La început a fost tramvaiul 32. Și-a fost forfotă, și-a fost zdrăngăneală - dar cumva n-am fost acolo. Și-a fost seară, și-a fost dimineață. Și-a venit a doua zi și cu ea autobuzul 226. Și-a mai fost și un loc bunuț la geam plus Cartea Șoaptelor lui Varujan, cel (paranteză de critic complet neavizat, simplu cititor) care și-a așternut memoriile armene cu o candoare în cel mai virulent posibil contrast cu prezența politică a aceluiași Vosganian.
Și-au mai fost duduia cu bustiera roșie sub tricoul alb chinezesc, subțire spre transparent și mulat, și domnul (cam bine afumat pentru ora cumva prea matinală - sau poate prea târzie?) cu bustul gol și sfârcuri imense, de nici nu știu dacă babele care s-au ferit vădit speriate din calea lui se cruceau de arătare sau preaslăvind biserica de pe celălalt trotuar.
Dar postarea acesta, care se vrea o tentativă de a reînnoda poveștile din clasa a II-a și portretele celor 100 de oameni, nu ar fi existat dacă traseul matinal nu mi s-ar fi intersectat, într-o intersecție, cu un milițian cu cap adânc înșurubat între umeri, nu pentru că ar avea gâtul scurt ci pentru că cele trei cefe la vedere sub podoaba capilară tunsă regulamentar la un milimetru îi ședeau deosebit de răsfirate. Tovarășul, de la poliția locală, tocmai suferea, în dreptul Palatului Regal, o traumă în mașina-i de patrulare. Bombănea și gesticula amenințător cu pumnul dreptei ridicate, furios mai degrabă pe propria-i neputință de a-l pedepsi cumva pe șoferul în cămașă albă și cravată care-i făcea semne să se miște mai repede de la volanul Opelului alb cu număr turcesc de înmatriculare și pe al cărui scaun din dreapta trona ușor supraponderal un înalt ofițer militar (nu știu dacă e pleonasm, pe vremea, și ăia de la miliție erau ofițeri) cu pieptul ciuruit de insigne, grade și decorații, concurând cu veteranii ruși de război.
