura, arestul preventiv, alea-alea.
Pe strada Vişinei, imediat după colţ, un golănaş şi'a parcat motocicleta (un scuter dintr'alea care imită motoarele adevărate) pe mijlocul carosabilului şi se fâţâia pe lângă una dintre maşinile trase pe dreapta. Dacă veneam mai zdravăn mă opream fix în şandramaua cu două roţi. Eram bun de plată? Probabil că nu dar mai poţi ştii?
Ei, bine, n'am dat spiritul civic jos din maşină ci am pus mâna pe telefon şi am sunat la 0219544, numărul scurt al poliţiei rutiere. La care mi'a răspuns un sunet specific aparatelor deranjate. După care am încercat degeaba să sun la 112 că suna mereu ocupat.
După al doilea semafor am renunţat. Pentru o clipă am fost convins că dacă aveam banii lui Becali sunam un zmărăndoi şi'l puneam să sechestreze motocicleta.
Dar nu'i am, aşa că, probabil, mă împac cu gândul că de'o fi să mor cândva mor cu dreptatea în mână.

Mogulii

- Mogulul apolitic.
- Mogulul rău.
- Mogulul imoral.
- Mogulul care a întors armele.

Îmi scăpă ceva?

5.4.09

Principele? Care? Preşedinte? Al cui?

Uite, frate, ce glumă: Radu Duda, zis şi principele consort al Margaretei bătrânului Mihai (respecte, Majestate, atâtea câte mi'au mai rămas!), se joacă de'a "ce'ar fi să candidez?".

După ce (m')am râs puţin am zis că nu'i, totuşi, râsul meu.
Din ce'am auzit eu despre acest Duda nu m'ar surprinde să fie un pionaş (de sacrificu, desigur, că nici dacă ar candida singur nu cred c'ar ieşi) pentru a smulge voturile încă-monarhiştilor din segmentul liberal de electorat.

Sigur, e o speculaţie de prăfuită după amiază cu soare undeva la ţară. Dar praful, ca şi fumul, sunt două arme atât de importante...