Radu Pascal

Puţini şi'l aduc aminte. Dar cei puţini ştiu foarte bine că, pe 9 iunie 1996, au pierdut, dintr'o singură lovitură, un model, un dascăl, un prieten, un părinte.
Radu Pascal m'a învăţat să pun virgule şi, între ele, să înşir cuvinte. M'a învăţat să citesc printre rânduri şi, într'o lecţie valabilă nu doar în faţa colii albe sau a potopului de informaţii, să nu uit niciodată să dăruiesc. A făcut'o cu un talent irepetabil.
A plecat lăsându'ne, celor care am avut privilegiul de a'l cunoaşte, amintirea poveştilor despre aventurile trăite într'o lume zbuciumată pe care a descifrat'o ca nimeni altul. cu inteligenţa şi condeiul care i'au completat celelalte două calităţi rare - demnitatea şi bunul simţ. Prea puţine au trecut, însă, de pragul istoriei orale, o istorie spusă prietenilor cu care i'a plăcut să'şi umple ultimii ani din vaiţă. L-am iubit şi îl iubim - a fost cel mai de preţ dintre nenumăratele daruri pe care ni l'a oferit.

La 20 de ani de la revolta studenţilor chinezi, Tienanmenul trăit (supravieţuit, de'a dreptul) de Radu Pascal.

Totul a inceput cu moartea lui Hu Yaobang - 15 aprilie 1989. Fusese omul de stat cel mai indragit de studenti, de tineret. Le luase apararea in timpul manifestatiilor din 1986-1987. Gest care l-a costat functia de sef al partidului. Un infarct intr-o sedinta de Birou Politic. Al doilea - fatal. Partidul a decis reabilitarea sa post-mortem. La 22 aprilie - funeralii oficiale. Pentru a preintampina o iminenta explozie populara. Era insa prea tarziu. Viclenia diplomatica a puterii nu mai putea opri fervoarea democratica a multimii. Istoria Tienanmenului atunci a inceput. „Vrem dialogul!" - aceasta a fost lozinca sub care a izbucnit si a murit aventura romantica a Pietei. N-a fost un nucleu izolat de entuziasm. A fost un magnet de sperante. „Traiasca democratia, traiasca libertatea, jos afacerismul oficial!" - aceasta alta lozinca atragea strada intr-un flux al increderii. 15 mai, politia priveste. Studentii dirijeaza circulatia. Puterea tace. Gorbaciov intra in Cetatea Interzisa pe usa din dos. Ocoleste cu discretie Piata, pentru a zburda pe cerul istoriei, in timp ce China descopera sublimul pe asfaltul incins de soare al Tienanmenului.

Un roman, picat din preaseninul comunismului autohton, poate auzi la televiziunea chineza urmatorul dialog:

„Deng Xiaoping: Acum trei ani, l-am insarcinat pe tovarasul Ceausescu sa transmita tovarasului Gorbaciov speranta ca vom putea face sa dispara obstacolele (din calea normalizarii - n.n.), astfel incat dialogul nostru sa se materializeze cat mai repede posibil.
Gorbaciov: Imi aduc aminte. Aceasta ne-a facut sa meditam. Vad ca dumneavoastra ati facut totul la timp. Si bine".

Care timp? Ce fel de bine? Si apare o alta lozinca: „Uniunea Sovietica - lui Gorbaciov. Dar China, ea, a cui e?". 18 mai, furtuna, ploaie. Drapelele sovietice si chineze, infratite oficial, snuruite de vant, atarna deasupra unui fluviu de oameni ai Beijingului, care cer „Libertate" si „Dialog" sau viceversa. Batranul Deng tace. Zhao Ziyang - urmasul lui Hu Yaobang - incearca sa discute cu tinerii grevisti ai foamei. Gest care il va reduce si pe el la tacere.
20 mai. Li Peng, primul-ministru, decreteaza legea martiala. Apar, stinghere, primele camioane cu soldati. Fara arme. Fete de copii nedumeriti. Sunt ridiculizati, mangaiati, imbratisati. Chermesa din Piata continua. Studentii „sculpteaza" din polistiren o Statuie a Libertatii. Sfidarea devine joc. Jocul devine sfidare. Puterea tace. Obsesia dialogului incercaneaza ochii micilor demonstranti. Timpul ii oboseste lent. Incep sa se retraga. Si totusi...

Dupa-amiaza zilei de 3 iunie. Coloanele de camioane si blindate patrund in capitala. Nervozitate. Teama. Incidente. Demonstranti care pactizeaza cu soldatii. Din nou, lozinci: „Armata e a poporului!". O mana de copii vegheaza Tienanmenul in noapte. O alta armata - pregatita pentru asalt - va executa, imperturbabila un ordin. Simplu ca destinul. Punct final la o numaratoare inversa. Acum cinci ani, cincizeci de zile!

Beijing, duminica 4 iunie, Piata Tienanmen. Prima zi de dupa...

Inevitabilul se produsese. 50 de zile de speranta, de asteptare. Incordare si asteptare. Dar pentru ca asteptarea este lunga, normalitatea isi cere drepturile. Mai grav! Si le exercita. In cea mai mare piata a lumii, din tara celor mai multe suflete aflate sub cea mai indelungata dictatura a timpului: de 3 000 de ani. Intre teama si curaj, actorii isi joaca propria piesa.
Exigentele sunt, spontan, respectate. Unitatea de timp, de loc si de spatiu functioneaza. Chermesa decenta. Gustul eliberarii de sine este impartasit cu entuziasmul iluziei colective. Se mananca mititei chinezesti - deci, mult mai mici decat micii nostri -, se vand de toate celea, la periferiile scenei. Bazarul negustorilor cu aviz (si fara), de la Puterea Celesta a comunismului cu specific chinez, incepe sa functioneze in jurul unei Piete in care cei care au cucerit-o vor sa schimbe doar Puterea, fara a sti ca vor muri pentru a schimba istoria. Nu a Chinei. Nu inca. Cineva imi spune ca, in sfarsit, chinezii se est-europenizeaza. Este un progres. Ei fac insa o revolutie. Prea curata, pentru a avea garantia reusitei. Este un grup. Desigur, mic. Doar cateva milioane. Tineri, studenti, functionari, muncitori din Beijing. Si cateva bune procente din miliardul de chinezi, la fel de tineri, care explodeaza, entuziast, in coloane compacte, expulzate din gura Garii centrale din Beijing. Pentru ca libertatea le-a fost data gratuit, pe caile ferate, de catre o Putere care confunda curiozitatea supusilor cu libertatea bine temperata pe care le-au acordat-o dinozaurii rosii, instalati in „Orasul interzis", al fostilor imparati ai Chinei. Batranii, mereu in viata, cei care l-au insotit pe Mao in „Marsul cel lung", cei care l-au tradat in amurg, cei care i-au incercat curtezana-nevasta, in puscarie, dupa moartea Marelui Carmaci, cei care au inventat o noua „primavara" a Chinei pentru a ucide, cu acelasi zambet intelept cu care augustul predecesor isi lasase numele inscris in istorie, incantat ca face proza cu revolutionarii vii si poezie - cu revolutionarii morti.

Dimineata, soare, tacere si coloane de fum. Imensul patrulater, perimetru al mortii, Piata este in stapanirea armatei. In preajma Hotelului Beijing, miros de cauciuc ars. Grupuri de soldati canta. Canta si trag. Foc cu foc. Precizia ucigasa a pus punct celei mai zburdalnice si dezarmate revolutii. Acum, pune punct oricarei incercari de riposta a disperarii. Copiii au cazut in noapte. La ora 2 si 20 de minute, in Tienanmen. Cati? Nimeni nu stie. Cifrele oficiale sunt prea mici, evaluarile neoficiale, prea multe. Si totusi, Beijingul renaste ca un dragon. Din milioanele sale de celule vii, curioase, renaste, neincrezatoare, intrebarea. Renaste pe bulevardul Pacii Celeste - imensa artera sud-vest, cu inima ucisa in Tienanmen. Soldati - multi, mici, impasibili, in randuri stranse. In fata lor, adunata, sub imperiul unei solidaritati secrete, o multime care vrea sa vada cu propriii ochi. Distanta - un metru, jumatate de metru. Cateva femei cu copii in brate, oameni nedumeriti, oameni care cer o explicatie, cauta un dialog, dar nu pot sa-si inchipuie ca insasi speranta de dialog fusese ucisa.

Doua armate fata in fata. O majoritate tacuta si dezarmata in fata unei minoritati tacute, dar inarmate. Post-scriptum la o tragedie, in care victimele implorau explicatii calailor.

Se privesc ochi in ochi. Intrebarile sunt - daca sunt - soptite. Gesturile multimii spun mai mult. Impasibilitatea soldatilor spune si mai mult. Sub un soare inecat de fum, timpul este cel care isi va spune cuvantul. Un chinez, fara chip, fara zambet, il imbie pe un soldat cu o tigara. Refuzul tacerii. Perseverenta dialogului. Nemiscarea fronturilor. Din nou, altcineva ofera, altui soldat, o alta tigara. Un val de intrebari disperate, altele mustratoare, avertismente, rugaminti, un „de ce" rostit pe toate tonurile, intr-o chineza pe care oricine, de pe orice meridian, ar intelege-o.
Si miracolul pare ca se intampla. Un tanar soldat, la fel de tanar ca studentii in care, poate, a tras inainte cu cateva ore, in noapte. Apoi, in zori de zi, un tanar asudand sub uniforma intinde o mana dupa tigara intinsa de o mana din multime. Zambete, urale. Timiditatea unor silabe care incearca sa sparga zidul tacerii. O speranta. Deci, inca se mai poate.

Inaltat pe trepied, un reporter strain filmeaza in adancime. Constiinta imaginii istorice. Minute de incordare. Apoi, isi pliaza trepiedul si dispare sub talazurile tremurande ale multimii incremenite, in asteptare. In Piata Pacii Celeste domneste ordinea. In primele randuri inmugureste speranta. Doar pentru cateva clipe. Soldatii inainteaza si incep sa traga. Goana nebuna a sutelor de mii de oameni fara aparare. Unii se predau, cu fata la pamant si cu mainile adunate la ceafa. Dintre ei - victime. Altii - disperata naivitate! - se ascund in corturile militare, care strajuiesc, de o parte si de alta, bulevardul. Multi, cei mai multi, fug, cad unii peste altii, proiectati de spaima unui imens fluviu uman, iesit din matca. Cad si eu. Colegul Viorel Salagean se intoarce. Incearca sa ma ridice. Ii spun ca macar unul dintre noi sa scape. Ma indeamna sa ma ridic. Ma trage, ma taraste peste boschetele care strajuiesc bulevardul. Apare un baiat pe bicicleta, un Gavroche al Beijingului. Ma asaza pe cadru. Ne strecuram pe una dintre stradutele laturalnice. O babuta ne face semn din poarta sa ne salvam in casa ei. Fugim. In spatele nostru, in spatele celor care au reusit sa scape - pete de sange pe asfalt, sute de mii de pantofi, sute de mii de pantofi pierduti, trupuri cazute printre caramizi zdrobite smulse din zidurile unor blocuri in constructie, aruncate intr-un gest de revolta colectiva impotriva unui destin implacabil. A fost noaptea in fata coloanelor de blindate, cand oamenii incercasera sa opuna o derizorie rezistenta.
Acum, in plina zi, traiesc certitudinea dezastrului. Din departare, se aud pocnete de impuscaturi razlete. In rest, tacere. Si soare...

Bucuresti, 10 iunie 1989. Spitalul Municipal. Diagnosticul: fractura de col femural.

(articol preluat din Bucuresti Match)

PS:
La sosirea în Bucureşti, Rodica Dumitrescu, soţia lui Radu, îl aşteaptă la scara avionului; învăţată de prietenii lui Radu, îl priveşte cum coboară, desfigurat de durere şi, înainte de a'l îmbrăţişa, îl întrwabă: "E adevărat că femeile din China fac sex cu sutienul pe ele?"
"Îţi dai seama", povesteşte Radu, "că, năucit de diferenţa de fus orar şi cu piciorul în geanta de pe umăr, n'am putut decât s'o privesc stupefiat şi să'i răspund Cum poţi, dragă, să crezi aşa ceva?!"