La est de est

Aşa arătau anul trecut. Dacă nu mă vor opri la graniţă, despre afişele de anul acesta am să vă povestesc la întoarcere. Smirnov visează...

Meciul secolului

Probabil că multora nu le spune mare lucru dar Poli - Partizan va fi un meci cu două stadioane arhipline şi (ad literam) în flăcări!
Mulţumesc, UEFA. Pentru tragerea la sorţi dar şi pentru că tocmai UEFA care i'a dat macaronarului acela de jambon dreptul de folosire a numelui Poli/Politehnica Timişoara, a introdus în urnă tocmai Politehnica Timişoara.

PS: a propos de sport - văzând asta îmi vine să arunc aparatul foto!

Drang nach Osten? Poate da, deşi...

În mare, e o adunătură de veşti bune. Drept e că vine pe la sfârşitul sezonului vacanţelor. Dar Bild recomandă, astăzi, ca destinaţie turistică România.
Sfaturi?
- atenţie, pe şosele se schimbă pe nepusă masă calitatea asfaltului; gropile şi denivelările pun mari probleme securităţii maşinii şi pasagerilor; indicatoarele rutiere sunt mai degrabă absente; circulaţia după lăsarea întunericului este nerecomandată, din cauza căruţelor prost luminate;
- condiţiile de igienă nu se ridică la standardele germane; se recomandă vaccin împotriva hepatitei de tip A iar în cazul unei vacanţe la ţară nu strică un antirabic preventiv; şi în privinţa alimentelor se impune prudenţă;
- linkul către Ministerul federal de Externe completează recomandările: nu campaţi unde vă place; feriţi'vă de hoţii de buzunare; atenţie să nu fiţi înşelaţi, inclusiv la cărţile de credit; pericol de a fi atacat de animale sălbatice!

Puii lui Videanu

Probabil că accesul la o poziţie cu funcţie decizională în administraţia publică locală implică (între altele) absolvirea magna cum laude a unei şcoli de imbecilizare. Exemplul de azi vine de pe şoseaua de centură a Bucureştilor, la intersecţia acesteia cu DN1A, în dreptul benzinăriei ruseşti de la intrarea în Mogoşoaia.

Traficul, în respectivul punct de pe harta infrastructurii româneşti, este sufocant. Intersecţia este depăşită de surplusul de maşini grele şi mitocani scăpaţi din lesă. Camioanele care au venit, pe centură, dinspre Otopeni, se opresc pentru a face la stânga, în direcţia Chitila (aia a lu' Gore) şi autostradă (A1, Bucureşti - Piteşti). Cum fiecare direcţie de mers are un singur sens, circulaţia se sugrumă iar coada se întinde, uneori, până în Străuleşti şi, dincolo, Buftea. Adăugaţi, aici, idioţii care pătrund în intersecţie deşi e evident că nu mai pot ieşi din ea.
În acel loc, pe sensul de mers ce iese din Bucureşti, era un spaţiu viran lat de vreo patru-cinci metri. Un fel de arătură, cu hârtoape, cu bălţi, cu mocirlă, mă rog, cum se întâmplă să arate lumea asta românească. Ei, cât era ea de apocaliptică, arătura asta îţi permitea (dacă nu ai garda la sol prea joasă) să cobori cu roţile din dreapta de pe asfalt şi să ocoleşti tirul care aşteaptă să facă stânga. Câştiga toată lumea. Tu îţi vedeai de drum, coada, în spatele tău, se (cât de cât) mişca.
Ei, bine, acum fix o săptămână, cineva de la Primăria din Mogoşoaia (poate primarul, poate duduia urbanist şef, poate altă minte creaţă) a avut proasta inspiraţie să plaseze, exact în dreptul locului în care opresc maşinile care virează la stânga, un rând de borduri, la o distanţă care anulează definitiv orice tentativă de artificiu.
Pentru ce? N'am idee. Trotuarul de aproape cinci metri lăţime care, probabil, se va ivi acolo în curând este absolut inutil. În zona aceea se termină localitatea; nu'mi amintesc să fi văzut, în anii de navetă, câteva zeci de pietoni trecând pe acolo.


În schimb, dincolo, la ieşirea şoselei de centură de pe DN1A către Otopeni, pe 1 mai a apărut un maaaaaaaaare panou ce anunţă demararea lucrărilor la pasajul suprateran ce va folosi ca punte de fluidizare a cordonului ocolitor al Bucureştilor. Lucrările, scrie negru pe alb, încep pe 15 mai 2008. Privind la panou, mă bucur sincer că, anul acesta, calendarul merge în două direcţii. Vine varaaaaaaaa!

Cele 20 de minute de liniste...

(...)le-au poruncit detinutior sa-si desfaca pufoaicele (in care fiecare si-a pitit caldura din baraca), sa-si descheie camasile (...)
A.Soljenitin, O zi din viata lui Ivan Denisovici.

Asemenea lui Suhov, in fiecare zi plecam de acasa, ne urcam in masini personale, vagoane de metrou cu nume de orase, in autobuze fara aer conditionat majoritatea sau in tramvaie pe unde or mai circula si astea... Urcam pe un scuter, pe o motocicleta sau mai rar pe o bicicleta. Sau mergem pe jos, macar un sfert de ora, douazeci de minute. In jumatate din timpul petrecut in drumul spre serviciu merg pe jos. Prin parcul Herastrau. Trec piezis pe langa statuia lui De Gaulle, merg drept pe o alee, cobor pe langa un teatru de vara aparent nou dar nefolosit, trec un pod si trag cu coada ochiului la Tricolorul care leneveste sau se zbate deasupra Palatului Elisabeta, alaturi de o biserica de lemn din Muzeul Satului, strabat Insula Trandafirilor pe pietrele ca niste lespezi mai mici sau mai mari care ascund secrete nespuse, pietre pe care, cand eram mic, ţopăiam in incercarea de a ajunge de la un capat la celalalt al aleii fara sa calc vreo margine, ca intr-o proba olimpica imaginara... Cateodata imi aduc aminte de copilarie si, alungand pe moment gandurile care ma apasa mai tare pe masura ce ma apropii de Casa Presei, incerc sa calc doar pe pietre, nu si pe margini... Acum e mai greu, am 44 la picior... Urc din nou peste un pod, pe cel fara trepte. Pe celalalt, mai inalt si mai aproape de Muzeul Satului, am urcat de putine ori... Uneori ma opresc pe pod, privelistea este desprinsa din alta urbe, parca, nu din aglomeratul Bucuresti. Cobor accelerat si trec pe langa HR Cafe, tot inainte, pe langa fosta sala de sport care este Pavilionul H, patrund pe o alee umbroasa, ajung la o copie stilizata a Coloanei Infinitului, ies pe poarta parcului din Piata Presei, trec pe langa un panou publicitar luminos nou nout in cinstea caruia au fost taiate ramurile unui copac. A ramas doar trunchiul, un baţ lung de doi metri jumate, ofranda pe alatarul pu-bli-ci-ta-tii... Traversez, ma apropii de colosul din piatra stalinist, ornat cu termopane si aparate de aer conditionat capitaliste... si gata cu linistea...
Azi am vazut un grup de maicute din ordinul Maicii Tereza, vesele, s-au pozat cu statuiele din rondul unde se afla steagul UE (statui denumite in limbaj popular Cheliosii, ca doar sunt parintii fondatori ai UE).



Si am mai vazut o veverita harnica in goana dupa proviziile de toamna-iarna...

Noapte buna

Bun biznis, Liga Campionilor

Ausverkauft, zice neamţul. Cu casa închisă.
Or să plângă Paszkani şi Becali că n'au mai multe locuri de vândut, în tribune.
La aşa grupe, zic şi io ca Pierre de Coubertain: important e să participi!
(Or să'l fluiere oare pe Mutu?)

Deci se poate!

OK, iniţial a fost doar un comentariu la o postare a Provincialei dar nu am rezistat, aşa că dau la tot cartierul următoarea reclamă citită în urma unui link primit pe mail:

Recomandati firma noastra altor firme sau persoane si beneficiati de 10% din valoarea contractului. Pentru fiecare contract cu un client cunoscut dumneavoastra primiti automat 10% din valoarea contractului incheiat cu acesta. Indiferent de valoarea contractului, indiferent de suma din contract, 10% este venitul dumneavoastra pe care il veti incasa inainte de finalizarea serviciilor.

Nu vă dau linkul, nu vă spun cine este, tocmai ca să nu le generaţi trafic. Şi mă îndoiesc, fraţi români, că am să mă îmbogăţesc de pe urma voastră, cum mă ameninţă ăia.

Se ia în calcul varianta... *

Aseară luase foc România. Nu cred c'am trecut de vreuna din străzile de pe traseul meu fără să văd cel puţin o maşină cu girofar sau stroboscop albastru. Nu ambulanţe. D'alea cu W în număr, Nubire sau VWuri sau BMWuri negre, mama lor de microbişti isterici, câţiva au sărit în faţa maşinilor de pe contrasens care, conduse de speriaţi sau timizi, s'au dat cuminţi la o parte. Mi s'a luat de toţi găinarii ăştia. Dacă aflaţi cumva că am ajuns la spital, să ştiţi că am făcut'o dinadins: sunt decis să mă las lovit de ordinarii ăştia. Fie că's purtători de mape de vipuri, fie că's şoferi de maxi taxi, fie că's agenţi secreţi. Şi, poate, într'o bună zi, o să dau cu maşina şi într'un pieton indolent. De ce, fratele meu, nu ridici capul când vrei să treci strada? Şi, dacă tot ridici numitul cap, de ce nu îl şi foloseşti, măi, pietonule? Dacă tot nu se apropie decât o maşină de trecerea de pietoni, de ce n'o laşi să treacă? Tu pe două picioare, ea pe patru roţi. Cine se controlează mai bine?
De cei care trec pe unde îi taie capul nu mai spun.
Pe următorul o să'l calc! Şi mi'aş dori să fie Alexandru Săbău. Ăla de lucra la redacţia sport a TVR şi a migrat cu toată turma la Intact. Băi, de aia arată transmisiunile voastre de un diletantism demn de Băleanu TV, la Oraviţa sau Moldova. Nouă sau Veche! Numai trei minute l'am ascultat, cât am strâns bolurile de seminţe, covrigei, alune şi struguri din care am ronţăit în timpul meciului pe care cuplul Rădoi - Bănel l'a câştigat împotriva turcilor. Mi'a fost de ajuns.

Nu înţeleg de ce ţin unii să fie atât de preţioşi. Mai ales cei care nu pot. Au învăţat presa sportivă de la rămaşii noştri speciali acasă Ionel Stoica, Cornel Pumnea sau Mitică Graur? Sau, din lipsă de vocabular propriu, au învăţat pe dinafara câteva file din DEX?

Şi pentru că Popej vorbea de stereotipuri în discurs, despre şabloane icdioate, am şi eu câteva, din vocabularul jurnaliştilor (nu doar cei sportivi) - care vorbesc altă limbă decât cititorii.

De exemplu:
- jurnalistul spună că XY a "criticat aspru"; în viaţa de zi cu zi, românul, pur şi simplu, mai mormăie ceva, ca să aibă ultimul cuvânt;
- jurnalistul vorbeşte despre "restructurare"; în viaţa de zi cu zi se spune că dă oameni afară;
- jurnalistul vorbeşte despre cineva că "lucrează la elaborarea unui plan de măsuri"; adevărul e că respectivul n'are nici cea mai vagă idee despre ce trebuie să facă;
- jurnalistul face referire la "consecinţele negative"; mă laşi... a buşit'o;
- eu "fac referire"; şi îmi cer scuze...;
- jurnalistul anunţă "o nouă rundă de scumpiri"; în viaţa de zi cu zi "suntem în rahat şi continuă";
- jurnalistul afirmă sus şi tare că "toate indiciile conduc spre..."; în realitate, nu există nimic clar;
- jurnalistul anunţă că "mulţi cititori/ascultători/telespectatori vor să afle..."; ceea ce înseamnă că au fost chiar două sms-uri pe respectiva temă!


"Îl avem în direct, chiar acum, pe eroul serii. Dăm legătura la stadion..."
"Ce înseamnă această victorie pentru tine?"
"Mult, e o mare bucurie care ne'am dorit'o..."
"Mulţumesc. Radu, ai legătura..."


* asta înseamnă cu eu, jurnalistul, reporterul, trimisul lui Tatulici pe pământ, cred că...; dar nu mă lasă şeful să am opinii proprii. Sau poate nici n'am!

Cât timp am fost plecat...

Nu ştiu ce s'a mai petrecut dar nu ştiu cum dracu' se întâmplă că se petrec toate cât timp sunt plecat. Iar acolo, pe Valea Hârtibaciului, deşi toată lumea are parabolică, nu ştiu cum se face că, de cum porneşti televizorul, măi, Sârbule, nimereşti numai pe Acasă. Asta dacă nu merge deja pe Taraf.

Alex ăla micu' nu ajunge până la tejghea când, pentru a lua în mână banii, vrea să scape de cutiile de bere pe care, cu stupoare, i le'am comandat. Se ridică pe vârfuri dar nu ajunge. Are singur grijă de birtul şi alimentara privatizate în spaţiul în care, pe vremuri, în centrul satului Cornăţel se aflau tot fix birtul şi alimentara. Sau o fi fost birt şi magazin general... La una dintre mese, singura ocupată la ora aia de seară de duminică, trei rătăciţi. De duminică seara. De duminica seara trecută, probabil... Urmează marele meci. Alex nu se lasă înduplecat. Dacă nu joacă Steaua, nu dă drumul televizorului. A jucat aseară dar el aseară nu a fost de serviciu, nu ştie dacă şi cine s'o uitat la meci în birt; probabil că s'or uitat. Dar nu pe tura lui. El a lucrat numai până la 12:30, c'aşa i'o fost tura.

Nenea Craiu, nenea Guşă (sau Guşe?), Realitatea n'are trecere în Valea Hârtibaciului. Nici Antena, de altfel... Şi nici măcar ăia cu ştirile de la ora 5.
Aşa că am aflat acum, pe mail, de la Sprâncenatu', că scenariul kosovar se repetă în Caucaz şi că nici Transnistria nu se simte prea bine în ţoalele cu care a ieşit azi la plimbare. Şi că ambasadorul Rusiei şi'a permis să dea lecţii presei din România. Au mai făcut'o şi alţi ambasadori ai Rusiei, în alte ţări. Dar lor li s'a răspuns energic, atât dinspre presă cât şi din interiorul clasei politice. De ce e la noi altfel? Câştigătorul, cel care va da răspunsul corect, primeşte dreptul de a citi următoarea poveste. Reală.

Luni seara, spre noapte, aflu, acolo, într'o curte din Valea Hârtibaciului, că Lucky (as seen in the picture above or bellow, căutaţi voi poza, acum când scriu nu ştiu unde am s'o pun) a făcut o vizită veterinarului. Jigodia asta frumoasă, deşteaptă şi inteligentă (poate citeşte blogul şi îmi va afla sentimentele reale) are obiceiul de a'şi demonstra statutul de şefă suindu'se cu lăbuţele din faţă pe baza gâtului oricărui alt câine cerşetor de afecţiune.
Cam aşa ceva s'a întâmplat şi luni seară, când, dimpreună cu cealaltă căţea din curte, numita Fiţa, au făcut fiţe în jurul unui câine din vecini. Acţiunea se petrecea pe teren neutru - în stradă. Cei trei (plus restul haite) sunt prieteni. Doar că, preocupat de Fiţa, câinele Papadopolinii a fost luat prin surprindere de acţiunea lui Lucky. Aşa că s'a întors brusc şi a ciupit'o de un sân. Acum, doamnele, cunoscătorii de anatomie şi amanţii perfecţi ştiu bine că zona aceea este puternic vascularizată. Astfel că Lucky a prins a sângera. Iar hemoragia nu a putut fi oprită decât de intervenţia unui veterinar. Aceasta însemnând şi o anestezie.
Revenită acasă turmentată de'a binelea, Lucky a beneficiat, evident, de dreptul fundamental al oricărui bolnav - de a sta în pat. A stat cvasinemişcată, a primit bucăţele de parizer şi apă cu pipeta.
Spre dimineaţa, anestezia a mai cedat, astfel că, din când în când, javra asta frumoasă, deşteaptă şi inteligentă a dat, prin lătrat, dovada că a trecut de treapta "stare staţionară" şi a suit pe cea a convalescenţei.
Dimineaţa zilei de marţi a petrecut'o prin casă, cu pipi aferent pe mocheta. La amiază a primit o felie de friptură la grătar. Pe care a mâncat'o, desigur, cu pofta. Nu, nu a primit supă de pui şi compot. Ce Dumnezeu, cunoaştem marfa. Nu serveşte aşa ceva, cucoana!
Întorcându'mă, spre seară, din Valea Hârtibaciului, aflu cu surprindere că Lucky, despre care ştiam că urmează să redevină mămică, a fătat. Unde? Printre jucării, într'o cameră generic numită "a copiilor".


A născut, ca de obicei, un pui viu (gâlma aceea neagră de lângă lăbuţa animalei-mamă). Probabil că e băiat, tot ca de obicei.
Azi dimineaţă, printre jucării s'a ivit o pată neagră. Era un al doilea pui. Lucky, cea frumoasă, deşteaptă şi inteligentă (chiar şi numai instinctiv!), nu înţelesese decât că ea e mămica. Şi l'a pitit la fel de bine, printre jucării. Al doilea pui nu a venit, însă, niciodată să sugă lăptic. De fapt, al doilea pui nu a mişcat deloc. Se născuse mort.
Dar alături de el, printre jucării, Lucky a pitit o bucată de friptură.

Later edit: dacă marile publicaţii scot bani grei din caserie pentru primele fotografii cu plozii unor vedete în vogă la Hollywood, cu ce ar fi mai prejos creatura asta mică şi mama-vedetă?

Decebal + Dragan Felix Felix Fecit

E atât de fain la Olimpiadă. Sâni goale la poloiste, funduri goale la yahtiste, mediâalii de aur şi bunicuţe hip-hop dar, în România, oricâte ceremonii funerare aşteaptă la cotitură, dragă Marina, Securitatea nu va muri niciodată. Q.E.D.

Dupa 56 de ani...

... avem cele mai putine medalii la Olimpiada. Se putea si mai rau, nu-i asa? Maine se termina ceea ce intrun limbaj de lemn s-ar numi sarbatoarea sportului. Iata cateva amintiri. Comentati voi...
UPDATE: In adevaratul spirit olimpic, trebuia sa se intample si asa ceva...


(AP)—Cuba’s Angel Matos deliberately kicked a referee square in the face after he was disqualified in a bronze-medal match, prompting the World Taekwondo Federation to recommend he be banned for life.

“We didn’t expect anything like what you have witnessed to occur,” said WTF secretary general Yang Jin-suk. “I am at a loss for words.”

Yang also recommended Matos’ coach be banned.

Matos was winning 3-2, with 1:02 left in the second round, when he fell to the mat after being hit by his opponent, Kazakhstan’s Arman Chilmanov. Matos was sitting there, awaiting medical attention, when he was disqualified for taking too much injury time. Fighters get one minute, and Matos was disqualified when his time ran out.

Matos angrily questioned the call, pushed a judge, then pushed and kicked referee Chakir Chelbat of Sweden, who will require stitches in his lip. Matos spat on the floor and was escorted out.

O bancă la masa 3, vă rog. Cu gheaţă.

Anul trecut a adus un câştig curat de circa zece milioane de euro. Dar faţă de ultima achiziţie a Erste Bank, anume BCR cu până la 30% din piaţă, Anglo Romanian Bank este o jucărie de care austriecii vor să se despartă din motive de management al resurselor umane. Preţul de pornire este de o sută de milioane de euro.
Cui îi surâde ideea de a prelua o bancă şi are şi bani destui pentru un asemenea mizilic?
Păi... cui i'au intrat în cont 2,16 miliarde de euro toamna trecută?

ARB este succesoarea uneia dintre băncile deschise (în cazul de faţă în 1973) pentru a importa valută în folosul Iubitului Conducător, Securităţii şi, eventual, Partidului.

O fi vreun blestem pe capul meu!

Se sună, mai întâi, la numărul de telefon indicat pe pagina de web: 0748DCSHOP. Dacă nu îţi răspunde nimeni, nu disperi. Doar e număr de mobil, probabil au altă comandă în derulare dar te vor găsi la apeluri pierdute.
Între timp, ca să nu pierzi vremea, se ia o adresa de mail găsită pe site'ul Depozitului de Calculatoare, anume stirbei@depozituldecalculatoare.ro. Se introduce la destinatar, se pune în subiect tripleta de litere LCD după care se formulează conţinutul mesajului:

Bună ziua.
Vă scriu din vecini, de după colţ, şi aş dori să ştiu dacă pot să achiziţionez astăzi (vineri) din magazinul de pe Ştirbei Vodă produsul acesta (cuvântul acesta incluzând un link la produsul cu pricina).
Cu deosebită consideraţie,
blablabla

După câteva minute îţi vine răspunsul (culmea, direct în SPAM):

Buna ziua,
produsul LG MONITOR LCD W1934S-SN, 19'', MAX 1440x900, 300cd/ m2, 1000:1, 5ms, 160/ 160, 15PIN D-SUB, TCO'03, ARGINTIU, WIDE - gr 36 luni,il puteti achizitiona din magazinul nostru din Caracal la pretul de 598.95 ron.
Multumim pentru colaborare.
Cu stima,
XXX YYY
Director Magazin
Delegat temporar DC Caracal
Tel:0748...
adresademailaluixxxyyy@depozituldecalculatoare.ro

Temporar, ai?


PS: nu a sunat nimeni îndărăt!

Până la baroni te mănâncă arendaşii

- Sunteţi conştient că oameni de bună credinţă nu au putut porni o afacere cu fonduri structurale pentru că l'a ucis birocraţia iar funcţionarii Agenţiei de Plăţi nu au binevoit să le dea sugestii de corectare a dosarului?
-Mda... Aşa e!
- Aceiaşi funcţionari care, mai apoi, au fost generoşi pe bani europeni cu cine trebuie?
- Vom verifica şi lua măsuri...

Filmuleţul nu are imagine. Sonorul, care contează, merge:



Aşadar, domnu' primar din Sântana de Mureş consideră că pentru 100.000 de euro furaţi, FURAŢI, domnu' primar, nu se face dosar penal? Păi de la cât în sus se poate? Să modifică, dom'le, codul penal, zic eu. Şi cine ştie câte alte pacheţele de o sută de mii de euro...
C'aşa'i în România reală!

100 de metri ipocrizie

Un jamaican a câştigat aurul olimpic la 100 de metri cu un timp mai bun decât precedentul record mondial. Conform limbajului sportiv, acest Usain Bolt a devenit cel mai rapid om din lume. Chestie discutabilă, desigur. Cert e că a alergat suta de metri mai repede decât a făcut'o, până acum, orice om, într'o competiţie oficială.

La finalul cursei, chiar înainte de a trece linia de sosire, Usain a întors privirea spre cei şapte adversari şi a întins mâna îndărăt într'un gest ce poate fi interpretat, dacă vrem neapărat să îl interpretăm, oricum. Chiar şi ca fiind unul arogant, cum a făcut'o preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Jacques Rogge: "Va trebui să înveţe să'şi respecte adversarii. Şi o va face, mai deveme sau mai târziu".



Rogge este ultimul în măsură să dea lecţii de moralitate, cel puţin după ce a linguşit intens regimul de la Beijing şi a refuzat să răspundă jurnaliştilor, într'o conferinţă de presă, la întrebări de genul "de ce nu avem voie să accesăm anumite adrese de web?". Sau la unele nepuse, cum ar fi "de ce se joacă finalele dimineaţa şi nu seara, cum se întâmplă oriunde în lumea asta?" (răspuns: pentru a fi live în prime-time-ul NBC, partenerul televiziunii chineze în transmisiunile de la Beijing).

Mai mult decât orice altă competiţie sportivă, finala olimpică masculină la 100 de metri seamănă cu arenele romane. Nu prin violenţă ci prin încleştare. Unii îşi vor aduce aminte de finala de la Seul (miracolul Carl Lewis, îngerul ulterior căzut Ben Johnson şi surprinzătorul Calvin Smith). A fost o tensiune care a ţinut, de fapt, pe tot parcursul Jocurilor Olimpice, de parcă toţi ceilalţi sportivi ar fi fost trupe de încălzire pentru formaţia din finalul concertului (sigur că dezamăgirea, la aflarea veştii că Johnson s'a dopat, a fost cu atât mai mare - dar până şi caii se dopează, nu'i aşa?).

E firesc, aşadar, ca atunci când câştigi cursa-vedetă a sportului să erupi de bucurie. Ai luptat ani de zile cu tine însuţi pentru a ajunge aici. Şi dacă mai reuşeşti şi un record mondial, după ce abia ai devenit campion olimpic şi recordman mondial la 200 de metri, cu atât mai mult.

Usain Bolt nu va fi niciodată Carl Lewis. Chiar dacă, poate, printr'o minune, Jamaica ar deveni campioană olimpică la 4x100 de metri, Bolt nu ştie să sară în lungime. Dar asta nu îl descalifică din rândul marilor campioni.

În urmă cu nişte ani, pe când încă îşi permiteau, pe când încă mai puteau să câştige, fotbaliştii chemaţi la naţionala Italiei câştigau cu cel mult două - hai, uneori trei - goluri diferenţă. La orice scor mai mare erau trataţi cu dispreţ de presa lor sportivă: "Meciul acesta nu contează, nu aţi avut adversari!"

Gestul lui a fost, până la urmă, unul firesc. Fără vreun correctness impus, fără făţărnicie. Omul a fost mândru de performanţa sa. Aşa a simţit el. Catch me if you can! Preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional este...

Cine este acest Rogge, de fapt, în lumea sportului? A concurat la yachting şi a făcut parte din lotul naţional de rugby al Belgiei. Rugby în Belgia? Mai există Belgia? Scuze, ultima dată când m'am uitat eu la ştiri...

Să fie modeşti cei care au motive să fie. Usain Bolt chiar nu are!

PS: Interesant este dacă Bolt chiar îşi iubeşte încălţările sau face parte din contractul cu Puma!

Update: minunea s'a comis, Jamaica lui Usain Bolt, cu băiatul acesta având prenume cu rezonanţă musulmană pe post de vedeta echipei, a câştigat finala de 4x100, cu un nou record mondial, chiar! Şi a avenit şi replica dată de Bolt lui Rogge!

Fotografii mişcate din România 2.0.08

Primarul, singur, n'ar fi reuşit. Înaintea lui a fost altul care, probabil, ar fi continuat să rămână dacă la împărţeala prăzii n'ar fi încercat să schimbe regulile din mers. Pe cel dinainte l'au mazilit. Cel de acum a învăţat din greşelile predecesorului.
Şi a mai învăţat că jocurile în sat nu le face, de fapt, el. E ca în Afghanistan. Ziua, oamenii lui joacă în uniforma oficială. Eventual dorm. Noaptea joacă poker, tâlhăresc şi terorizează. Pardon: transmit mesaje. Mai un hambar incendiat, mai o maşină arsă... Pământul nu se mişcă fără voia lor.
Mahărul din umbră este secretarul primăriei. L'a uitat Dumnezeu prin hârţogăraia aia pe care a mătrăşit'o în aşa fel încât nimeni să nu'l poată înlocui. Când o fi să moară va muri chiar şi primăria.
A strâns avere cât să poată trece tot neamul lui pe roşu - cu maşina pe post de bilă printre popicele de pietoni. Şi chiar mai mult decât atât.
Măi, copile, îi zice tânărului căsătorit, n'am de unde să'ţi dau. Dar hai să vedem dacă o putem rezolva. Poate găsim rost de un schimb de terenuri. Are socru' dumitale un loc de care ar putea avea nevoie cineva şi'ţi dă ăla o bucată pe care să'ţi faci casă. Vorbesc eu cu el şi ne'om înţelege noi p'ormă.
Dacă nu e suficient de limpede, ye va face lumină. Eventual cu nişte flăcări. Cineva trebuie să facă şi treaba asta murdară. Cineva antrenat în treburi murdare.
Ca orice treabă murdară care costă, nici asta nu e gratis. Plata se face în ochii închişi la restul treburilor murdare. Negocierile se duc seara, într'o cârciumă cu jocuri electronice şi masă de biliard, cu agentul de circulaţie alături. E ca şi la primul fum de ţigară: îl tragi pentru că cei mari te îndeamnă; şi nu te îndeamnă ca să te facă bărbat, ci ca să se asigure că, părtaş devenit, nu te duci să pârăşti la părinţi. Cu mici amendamente, dar n'o să fim acum cârcotaşi, fenomenul poate fi numit "se leagă o prietenie". Tovărăşie. Cum? Cârdăşie?
Să rămânem la noţiunea iniţială. Căci prietenia asta la nevoie se va cunoaşte. Vine o zi când poliţaiul se uită prea mult în slot-machine. S'a dus dracului banu' de rată, banu' de nunta fetei, banu', în general. La cine apelează? La bancă? Rahat...
Şi mai vine o zi când un biciclist e agăţat de o maşină iar cazul se clasează. Păi... cum să înaintezi propunerea de deschidere a unui dosar penal când, înainte de a'i pune pe împricinaţi să aştearnă pe hârtie acele "(...) în timp ce mă deplasam pe drumul public (...)", îţi sună telefonul? Te înverzeşti şi, înainte de a ieşi la o ţigară, le spui celor doi să cadă de acord asupra celor pe care le vor declara pe proprie răspundere.

Miliţianu' UE

Vă aduceţi aminte de ei? Plimbă, plini de sine şi preocupaţi nevoie mare, hârtiile acelea pe care, în mare taină, îşi notează într'un limbaj codificat, numai de ei ştiut, cum aţi încălcat linia continuă (deşi era o groapă cât toate zilele în asfalt), cum nu v'aţi uitat suficient în oglinzi (deşi aţi dat din cap ca nişte maimuţe, doar-doar o vedea că vă asiguraţi înainte de orice mişcare a maşinii), cum...

Sunt aroganţi şi agresivi. Dar nu sunt de condamnat. Este patologic, ceea ce li se întâmplă. Este sindromul omului în uniformă incapabil să îşi apropie altfel respectul public, necum simpatia civililor în slujba cărora este şi din al căror impozit mănâncă o pâine exagerat de albă (deşi asta ar putea explica multe...). E, până la urmă, complexul generat de rateurile repetate în materie de acumulare de autoritate.

(Mi'am amintit de ei astăzi citind păţania unei victime sigure a acestei specii demne de încasat pietre în piaţa publică.)

E ceea ce se întâmplă, de fapt, şi cu Europa: incapabilă să conteze în raporturile cu cei mari, le fură celor mici mingea pentru că "de ce n'ai bască".
Bă, Serbio, ce dracu' te mai duci la Curtea de Justiţie, când noi am decis că mingea e a noastră? Vrei cumva să arăţi la cremenal că ai factura cu care ai cumpărat mingea? Hait...



PS: se vede treaba că sârbu' e dat dracului! Acuma, ce nu înţeleg eu e supărarea primarului albanez. Ce, americanii nu au cumpărat Alaska de la ruşi?

Există nişte Dumnezei mici printre noi

Unul este maşina. Maşina de colorat varul - care SE OPREŞTE la ora 5.

Apoi este omul care lucrează cu maşina aceea. În general, el este oricare dintre angajaţii care lucrează la aparatele de combinat vopsele din incinta magazinelor Bricostore. În speţă, e cel care era în tură astăzi, la ora 10:30, la magazinul din Regia.
Iritat peste măsură că în timpul orelor de program are de lucru. Acum nu poate. Să vin mai târziu. Când mai târziu? Peste vreo oră, aşa. Dar nu pot să vin la ora 5 sau 5 jumate, să zicem? Acum aveam să aflu că maşina, ea, se opreşte la ora cinci. Cumva, cine ştie cum, zeul din maşină se dizolvă la ora cinci şi maşina moare temporar.

Bun, atunci, dacă la 5 se opreşte maşina, la ce oră puteţi prelua comanda mea, ca să plec astăzi acasă cu vopseaua prelucrată?
La 4 jumate ia ultima comandă, să vin înainte de 4 jumate.
Dar dacă vă dau acum comanda şi vin să o iau când se opreşte maşina?
Nu puteţi.
Aleg cleştele:
De ce?
Pentru că daţi comanda, o plătiţi şi staţi lângă maşină.
Domnule, eu o plătesc, dumneavoastră, până ajung eu şi până vi se termină programul de muncă, găsiţi un moment - la alegerea dumneavoastră - la care vă ocupaţi de vopseaua mea.
Nu se poate, trebuie sa staţi aici.
Domnule, eu plătesc şi plec. E interesul meu să vin, să'mi ridic marfa.
Nu se poate.

Îmi venea să'i dau cu mostra de culoare în cap. Dar m'ar fi costat prea mult un bidonaş de var colorat.


Şi ar mai fi.
Hai să mai luăm un caz, tot astăzi întâmplat.
Nu simpatizez portarii. Nici vorbă. Rareori am reuşit să trec de un simplu salut în relaţia cu cei care păzeau intrările firmelor pe la care am lucrat. Unul mi s'a părut exagerat de prietenos. Nu era portar de firmă, păzea o intrare de bloc. Mi'a zâmbit, m'a întrebat cum îmi e ziua, a deschis uşa, mi'a dorit o zi drăguţă. Era la Washington.
Astăzi, în parcarea din faşa unui service auto. Portarul are mai multe misiuni. Să verifice actele la intrare şi ieşire, să deschidă (prin apăsare de buton) poarta, să se asigure că nimeni nu blochează intrarea şi chiar să îi caute de batistuţă şi unghii curate pe mitocanii care parchează mitocăneşte, evident, în spaţiul special amenajat. Că nu e suficient că firma te respectă şi ţi'a făcut parcare. Ar trebui să elibereze, când vii tu, locul de la intrarea care dă în biroul şefului, nu? Şi nu un loc, ci două. Căci, desigur, tu nu parchezi între două benzi albe ci încaleci una.
Degeaba vine portarul spre tine. Îi dai un flit scurt şi treci pe lângă el ca şi cum n'ar exista. Un tip încărunţit înainte de vreme obligat să poarte o uniformă este un zero barat pentru tine, care ai parcat transversal pe locurile de parcare, blocând trei maşini.

Bucureşti - din cer şi pe pământ

Aşadar, sâmbătă a fost eclipsa de Lună.


Duminică a fost cald, foarte cald, aglomeraţie în parcul Herăstrău, protest pe Arcul de Triumf. Luni a fost ziua de după aglomeraţia duminicală în parc. Ultima zi a Motanului Răsfăţat din firma unei terase de pe malul lacului.
Marţi, motanul nu mai era. Luni se face curăţenie, chiar şi în bărci, după cei ce se dau în bărci...
Şi pentru că şi luni a fost foarte cald, unde să stea şi oamenii muncii la un brunch, dacă nu la umbră, lângă obiectul muncii?
Şi ziua de marţi a fost încununată de o vizită de sus, dar nu din cer. Vizitatorul căuta ceva căzut din cer...

Să fim mândri că Ungaria...

O fi coincidenţă sau domnul Năstase, microbist, diplomat şi eurofil, citeşte Cafe Babel?

Zice fostul ministru şi prim ministru, acum blogger:

PS: Am scris aceste randuri inaintea competitiilor de astazi, va rog sa tineti seama de relativitatea datelor prezentate.

Aşa o fi, nu pun la îndoială maleabilitatea şi ductilitatea clasamentului (mai ales că e vorba despre mult aur, acolo). Deşi aş putea lăsa impresia că mă îndoiesc de originalitatea domnului blogger Năstase, nu o fac. Dar nu pot să înţeleg cum de în blogul spaniol, pe 14 august, Europa celor 27 avea 56 de medalii de aur iar două zile mai târziu, pe blogul ex-premierului, numai 33?!

PS: Să fim, până la urmă, serioşi - cine Dumnezeului îşi imaginează că există un singur sportiv, acolo, care ar simţi, pe undeva, câtuşi de puţin, că reprezintă (ceeee?) Europa... Ia, nu mai fiţi aşa răi; ce dacă Ungaria a eliminat România? Europa merge mai departe, bă, europenilor ce sunteţi. Nerecunoscătorilor!

Lătrat de ciobănesc neerlandez

Pentru cine a trăit deceniul trecut cu antenele orientate spre ce se mai întâmplă prin vecini, papagalita lui Japp de Hoop Scheffer ar putea fi un refren deja auzit.

Acuma, am citit şi eu ce zice omul, mi'am reaşezat fundul în scaun şi m'am întrebat: că ce?

Şi tot pe site-ul Hotnews am citit şi chestia asta. Nu m'am lămurit dacă e grav sau nu, şi dacă e grav, ce, anume, e grav: boala sau individul care a aplicat diagnosticul.
Mda... e atât de vară!
Şi, pentru a încheia rotund: ruşii's de vină. Păi, să se limiteze la Georgia? Să nu vină şi ei puţin mai aproape? Să ne lase pradă atâta ama de vreme ştirilor de umplutură?

PS: Gianna Nannini (22 septembrie) şi Thievery Corporation (15 octombrie) la Bucureşti.

De ce nu e Bucurestiul Monaco

CC: My fellow citizens, friends, Romans...
BCC: dl. Razvan Murgeanu, Viceprimar al Bucurestiului.
dna. Lorena Stroe de la Bucharest Ring

Eram chiar langa magazinul Unirea cand, la radioul care preia buletinele de la Realitatea TV am auzit explicatiile date de dl Murgeanu si de doamna din partea organizatorilor, a propos de haosul din care tocmai incercam sa scap nesifonata.

Am aflat urmatoarele si vi le impartasesc cu bucurie
Pentru ca de azi pana pe 26 vom trai intr-un cerc si mai aproape de flacarile Iadului, dl Murgeanu s-a jurat ca toti cei 7 milioane de euro pe care o sa-i castige Bucurestiul dupa circuit vor fi bagati in infrastructura. Ca si Monaco a pornit tot de la un circuit mic si uite ce mare s-a facut. Ar trebui sa fim mandri ca avem si noi circuitul nostru. E aglomeratie, asa e, dar patriotismul ar trebui sa ne faca sa sarim in sus de Bucurie! cu B.
Sigur, n-a fost niciodata la Monaco, nu stie cum arata circuitul, nu stie daca e-n centrul orasului si cam cum e traficul la Monaco, nici cate masini sunt zilnic pe strazile din Monaco. Fiind Monaco e ca-n filme. De ce sa nu aspiram si noi sa fim numiti Marele Monaco.

Doamna Lorena de la organizatori a zis ca traficul in Bucuresti e oricum infernal in fiecare zi, ce ne scandalizam atata ca au inchis cateva strazi? Sunt doar cateva strazi si daca azi e ambuteiaj, e ca soferii au uitat desi EA LE-A ZIS din timp ca se inchid strazile alea si daca azi au stat mult in trafic si nu le-a placut, sigur se vor invata minte si de maine n-or s-o mai ia pe acolo decat daca sunt masochisti. Soferii sunt de vina. Beneficiile sunt maxime. Disconfortul, eh, ce, nu eram obisnuiti sa ni se gainateze in cap toata lumea?

Eu as vrea sa stiu - poate unul din colegii mei jurnalistii afla:

1. cine a hotarat ca e bine sa avem un circuit de formula 3 pe strazile orasului?
2. cine beneficiaza de banii castigati in urma acestui circuit (mai exact in ce cartiere din Bucuresti se investeste?
3. cati pasionati de raliuri vor plati bilet la Bucharest City Challenge?
4. ce trebuie sa ni se mai intample ca sa le intoarcem spatele? sa nu mai punem botul la mizeriile pe care le invelesc in staniol si ni le servesc pe post de bomboana cubaneza comandata la casa de comenzi?
5. de ce nimeni dintre cei alesi prin vot nu pricepe ca sunt acolo nu ca sa se imbogateasca ei si ai lor ci ca sa reprezinte interesele comunitatii?

Explicatie, pt. dl viceprimar.
Bucurestiul este un oras isteric, cu strazi mai proaste decat va puteti imagina, cu un aer irespirabil, cu spatii verzi sub limita necesara, cu mijloace de transport in care functioneaza aerul conditionat mai mult in cabina soferului, cu oameni care inca se inghesuie ca sardelele in autobuzele in care temperatura ajunge la 50 de grade, cu stopuri nesincronizate, cu prea putine gradinite, prea putine apartamente, prea putine servicii de calitate si mai ales cu PREA MULTI OAMENI LA UN LOC.
Acestea sunt punctele de care ar trebui sa se ocupe alesii.
Nu Bucharest Ring. Nu imaginea Bucurestiului.
Imaginea, oricat ati incerca s-o dati cu fond de ten, e tot acneica.

Si-n final, pentru Bucharest Ring, va urez sa ploua torential si sa pice releele carelor de televiziune in zilele cu raliul.

Si o petitie pe care am de gand sa o semnez desi nu stiu exact daca va rezolva ceva dar mi-as dori sa rezolve,

Fortăreaţa

Ştirea scurtă e asta. Vestea bună e că, la ora asta, nu s'a dat, încă, nici o alarmă de evacuare urgentă a Bucureştilor. Habar n'am pe unde ar face'o!
Oraşul e înconjurat de un cordon de cale ferată peste care se poate trece de cele mai multe ori cu speranţa că nu trebuie să aştepţi la barieră. Cele câteva pasarele nu ar face faţă.
Dormiţi liniştiţi, primari şi miniştri ai Transporturilor vor exista cât îi hăul şi Bârgăul!

Arcul deznădejdii...

La Arc nu se mai adună mirese. Arcul de Triumf a ajuns loc pentru un protest extrem. Arcul a fost pângărit cu reclame şi întemniţat între schele, cică pentru restaurare. Restaurarea s-a oprit, schelele au rămas şi inevitabilul a apărut - un om disperat îşi cere dreptatea pierdută în sălile de tribunal. În jurul Arcului aşteaptă maşini de pompieri şi de poliţie. E cald şi e duminică seară, în parcul Herăstrău e concert de operetă, cântă şi Daniela Vlădescu. Noapte bună...

În atelierul pictorului...

Uşor, de sâmbătă.
Un colţ bine ascuns, scăpat ca prin minune, în buricul Bucureştilor, prin dos de blocuri, de ultimele demolări (pentru viitor nu bag mâna'n foc) şi care trăieşte o altă viaţă, total străină oraşului.
Am nimerit azi pe acolo; nu m'aş fi dus, poate, dar m'i'a şoptit Sprâncenatu' că s'ar putea să iasă fain.
A ieşit!

PS: Ca să nu fie doar un link spre Tren, unul dintre cei doi soţi pictori reuşise să devină furnizor de felicitări pentru Camera Deputaţilor şi Senat; imediat după marea ruptură Cotroceni - Victoria, cei de la Parlament au început să'i refuze două tipuri de picturi: cele care aveau dominantă culoarea portocaliu şi cele cu peisaje marine! Ulterior i s'a pus în vedere să nu vină cu trandafiri. De fapt, să nu cumva să aducă ilustrate în care florile vin în număr de trei.

Olimpiavision

Mi'a luat ceva timp să descopăr, în ziarele noastre de sport (ediţiile online), rezultatele concursului individual compus feminin de gimnastică. M'am lămurit, într'un târziu, că locurile ocupate de românce au fost cele mai bune pe care le puteau obţine. Abia în final am găsit şi poziţiile.
Văzusem că medalia de aur a revenit unei rusoaice din Dallas. Născută în Rusia (din tată campion - nu, nu e doar expresia celebră, tatăl ei chiar a fost campion de gimnastică), venită pe la şase ani în SUA şi crescută în Texas ("Mulţumim tovarăşului ex-guvernator GWB pentru excelentele condiţii...").
Sudanezul Lopez Lomong a purtat drapelul SUA. La 1500 de metri, pentru SUA aleargă mexicanul Leo Manzano şi kenianul Bernard Lagat. Apoi: 33 din cei cam 600 de sportivi americani înscrişi în lotul olimpic sunt imigranţi. Nu copii de imigranţi. Imigranţi, pur şi simplu. Mi'am adus aminte de Dominique Moceanu. De primii antrenori de volei - români! - din Italia, de timişorenii care au ridicat handbalul masculin german până la aurul mondial, de (ca să ieşim o propoziţie din sport) regii germani ai României. De minunea plecată de la FC Köln Lukas Podolski şi de norvegianul John Carew.
De soţii Karoly - chiar dacă ei sunt, înainte de a fi foşti cetăţeni ai României, maghiari.
Ştiţi câţi evrei declaraţi concurează la Olimpiadă pentru diverse ţări? Şi ştiţi câţi imigranţi concurează pentru Israel? Mulţi.
Pe un forum, cineva comenta că Jocurile Olimpice au ajuns să fie un instrument al naţionalismului. Probabil că exagerează. Puţin... Nu mai chiar competiţia ai dintre sportivi dar nici o întrecere între cetăţi nu este! Ceva pute. Cam ca la Eurovision.
Sau, poate, Olimpiada este proiecţia unui viitor sat al genelor globalizate?

Ultima lună de vacanţă

- Câţi dintre voi sunt fericiţi că vin la şcoală?
Aproximativ jumătate din clasă a ridicat mâna.
- Câţi dintre voi vor să înveţe?
Nici unul dintre copii nu a ezitat şi au ridicat cu toţii mâna.

Întâmplarea se petrece într'o şcoală americană. Povestea am găsit'o pe un forum iar membrii acelui grup de discuţii au părei împărţite despre relevanţa acestui (să'i zicem) dialog.

Mi'am imaginat o clipă că sunt iarăşi în şcoală, că mă întreabă profesorul şi că n'am habar cum aş răspunde la prima întrebare. Dar dacă ar fi fost să vrea să afle, de la mine, atunci, un dascăl dacă vreau să învăţ, aş fi lăsat mâna jos.

Pentru că prin şcoala românească am trecut cu o traducere falsă a verbului "a învăţa". Era acea acţiune asociată acumulării unui bagaj de informaţii necesare pentru a fi mai bun decât colegii mei şi nu neapărat din dorinţa de a fi mai bun cât pentru prestigiu. Am "învăţat" pentru... de fapt, nici măcar nu am "învăţat" pentru ci contra. Nu pentru note bune ci împotriva celor proaste. Nu sunt un etalon, nu aş putea generaliza, dar am trecut prin informaţiile acumulate pentru a mă lupta cu fiara aceea de pe catedră - catalogul. Nu m'am dus la şcoală pentru a dobândi cunoştiinţe pentru a căpăta experienţă ci pentru a'mi întipări ceva în minte.
N'am fost învăţat să învăţ. Poate n'am ştiut să'i aud pe cei care mi'au spus cum se învaţă. Poate n'am vrut. Pentru că sistemul m'a încurajat să mă conctrez pe opţiunea contra.

Am trecut, azi, pe lângă câteva şcoli din Bucureşti şi mă întrebam dacă nu cumva au căzut victime anului electoral. După care am văut ştirea asta. Ştiu o grădiniţă din sectorul 2, într'o clădire veche supravieţuită printre blocuri, care stă de câteva mandate Onţanu să cadă...

Maria Maria

Cum se zice "13 ani" în chineză?

Au existat multe speculaţii privind vârsta prea mică a gimnastelor. Inclusiv Bela Karoly a avertizat ca chinezoaicele sunt mai mici decât preved regulamentele care se aplică la Olimpiadă. După păcăleala cu artificiile, după mizeria cu fetiţa care făcea pleyback pentru că posesoarea minunatei voci era urâtă, a mai apărut o schimonoşenie a chinezilor. Şi, culmea, şi-au tras-o singuri: una dintre vedetele lotului feminin de gimnastică, echipă care a câştigat medalia de aur marţi, are sub 14 ani, vârsta limită admisă pentru participarea la Olimpiadă.
BEIJING (AP)—Just nine months before the Beijing Olympics, the Chinese government’s news agency, Xinhua, reported that gymnast He Kexin was 13, which would have made her ineligible to be on the team that won a gold medal this week.

In its report Nov. 3, Xinhua identified He as one of “10 big new stars” who made a splash at China’s Cities Games. It gave her age as 13 and reported that she beat Yang Yilin on the uneven bars at those games. In the final, “this little girl” pulled off a difficult release move on the bars known as the Li Na, named for another Chinese gymnast, Xinhua said in the report, which appeared on one of its Web sites, www.hb.xinhuanet.com

"but they says theres tanks"

Nu vă recomand următoarele linkuri: 1 şi 2.
Se încarcă greu, mai ales linkul 1.
Dar nu acesta e motivul pentru care nu vă recomand acele două linkuri.
Ca să vă lămuriţi despre ce e vorba, click aici. Explicaţii suplimentare aduce Human Rights Watch.
O altă faţă, ceva mai puţin brutală (la o primă vedere) este asta.

Dacă nu vă interesează, încercaţi asta.

Hint:
Pe un forum Yahoo, Jessica B se miră că, în ciuda ştirilor la care se uită, nu vede ruşi pe stradă.


One day later edit: nu împuşcaţi poştaşul!

Nataşa Popejovici

Dacă nu's eu prea tâmp, multiculturalul şi cosmopolitul Bucureşti a achiziţionat 50% de lipovean!
Blogureşti este alături de Popej în nopţile ce îl aşteaptă!

Google Olympics. Proba de neuron viteză.

Ce face blogăru' când nu are inspiraţie? Râde. Râde de ce căutări pe Google dau fix pe blogul lui.

fesene misto. Hai, nu, pe bune! Hai, nu mă luaţi cu vecinătatea tastelor d şi f! Ăsta e nea Nelu (bună ziua, domnu' preşedinte) şi, cine ştie, poate că o căuta prin satul global pe Corina dar din automatism a adăugat şi ne la finalul primului cuvânt-cheie!
salariu pompierului dupa ce a intrat in subordinea primariei. Prietene, eu îţi recomand să îţi faci un SRL, că dacă n'ai pile, frate, nu faci nici un ghişeft cu statu'. iar pentru taxele percepute, zic eu, poţi încerca plata la kilogram de cenuşă recuperată; sau la viteza cu care descoperi hidrantul; ar mai merge un bonus şi pentru timpul petrecut la locul incendiului. Poate rezolvi de o afacere şi cu vecinii - se pot elabora procese verbale de prevenire a unei eventuale extinderi; în absenţa lor, n'ai nici o responsabilitate. Vezi? Altă iaţă. La primărie rămâi numai cu salariu.
familia poetului adrian maniu. Păi, să vedem: versul în metru antic, rima albă şi o verişoară îndepărtată, epopeea. Mai are şi un leuştean în ghiveci, că stă la bloc dar simte nevoia comuniunii cu natura.
cucu şi pupaza. Meloman, tati? Zoologie? Pornografie? Irina Loghin?
vise adevarate loto. Vise, fata popii... Vise!
living pal melaminat. Living o a prayer, doar. By Bon Jovi.
banca ca nancy. Caca.
cristi militianu. Ba p'a mă'tii!
bucuresti cu b mic. Ah, avem cititori din Timişoara?
1001 de nopti primul episod. "Chiar şi cel mai lung serial începe cu primul episod". Sun Tze, Arta cinematografiei, Editura Maolympics, 2008.
simbolul nazismului. Secera şi ciocanul? Trei trandafiri? C punct N punct A punct?
cucu şi pupaza blogspot. YouTube ai încercat?
cana d 1001 de nopti serial episod 37. S'a spart în prima pauză publicitară din episodul 13 (ghinion, soro!). Acum folosesc una primită cadou la târgul Gaudeamus.
cum ajung pe calea 13 septembrie bucuresti. Mergi pe 12 septembrie pana la 23:59:59, aştepţi o secundă şi vezi un semafor. Treci de el. Gata!
gagici goale pe motoare. De când n'am mai ajuns eu acolo? De când a jucat Croaţia cu Italia, la Campionatul Mondial din 2002? Parcă era o sâmbătă...
inmultesc banii. Alo, hai înapoi!
licitatii cu costume de pionier. Nea Nelule, licitaţiile sunt o practică burgheză!
este voie cu masini grele la carrfour uniri bucuresti. Ce n'am înţeles aici? S'o luăm pe rând!
noutati hipermarketuri si malluri in bucuresti. Auzi, s'ar putea sa fie, mai nou, voie cu masini grele la carrfour uniri bucuresti
un episod intreg din la bloc. Did you mean: blog
ce este un petent. Un fraier naiv!
dureri oase, trosnitul oaselor. Salon masaj. Sau abator. După caz.
harta cuca macaii. D'oh!
living in doha. D'oha!


Bun. Întrebarea mea, acum: cum dracu' se face să se întâmple ca mailul pe care mi l'am trimis eu mie să nimerească în spam? Mă duc să caut pe Google.

Şi, totuşi, puţină Olimpiadă

Cred că fetele astea, cu bronzul lor pe echipe, în concursul de gimnastică, sunt de toată isprava. Nu poate fi mereu aur, nu e nici o dramă. Pe dramă au dat'o americanii... Cică televiziunea chineză ar fi decis ordinea pe podium!
Vestea bună, puţin la marginea acestui context, e că, pierzând fotbalul, TVR o să înceapă să transmită în direct alte campionate interne. La polo, de exemplu. Ceea ce, pentru moralul unei discipline la care, dacă Muntenegru nu s'ar fi desprins de Serbia, România ar fi participat la Olimpiadă, e cât se poate de sănătos.

Discopolitcs: Obama Astley

La sfârşitul anilor '80, trioul de producători Stock, Aitken & Waterman devenise un fel de mass production factory pentru industria disco. Pe bandă rulantă ieşeau "şlagăre" iar discotecile se umpluseră de Jason Donovan, Kyilie Minogue sau Donna Summer, Bananarama, Laura Branigan, Samantha Fox sau Rick Astley. Care Astley a devenit celebru, în 1987, cu Never gonna give you up.
Un american cu (probabil) ceva nostalgii din vremea aceea şi'a amintit de hitul lui Astley ascultându'şi posibilul viitor preşedinte:

Turnul de fildeş, aici Scorbura! Se aude?

Vorbeam cu un (fost) coleg deunăzi, la o cafea, despre tot ce nu înseamnă organizaţiile media bucureştene. Între altele, puncta amicul, nu se pune problema unei investiţii serioase în jurnaliştii de calitate, cu exemplu clar numărul mic al celor trimişi de redacţii la cursuri sau seminarii susţinute acolo unde presa are deja decenii multe (uneori de ordinul zecilor) de experienţă şi este un organism viu, nu o trâmbiţă prăfuită.
E clar pentru fiecare cititor de ziar românesc: agenda media diferă de agenda publică; singurele suprapuneri survin la nivelul tabloidelor, dar acolo vorbim despre un public de calitate îndoielnică şi despre un disconfort aproape cronic în faţa unor subiecte ce implică un anume consum neuronal.
Vine toamna şi prin birourile redactorilor şefi se clocesc "relansări". Aş vrea să spun că aştept să mă las surprins dar cred că aştept degeaba.
Pornind de la un articol publicat în American Journalism Review, Dan Gillmor, de la PBS, a realizat deunăzi un interviu cu un cunoscător al peisajului (american) media, Will Bunch, de la Philadelphia Daily News. Transcriptul integral este aici; dar mi s'au părut interesante câteva idei ale lui Bunch (le dau copy/paste pentru că aceia care pot lua notiţe nu au nevoie de traducere):

The first thing, whether you’re a newspaper editor or broadcast news director, is this simple test: Go to Flickr, Technorati and YouTube and search on your community name.
(…)
Second, stop pretending your organization is an oracle. It’s not. You don’t know everything, and even if you did you couldn’t publish or broadcast as much as you’d like to.
(…)
Third, make sure your audience can respond and, in many cases, join the journalistic process. Comments are only a start. (…) expand the conversation with the community in the one place where it’s already taking place: the editorial pages. Invert them. Make the printed pages the best-of and guide to a conversation the community can and should be having with itself.

Coş de aproape trei puncte

Pe unul din stâlpii de semnalizare rutieră din colţul cu ceas al Gării de Nord se plantează un coş de gunoi.
Asta e vestea bună.
Restul veştii: pentru un coş se speteau trei oameni iar al patrulea stătea, ostoit, la umbră, pe soclul suportului unui outdoor; undeva, mai departe, un al cincelea stătea liniştit la volanul maşinii de serviciu parcate anapoda, cu avariile puse.
Paranteză: era prea intens traficul şi n'am pututu să oprescu să pozezu. Am închisu paranteza.
Alte nedumeriri:
- cum poţi dresa lumea românească să facă uz de coşurile de gunoi?
- cum poţi îndesa în astfel de coşuri verzi adevăratele gunoaie ale României?

Aurolac odihnindu-se... (nu am gasit alt titlu...)

Am crezut initial ca e vreun miting, ceva, desi era duminica si nu se anuntase nimic special. Ma gandeam ca acum doi ani participasem la o facatura de miting in fata statuii ziaristului, sau cum s-o numi chestia aia de sta pe soclul de unde trona lenin, cu ocazia lansarii money channel, cu participarea extraordinara a lui andreeeei gheorgheeeee. Nu, nu era miting, erau vreo 15 aurolaci, mai tineri si mai purii. Nu era momentul sa le fac poze, nu eram sigur daca pot sa mai alerg sprintzar cu o târlă de drogati dupa mine. Asa ca i-am ocolit, asa cum da târcoale pantera turmei de gazele, şi mi-am ales prada...

Statea la baza soclului si tragea cu nesat din punga de aurolac... Aproape ca ii simteam duhoarea si mi-am adus aminte cand am vazut pentru prima data aurolaci in Bucureşti - în 1988... Am fost şocat atunci să descopăr altfel de oameni, care nu construiau socialismul, în plin centru al Bucureştilor, pe undeva pe strada Oteteleşteanu... Acolo unde, la final de veac 19, se adunau ziariştii la taifas la terasă şi unde venea şi Eminescu... Şi iată cum se închide cercul întâmplărilor - casa presei, aurolaci, ziarişti din alt veac... Noapte bună...

Supa de alge

Mamaia, acum 2 zile

Criză de Gerovital?

Se duc multe bătălii pentru terenuri în Bucureşti. Muzeul Literaturii cu terasa lui cu tot stă pe un butoi cu sentinţă de retrocedare în natură. În spatele lui se ascund ultimii copaci din centrul oraşului şi o grămadă de istorie a scriiturii româneşti. Beţii, amoruri, versuri ratate, fraze memorabile, falimente, flegme, trădări... frate, o avere.

Imaginile de mai sus nu sunt din acea curte ci dintr'un alt loc pe lângă care mişună hiene ducând în lesă moştenitori de drept: Institutul Ana Aslan. Tristeţe mare... Probabil că o parte din adevăr se ascunde aici. Dar semne că aici ar urma să se instaleze luxul, cum sugerează o altă anchetă, tot din Gardianul, nu prea sunt. Dovada - în galeria foto.

Din metrou...

O doamna trecuta de 50 de ani, blonda, tunsa scurt, cu o figura foarte serioasa, citea "Pastorel - Politice si APULITICE"... Hmm...

Nimic despre Olimpiada (JO) de la Beijing

Ce face, după o zi de luni, odată ajuns acasă, un bărbat?
Corect. Pune mâna pe telecomandă, porneşte televizorul, îşi dă jos pantalonii, se cocaţă în vârful patului şi caută un canal de sport. Eurosport 2, de exemplu. Unde, cel puţin de câteva seri, de când mă uit eu, spre miezul nopţii, se transmit meciuri din liga australiană de fotbal (evident!) australian.
Şi pentru ca bărbatul să fie 100% conform cu înţelepciunea populară sau, pentru a veni mai înspre zilele noastre, pentru a semăna du Al Bundy, bărbatul, deci, nu înţelege absolut nimic din chestia aia de pe ecran dar continuă să se uite (oh, tâmp!, veţi spune - da, tâmp!) cum unii, 36 la număr, îmbrăcaţi ca nişte ţărănoi, aleargă ca nişte (desigur!) ţărănoi pe un teren aproape oval (mi se părea mie că parcă ceva nu e în regulă, când trimiteau mingile spre tuşă/margine şi asta din urmă nu mai apărea, până l'am auzit pe comentator - d'oh, există români care au înţeles regulile şi se încumetă să povestească despre ce se întâmplă pe teren? - spunând ceva despre forma terenului!), alergând într'un mod total dezlânat, spuneam, după o minge semănând a băşică (polmă sau loptă, în grai bănăţan) de rugby dar mai ţuguiată, cam ca la fotbalul american. Acuma, după ce nu m'am lămurit eu de nimic până în acest punct, stau şi mă întreb de ce de fiecare dată când prinde unul mingea se aude unul fluierând? Başca degeaba fluieră ăla care fluieră, că cel care a prins mingea nu se opreşte, nu pune mingea jos, ăilalţi nu se retrag iar cel cu mingea - zdrang, o păleşte mai departe! Şi cine fluieră, de fapt? Că n'am reuşit să ţiu numărul arbitrilor... şi nu numai atât: arbitrii ăştia bat ei auturile (că, da, până la urmă, a apărut de undeva şi tuşa)! Şi, dacă nici asta nu a fost suficient, oh, fraţilor, staţi că iar s'a auzit fluierul numai că, de data asta, mingea a ajuns la arbitru care bate el ce e de bătut, aruncând'o, pe minge, ca la începutul reprizelor de baschet.
Şi porţile... sunt patru stâlpi înalţi, ca la rugby, de fiecare parte a terenului... La drept vorbind, într'o primă fază am crezut că se joacă la o singură poartă, cum jucam pe vremuri miuţele alea poreclite (zum Beispiel) "nemţeasca" sau baschet 2 la 2 la un singur panou. Mi se părea suspect că îşi pasează (altfel decât la rugby) ba'nainte, ba'napoi, că aleargă în direcţia opusă porţii la care ar trebui să atace, că... oh, eram complet turmentat - unde mai pui că maiourile alea gen China din Obor păreau aproape identice. Nu's tată, două culori ţipător diferite, ca la orice sport cu cap. Neah. Sunt două rânduri de tricouri bleu-marin închis (nuanţa uniformelor ceauşiste) tăiate în diverse diagonale de nişte dungi (ce zic eu dungi? dunguţe's ălea!) galbene sau verzi sau crem sau bej sau... mă rog, la viteza cu care se învârt ăia 36 în cerc, nu înţelegi nimic.
Şi am văzut, dintr'o dată, cei patru stâlpi de la capătul terenului - cum spuneam, nişte pari, ca la rugby, numai bara transversală, situată mai aproape de pământ decât de capătul de sus, lipsea. Am dedus eu - înţelept cum mă ştiu - că alea's porţile, cîte una de fiecare echipă, că (aha, ştiam eu!) atacă într'o singură direcţie şi... Ei, aş! Staţi că au dat (o secundă, nu mai mult) un cadru larg, cu tot terenul. Şi ce credeţi? Mai erau patru pari d'ăia şi coloşa, la orizont!
Bun, deci confuzia asta odată lămurită, n'a mai rămas decât să aflu:
- de ce dau cu pumnu'n mingea pe care oricum o pasează şi cu piciorul şi cu palmele?
- de ce fluieră ăia în draci?
- de ce sunt patru stâlpi la poartă?
- de ce unele mingi trecute printre stălpii din mijloc aduc un punct iar altele şase puncte?
- de ce am avut eu impresia că, deşi de marcat au marcat unii, ambele echipe au primit câte un punct?
- de ce n'am înţeles nimic din ştirea asta şi care e legătura ei cu fotbalul australian?
- de ce se încăpăţânează unii să spună despre un joc atât de dur că este "victorian" când, personal, sunt ferm convins că urmaşii puşcăriaşilor exilaţi în Australia au inventat jocul ăsta la faţa locului şi nu l'au importat de pe imaşurile noroioase şi pline de funingine de lângă St Just-in-Penwith?
- de ce, oare, se aducă atâta lume în tribune iar unii chiar o pune de un forum online?
- de ce se aplică regula Popej şi în cazul acestui sport?
- de ce nu se vede nici o oaie în cadru?
- de ce nu am mutat eu pe Private Spice, cum ar face orice bărbat sănătos la cap, neam/specie de Al Bundy, care, ajuns luni seară acasă, şi'a dat jos pantalonii, s'a suit în pat şi a pornit televizorul?
- de ce v'am deranjat cu acest post?

Smash de portocale

* Pe Zoran Djindjic l'au lichidat; şi dacă am spus asta, am o întrebare: dacă pe Radovan Karadzic l'au protejat, înainte de 2000, Clinton şi Chirac iar după 2003 serviciile secrete conduse de Vojislav Kostunica, de ce n'a fost arestat între 2000 şi 2003?
* Viktor Iuşcenko guvernează când cu dreapta, când cu stânga;
* Saakashvili... well, se plânge că Rusia (care, cică, face, frate, ceva pe un armistiţiu girat de - excuse me, who? - europeni) vrea să'l destituie; Moscova, huh, se ţine de glume strategice.

Cine mai era portocaliu prin zonă şi (ştiu, mă repet!) a stat vineri lângă Putin, în tribună la Beijing?

Far later edit: nu'i musai să fiţi de acord cu mine da' azi, după săptămâni bune, m'am uitat la un post de ştiri - ca să'l ascult pe Hurezeanu vorbind despre Georgia; mi'o plăcut. Şi mi'am adus aminte cum era, când l'am cunoscut, la Koln, acum o veşnicie.

Despre biciclisti...

Nu am nici o legatura cu articolul asta... Parol!

Far, far away

Sâmbătă am dat totul pe emoţia Alinei. Da, Emile, simţeam chestia aia cu lacrimile.
Duminică mi'a fost prea cald.
Azi e un motiv bun să mă rog să simt c'ar fi vineri.

Ce'am făcut vineri? Am jonglat cu telecomanda.
Pe un canal explodau milioane de nuanţe în ceea ce mi s'a sugerat că o feerie fără precedent. Am apăsat tasta următoare şi am aflat că există o turmă de experţi în ah-SET-ee-ə. Mi'am amintit că un responsabil al Departamentului de Stat a fost săptămâna trecută la Tbilisi (ştiţi, Dinamo Tbilisi...). Neah, mi'am zis, sună a conspiraţie, ce'mi trece mie prin cap!
Am mai apăsat pe o tastă şi am văzut nedumeriri înţelepte şi inepţii savante despre un loc greu de identificat pe hartă. Sună oarecum asemănător cu Suhumi, Batumi, Baku - nume depre care am mai auzit pe la ştiri, între un viol şi o tamponare, rimând cu oleo- şi gazoducte. Ceducte?
Am dat înapoi. Beijingul a cerşit - şi a primit - legitimare internaţională oferind, la schimb, ipocrizie.
Am mai apăsat, o dată, pe telecomandă şi am plonjat, via CCTV9, în paranoia TVR din noiembrie 1989. Am stat, masochist ce sunt, minute în şir ascultând propaganda chineză. Apoi m'am dus îndărăt spre Caucaz şi mi'am amintit că, în curând, Igor de la Tiraspol îşi va scoate la defilare tanchetele şi, stropind cu multe smirnoave, urmează să celebreze ceva imperialistic numit "independenţă". Независимая Приднестро́вская Молда́вская Респу́блика.

Două desfăşurări de forţă simultane. Armele Moscovei şi propaganda Beijingului. Europa? În tribune, la deschiderea Jocurilor Olimpice, l'am văzut şi pe Kissinger. Rămânem cum a stabilit el: "Europa? La ce număr de telefon răspunde?"

Dolarul (american) se vindea astăzi, la bănci, mai scump decât stabilise vineri BNRul. Vineri, când, la Beijing, în tribunele stadionului olimpic, Băsescu a stat... lângă cine? Stane, aud? A, da, răspuns corect: lângă Putin. Care Putin? Păi, şeful direct al şefului Ministerului Apărării transformat în Minister de Război. Drace, încurcată treabă. Aştept să mă dumirească şi pe mine cineva.

PS: Mai multe pe acest subiect la Popej.

Daca doriti sa revedeti...

... transmisiunile de pe kanal D, invocate de fanul lu' echipa condusa de urin&iancu...

Nişte digicacofonii cu antene

Că (ştiu, ne aflăm în miezul unei cacofonii) Cosmin Băleanu e, în lumea sportului televizat, o ratare mare, cu poarta goală - ştiam. Aşa că, într'o primă fază, am zis bogdaproste când GSPtv a dat, ieri, în bâlbâieli tehnice, de le pica sunetul cu o insistenţă care m'a făcut să mă îndoiesc de îndoielile mele teologice: există, mi'am zis, un Dumnezeu al microbiştilor, poate ceva mai bun decât Cel de toate zilele - nu'l pedepseşte pe păcătos, doar ne fereşte de păcate lui.

Păcat că, odată cu vocea acestui Băleanu se pierdea şi sunetul de fond. Nu ştiu câtă lume a văzut meciul de la Mediaş (da, dragă dinamovistule, am învăţat să număr de la unu la cinci). Fără, vorba Graur-ilor, un arsenal specific, galeriile au cântat şi s'au aplaudat reciproc, au (ca să îl citez şi pe dragă Stolo) "respectat valoarea acolo unde au întâlnit'o". Dar ăstora le pica sistematic sunetul celor de la GSPtv (nu era de la Digi, că, în paralel, de la Buzău şi Craiova, treaba n'avea bube); iar când se întâmpla să meargă, îl auzeam pe Băleanu boscorodind într'una, ca o soacră sau, mai bine zis, ca o domnişoară bătrână şi senilă, la adresa regiei (de altfel, complet depăşită) şi a unei echipe de fimare compusă, cel mai probabil, din câţiva şoferi de la Antene care, de'a lungul timpului, călătorind cu Dan Gecui şi alţi maeştri ai imaginii, au învăţat să ţină în mână un reflector şi au văzut cum se duce până la ochi o cameră de filmat.

Domnu' Oancea, doamna Camelia, dragă Tolo, dom' profesor, din amintirile mele, cât era el, pe atunci, după revoluţie, de Sorin Satmari, a fost dat afară dintr'o redacţie pentru că a spălat rufele cu corectura şi paginarea într'un aşa-zis editorial. Pe Băleanu ăsta nu ştiu cine l'a făcut ziarist de sport dar, dom'le, dacă ne uităm la un meci de fotbal, nu înseamnă că suntem nişte idioţi. S'au mai uitat la fotbal un Colea Răutu, un Ion Voicu, un Luciano Pavarotti, un Pittiş, na, câteva nume, doamnă Camelia, domnule Oancea, dragă Tolo, dom' profesor!

Seara, târziu, trebile au luat o altă turnură: mergea sonorul dar nu se vedeau Giuleştii.
Şi n'ai pe cine să suni (la DigiTV? la GSP?) să te plângi de disconfortul pe care ţi'l provoacă, când stai la o sămânţă şi o bere cu Tataie'tu cel rapidist şi vezi o pânză mare şi neagră din dosul căreia urlă la tine Grădinescu. Pe cine să înjuri? Pe GSP, că s'a băgat unde nu se pricepe şi nici nu i'a lăsat pe alţii s'o facă? Pe cei de la Digi, pentru marfa de proastă calitate pe care o primeşti în schimbul abonamentului? Nu mă refer la content, asta ar fi deja alegerea mea - îi vreau sau nu - dar când ai plătiti abonament pretinzi să ţi se ofere ceea ce ţi s'a promis; încercaţi să le spuneţi asta, veţi descoperi la celălalt capăt al telefonului stupizenia sau, la ghişeu, imbecilul răspuns "nu ştiu, doamnă, eu sunt aici numa' să'ncasez banii!".

Nu m'am prins, după ziua de ieri, care a fost motivul pentru care Intactul de'a'mpreunelea cu RCS RDS au pus'o de un consorţiu de monopol pe imaginea fotbalului lui Mitică. Pe onoarea mea, mi'i dor de piticania aia de televiziune, de reluările şi inserturile cu reacţii ale antrenorilor transmise pe Kanal D.

Alina de aur

Am vazut-o de dimineata intr-o inclestare cu o unguroaica, apoi am vazut cam dupa o ora cum a facut Ippon cu o coreeanca. Spre dupa-amiaza am aflat ca a luat aurul si seara, pe la ora 20.00 am vazut la Tvr cum Alina Dumitru a castigat in fata unei japoneze periculoas in semifinala si a batut o cubaneza (al carei antrenor avea vreo 300 de kg, l-a vazut cineva?). Finala a durat cam un minut. Apoi am vazut cum Alina asculta imnul si plange. Ati lacrimat si voi de bucurie? Si acum despre diferenta dintre fotbal si alte sporturi, judo, de exemplu... In sferturile cu unguroaica, Alina a primit o lovitura cam neregulamentara si a strans din dinti. A mai disputat doua partide in aceeasi zi si a castigat aurul olimpic. La fotbal s-ar fi dat 11 metri, probabil, dar pana atunci veneau cu targa pe teren, il stropeau pe ala cu apa, ii spuneau o poezie de incurajare, etc... Si alta diferenta este ca la fotbal poti sa pierzi si cu 5-1, zum beispiel, tot ti se canta imnul, frate, inaintea meciului... Alde Chivu intra deja ostoiti in teren, intaz pentru ca au trebui sa memoreze trei strofe destul de lungi si complicate, cu cuvinte care nu sunt in vocabularul zilnic, si doi pentru ca si-au pierdut deja suflul din cauza zbierarii imnului...
Hai ca incepe Soprano, pa. Suntem pe locul 5 la medalii la Olimpiada, Rusia, Italia, Japonia, UK nu au luat inca aur, doar China are 2 de aur...

Alina.

În afara faptului că nu prea e un sport de femei, nu înţeleg mai nimic din judo.
Dar am înţeles multe despre ce nu înseamnă fotbalul, în cele câteva secunde scurse, acolo, la Beijing şi aici, cocoţat în pat, în faţa televizorului, de la începutul imnului României, când fata aia care a bătut tot ce i'a ieşit în cale s'a fâstâcit şi şi'a muşcat buza iar, în cele din urmă, n'a mai putut şi a pornit să plângă.
Şi, chiar dacă a fost tot timpul conştientă că gloria îi va aduce şi bani, nu mă va convinge nimeni că, în momentele acelea, Alina Dumitru s'a gândit la zerourile de pe cecul-premiu care îi va recompensa aurul simbolic şi munca multor ani. În acele câteva secunde, prin mintea ei, acolo, sus, cu un cap peste japonezi şi oricare alte naţii cu ambiţii olimpice, "cântă imnul României pentru tine" nu a mai fost doar o sintagmă goală de conţinut, culeasă din gurile comentatorilor sportivi.

Later edit, recalling footbal: repede, înainte să se trezească dinamovistul de pe Via Dolorosa să tragă cu săgeţi - da, ştiu pe cineva care a învăţat să numere de la 1 la 5; da, eu sunt ăla! ;)

Mic dicţionar enciclopedic şi de expresii

Papă-lapte = român.
Link

5, 4, 3, 2, 1...

După excelentul post de ieri al lui Popej mă trezesc eu ca ultima dintre zânele invitate la botezul micuţei viitoare frumoase din pădurea adormită şi să fac rectificarea cuvenită care nu schimbă , neapărat, soarta ci o îndulceşte.
În vreme ce Gică Dubbya se va înghesui cu Băsescu şi Sarkozy în tribuna deschiderii jocurilor olimpice de la Beijing, sportivii americani, mai înţelepţi decât s'ar putea uneori crede, au găsit modul de a îi spune preşedintelui lor că li s'a cam luat de aventuri cu idioţi: drapelul Statelor Unite va fi purtat de Lopez Lomong, sudanez din Darfur, naturalizat şi calificat în echipa de atletism.
La miliardul şi de perechi de braţe de muncă de care dispune, China a avut timp suficient, şapte ani, să rezolve până la ultimul detaliu întreaga maşinărie organizatorică. A reuşit să camufleze ceea ce trebuia camuflat - şi, asta, ostentativ, în văzul întregii lumi. E foarte posibil ca, din punct de vedere sportiv, Jocurile Olimpice de anul acesta să fie o reuşită. Ceea ce mă bucură. Vorba lui Vlad Petreanu, nici nu mai contează medaliile, când îi vezi pe sportivi cât de mult muncesc pentru a ajunge acolo. E meritul lor, e bucuria lor. Jocurile lor nu trebuie să sufere din cauza unor imbecili.

Cât timp au trebăluit ca furnicuţele micii chinezi, în meticulozitatea lor, în religiozitatea cu care se apucă de lucru, mai marii partidului unic au găsit reurse umane să organizeze un comitet care să împuşte spiritul olimpic. În toată povestea, stupidă, a retragerii vizei fostului patinator american Joey Cheek, înregimentat într'o organizaţie ce militează pentru implicare în rezolvarea crizei din Darfur, singura chestie faină e că argumentul invocat de strapii de la Beijing a pus, în sfârşit, America în faţa unui răspuns pe care ea, în aroganţa funcţionarilor săi, obişnuieşte să îl împartă cu generozitate: conform cronicarului olimpic al lui Seattle Times, the government needn't provide a reason. Asta nu mă face să simpatizez în vreun fel puterea comunistă chineză. Singurii care îmi repugnă, în aceste momente, mai mult sunt nefericiţii de bolnavi care guvernează şi se duc la ceremonia de deschidere, legitimând un totalitarism dement: Bush, Sarkozy, Băsescu...

PS: Probabil ştiţi deja (cei care trec pe aici trec şi pe blogul lui Petreanu) - aia mică, Ioana Răduca, a comis'o din nou; şi, cum o cunosc, ştiu că a ieşit ceva de excepţie.

Later edit: o voce. Pentru cine nu'l cunoaste, Ai Weiwei este, între altele, proiectantul Cuibului de pasăre, stadionul olimpic din Beijing.

Din trafic: Shut up and drive

Savuros, merita citit articolul lui Paul Nasaudeanu in Cuget Liber, ziar local de Constanta. De citit la cafea: aici .
PS: De la Mamaia la 2 Mai sunt aproximativ 50 de km. Pe primii 14 i-am facut ieri in 2 ore.

Via comerciosa...

Acum aproape doua saptamani am avut o disputa amicala cu un prieten catolic pe tema *Via Dolorosa*. Amicul sustinea ca Via Dolorosa s-a pastrat asa cum era pe vremea lui Isus, iar eu spuneam ca nu era deloc asa cum o vedem acum pe vremea lui Isus. Si am adus si un argument - locul de unde Pilat a rostit celebrul Ecce Homo este acum o arcada de piatra arcuita peste strada ingusta numita Via Dolorosa.


Strada este acum marginita de ziduri de case si magazine, e inghesuita si aglomerata. Este un Lipscani. Nu vreau sa comit o blastfemie, dar asta a fost impresia pe care am avut-o... Ca ma plimb acum zece ani, cand inca se putea circula cat de cat, pe Lipscani, Covaci si strada Franceza. Galagie, aglomeratie, arabi care isi lauda marfa in limba lor sau in diverse limbi. Unii au invatat si cuvinte romanesti si te invita sa cumperi o brosura cu Via Dolorosa. 'Un dolar, domnu, un dolar. Cumparati', spune un arab cam plictisit. Nu insista, stie ca romanii sunt zgarciti...
Ca o turma de oi, micul grup de turisti din care fac parte este condus prin aglomeratie de catre ghidul evreu si cel roman. Nu avem timp de cumparaturi, trecem pe langa tarabe si magazinele abia deschise in graba si cine apuca mai face o poza din viteza. Filmez haotic, cand am vazut filmul acasa am ras, parca eram in Ierusalim pentru a filma cu camera ascunsa pe Via Dolorosa... In aceasta mare de comercianti arabi se simte si prezenta israeliana, sub forma unor militari inarmati care patruleaza cu deferenta pe la coltul strazilor, in micile intersectii...


Si este si prezenta crestina. Mici altare si biserici pe locul principalelor opriri ale Domnului Isus.



Popasuri de liniste si reculegere si pentru noi, turistii ametiti de vacarmul Viei Dolorosa... Atingem cu mila sau durere placile de piatra pe care le-ar fi atins Isus. Doamnele mai evlavioase din grup scot o naframa din geanta si sterg bine-bine piatra sacra...
Pe masura ce inaintam pe strada durerii peisajul difera- incepe coacerea painii, clientii se inghesuie in frizerii sau in cafenele. Daca nu esti atent, risti sa dai cu capul intr-o firma pe care scrie 'Holy Rock Cafe'. Ce gluma... Asta da loc de oprit...
In fine, calvarul turistului se incheie in piateta din fata Bisericii Sfantului Mormant, un loc in care lumea face poze, sta de vorba, mananca, bea...


Despre restul pelerinajului, cu alta ocazie...

Bagdad Cafe 66

(...) îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini (...)

Pe drumul ce vine dinspre Palmyra, Cafe Bagdad 66 apare ca o fata morgana în plin pustiu. Aici se bifurcă două dintre cele mai importante artere ale Orientului Mijlociu. Una duce către capitala Irakului, alta coboară spre cea a Siriei. Secole, dacă nu cumva milenii de rivalitate. De la imperii şi regate antice până la accepţiunea diferită dată, spre finalul secolului XX, pan-arabismului, au făcut ca rude apropiate, cum sunt irakienii şi sirienii, să nu trăiască sub acelaşi acoperiş. Bagdad şi Damasc îşi revendică, din timp în timp, leagănul civilizaţiei contemporane. Coduri vechi de legi, alfabete, matematici, medicină – oameni aparţinând deopotrivă actualului Irak şi actualei Sirii le-au inventat şi inovat. E capătul lor de coridor spiritual, în care se refugiază când nu argumentul forţei este mai puternic decât orice forţă a argumentului. Nu că ar fi ei uşă de moschee...

Radwan sparge pietrele deşertului în căutarea unor fosile pe care, apoi, le comercializează, alături de vederi cu uimitoarea zăpadă căzută, aici, acum câţiva ani, de vase vechi, din alamă, cupru sau bronz, de covoare cu motive beduine, lucrate manual sau importate din China, de instumente muzicale, magneţi de frigider cu simboluri siriene sau, în general, arabe şi musulmane, mătănii sau monede bătute sub diverse regimuri şi ajunse bijuterii pentru ţinuta de mireasă a tinerelor nomade. În cele câteva căsuţe din lut ce adăpostesc magazinele Cafe Bagdad 66, aflate în miezul deşertului, pe marginea şoselei, la răspântia drumurilor, "everything is for sale”, îmi spune Radwan. „Including me”, completează, zâmbind – şi nici astăzi, întors într-o altfel de mercantilă Europă, nu-mi este clar cât din cuvintele amicului rămas în urmă, acolo, la intersecţia nisipurilor pietrificate, a fost glumă.

Am plecat de la Cafe Bagdad cu sentimentul despărţirii de un prieten, chiar dacă am petrecut împreună doar o jumătate de ceas. La plecare mi-a dăruit un rând de mătănii cu ochiul lui Allah pe ele cu o singură condiţie: să bat, cândva, o dată acel şirag rostind numele Creatorului pentru el. „Say God... God... God... for me”.

M-am aşezat alături de el şi i-am îndeplinit dorinţa.
Aş fi putut să o fac după plecare. Dar de ce să iau numele Domnului în deşert?

Serialul despre Siria se opreşte, deocamdată, aici. Dar, cum sugerează şi imaginea anterioară, este doar o ieşire temporară din cadru!

PS: Click here!

Kafka pentru adulţi

Numai Shakespeare generează mai multă teorie decât Kafka. Este o adevărată industrie, această continuă interpretare şi disecare a scrierilor celui despre care mulţi spun că ar fi trăit complexat ca un evreu într'o Praga încă dominată de spiritul habsburgic - deşi, mai degrabă, Kafka a fost un personaj activ al culturii germanice. Lucrări de cotorat, seminarii, biografii, cafenele literare - toate au cultivat imaginea unui sfânt crescut în trauma milităriei coborâte din pod de tatăl său, un fost ofiţer austro-ungar. De sub cheile bine pitite ale managerilor acestei industrii răsar, însă, documente care demonstrează contrariul. Tatăl nu l'a terorizat defel, şi nici nu i'a reproşat anii neproductivi în care era doar o gură în plus la masa familiei. Mai mult, chiar, în camera sa din casa părintească, tânărul Franz păstra bine ascunse o serie de scrieri la care face referire, într'un volum apărut chiar azi la Londra şi elocvent denumit "Excavating Kafka", istoricul literar englez James Hawes (şi, ca şi mai bătrânul David Lodge sau dispărutul Malcolm Bradbury, universitar şi scriitor de romane stairice).

Ce a găsit Hawes în biblioteca de la Oxford şi în arhivele British Library? Well, copii ale unor scrieri pornografice ale Sfântului. Şi, departe de a distruge un mit, cartea lui Hawes dă, pur şi simplu, o dimensiune umană unui personaj din istoria literară considerat, până acum, sumbru până la cenuşiu. Şi relevă o nouă dimensiune a imaginaţiei de care s'a bucurat Kafka. Un singur lucru rămâne intangibil: pasaje din scrierile porngrafice confirmă înclinaţiile paranoide ale celui mai cunoscut scriitor dat lumii de Praga aia pe care o iubim.

PS: Am primit, de la 9AM, ştirile dimineţii - şi aflu că în ţara Papei e trendy să fii swinger; drace, mi'am zis, mai bine rămâneam în Germania... ei, aş, 9AM nu ştie că Suveranul Ponitf e neamţ iar ţara aia, la care referire, nu e deloc a Papei; Vaticanul are uniune vamală şi alte instituţii comune cu Italia, dar e stat suveran! Ptiu, drace, mă şi gândeam la destrăbălările din palatul pontifical! Na, c'am ajuns şi unde vroiam: iaca, din cauza asta aproape că nu am mai văzut/citit/ascultat (decât accidental) nici o ştire editată în redacţiile româneşti de vreo două luni şi jumătate; şi de asta nu mai ştiu nici ce se întâmplă prin Bucureşti decât de la prieteni sau din blogosferă.

Postarea #900

Am tot respectul pentru doamnele sau domnişoarele care conduc. Dispun, prin firea lucrurilor feminine pe care o poartă cu ele, de mii de însuşiri care le conferă una sau alta dintre calităţile fundamentale fără de care şofatul este o pacoste.
Doamnelor, domnişoarelor, aştept măcar un dans.

Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta: orice s'ar spune - de pe propria'mi piele ştiu că femeile (cele pe al căror scaun din dreapta am avut curajul să urc, at least) conduc al naibii de bine. Iar când îmi mai scapă, în trafic, un mârâit sub formă "muiere proastă!" sau "blondo, (beep)!", ştiu că's doar o altă javră misogină din trafic. C'mon, guys, ai noştri's la fel de buni sau proşti şoferi ce şi ele. Doar că pe ai noştri, când ne enervează, îi facem mitocani sau (pe nedrept folosită sintagmă) ţărani şi le arătăm degetul (ca şi cum am vrea să le arătăm cât de scurtă sau subţire o avem!) iar pe ele le asociem cu tot ce ne calcă pe nervi în viaţa de zi cu zi (as if noi am fi mai breji...).
Stereotipuri. Clişee.
Femeile degajă, ca parte a traficului, acelaşi coefecient de risc pentru mediul înconjurător rutier ca şi bărbaţii. Poate chiar mai scăzut.
Un singur lucru nu l'am înţeles jamais şi încă mai duc nedumerirea cu mine: unde dracu' e (că am căutat'o şi n'am găsit'o!) pedala aia de frână de sub torpedou, pe care vor s'o calce femeile de pe scaunul din dreapta, în momentul în care coloana din faţă încetineşte sau se face galben la semafor?

Lecţia Bagdadului

Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea...

În mod ironic, Siria este cam tot ceea ce şi-ar dori Administraţia Bush să vadă în lumea musulmană. Secularismul este foarte prezent. Cele aproape patru decenii ale dinastiei Al Assad au însemnat, mai întâi, desprinderea de teocraţie sub presiunea unor tancuri pe care, cine privea atent, ar fi putut observa steaua roşie; a urmat, înspre vremurile noastre, o erodare a principiilor stângiste ale curentului unionist arab numit baath; locul ideologiei marxiste a fost luat de un socialism verde, verde-naţionalist dar şi verde-arab. Nu ştiu dacă este o majoritate, cea care poartă hijab, însă, pe străzile Siriei, vălul sare în ochi. Nu este, însă, un semn al fundamentalismului, ci, mai degrabă, denotă conservatorismul, în special în mediul semi-rural şi în satele propriu-zise.

În metropole, însă, peisajul îţi oferă secvenţe spectaculoase, pe care, consumator de informaţie corporatistă, nu le anticipai, acolo, în Europa aceea din care vii. Asemeni, de altfel, Iranului sau Libanului, asemeni chiar Irakului dinaintea intervenţiei americane, ponderea feminină la piaţa forţei de muncă este ridicată. Iar în după-amiezile marilor oraşe, spectacolul culorilor prăfuite este completat de numărul mare de femei (unele occidental îmbrăcate, altele purtând voal peste păr sau chiar hijab complet) bând ceai sau cafea şi fumând narghilea pe terase.

Departe de a se lăsa acaparaţi de ideologii importate de trimişii cercurilor religioase saudite, oamenii au gustat din plin prudenta modernizare; după dispariţia lui Hafez Al Assad, lucrurile au evoluat, o bucată de vreme, la fel de discret. În ultimii doi ani, însă, Bashar, oftalmolog, militar şi, de aproape un deceniu, preşedinte, a considerat că vine vremea să apese mai serios pe acceleraţie. Un exemplu elocvent este introducerea telefoniei mobile – cu restricţii serioase, la drept vorbind; şi, tot în domeniul tehnologiei, o radicală cotitură o reprezintă deschiderea virtuală către lume – dar şi aici trebuie spus că filtre serioase limitează accesul internauţilor la domenii considerate sigure nu atât pentru musulmani cât pentru imaginea de monolit a puterii de la Damasc. Am putea vorbi despre reţeta chinezească. Reversul medaliei: orice demers de liberalizare economică înseamnă şi costuri; acesta e şi motivul pentru care nu puţini sirieni aparent convinşi că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile au mărturisit că nu sunjt foarte încântaţi de ceea ce obişnuim să numim „semne de democratizare”. Sintetizând, cu cuvintele unui încă tânăr om de afaceri sirian, cu performanţe suficient de mari pentru a asigura un confort solid soţiei şi celor doi copii ai săi: „Dar nu vreau democraţie; îmi doresc doar să trăiesc bine”. O replică la care, să fiu sincer, mă aşteptam. Tatăl Hafez rămâne, în acest sens, mai preţuit decât fiul Bashar. Posibil ca la acest uşor dezechilibru în simpatie să contribuie şi recentul anunţ al negocierilor secrete purtate cu Israelul. Deşi e greu de crezut că prea mare parte din Siria ar putea rezona cu ideea unui posibil război, lucrurile sunt cu bună ştiinţă menţinute într-o stare de mocnită beligeranţă.

Şi, cu toate acestea, lecţia irakiană a schimbat puţin percepţia sirienilor despre noul lider. În fond, au bani, îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini pe care, la rândul lor, evită să'i stingherească, pot cultiva tradiţia ca pe o moştenire de familie acceptată de stat, au, în general, o libertate civilă pe care numai restricţiile religioase o limitează, îşi pot bea cafeaua şi pot fuma din narghilea cât îi ţine metabolismul şi, mai ales, au învăţat că statul nu se amestecă în viaţa lor cât timp nici ei nu se amestecă în viaţa statului.

Fum fără foc?

Joseph Bauer a fost implciat într'un accident, într'una din cursele sale. Nimic grav. Roland e un medic prea bun pentru o astfel de operaţie banală. Totuşi, lucrurile nu evoluează aşa cum ar trebui. Brusc, şoferului de camion i se face rău. Temperatura creşte. Leşină. O nouă examinare. Gripă este, o gripă contractată la ultimul transport în Marea Britanie.
Şi, iarăşi, alte simptome, noi, solicită un alt diagnostic. Nu e gripă. Bauer recunoaşte - de fapt, nu a fost în Anglia ci în România. După care îşi pierde iarăşi conştiinţa. Doamna Bauer, supusă unui tir de întrebări care să'l ajute pe Roland să descopere o pistă corectă, mărturiseşte: soţul ei a transportat în România deşeuri industriale.
Probabil că totul provine de la scurgerile radioactive ale unuia dintre containerele aflate în camion.

*

Este (doar?) un episod dintr'un serial de televiziune, gen Dr. House sau ER, difuzat pe posturile publice regionale din Germania. Cine are satelit, îl poate vedea azi, de la 13:15, pe NDR.

Platoul Golan. Cu bere şi cu un golan...

 

În Piaţa Universităţii, în 1990, eram un golan. Cred că am rămas un pic golan şi acum. Între timp, am ajuns şi pe Platoul Golan, acolo unde, vorba cuiva pe nume Filip, care nu bea bere Fuborg, sunt ochii şi urechile Israelului. Ţipi spune că dă Golanul. A spus şi Ehud chestia asta. Eu personal nu cred că se va întâmpla chestia asta... Retragerea din sudul Libanului s-a dovedit o catastrofă, până la urmă, cedarea Fâşiei Gaza a scos la iveală monştrii Hamas... Cedarea Înălţimilor Golan nu va aduce pace, să fim serioşi... Poate va avea loc o cedare, aşa, de ochii lumii, dar cedarea va fi urmată de un război. Siria a refuzat până acum să trimită Israelului rămăşiţele spionului Eli Cohen. De ce ar da Israelul Platoul Golan dacă nu există un semn de bunăvoinţă din partea arabilor?
---
Berea am băut-o la un popas de lângă lacul Ram, de pe platoul Golan. Lacum Ram este un lac vulcanic, apele sale provenind dintr-un izvor subteran, despre care se spune ca s-a deschis pe vremea Potopului si a ramas asa pana in zilele noastre...
Am băut berea Maccabi şi pentru tine, Cristi, la vremea aceea exilat în Siria... :D

Comunicăm?

- Mulţam de întrebare, prost, lucrurile nu merg cum şi, mai ales, unde aş vrea eu să meargă.
- Zi'mi de lucruri...
- Vezi c'am scris pe blog!

Am trăit vremea scrisorilor. Făceam schimb de adrese poştale şi ne promiteam să ne scriem. Nu dansam decât o vară, desigur... Ah, iubirile din tabere!
Am trăit şi vremea aia în care ne dădeam beepuri ca să ne rămână în memoria celuilalt numărul de telefon mobil.
A urmat vremea lui "mă ierţi că's grăbit, uite, asta e IDul meu de mess, add me!"

Azi, 2008:
- Ce mai faci, frate?
- Vezi c'am scris pe blog!

Un vag parfum de "axa răului"

Când motorina e atât de ieftină, n'ai cum să nu umbli brambura.

Din fiecare colţ de stradă, de pe luneta fiecărei maşini, din vitrina oricărui magazin, de pe pereţii cu faianţă şi iz ca de cantină ai oricărui restaurant de colţ de cartier, liniştea oraşelor, liniştea satelor, liniştea ţării e supravegheată. Priveşte spre Siria, din postere, tablouri, parasolare aplicate pe oricare dintre geamurile maşinilor sau abţibilduri, însuşi preşedintele Bashar al Assad. Uneori e singur. Alteori e singur tatăl acestuia, Hafez al Assad. Câteodată sunt împreună. Din când în când, chipul şefului statului – fie zâmbitor, fie milităros – stă alături de figura unui foarte contestat personaj cheie în actuala conjunctură a Orientului Mijlociu – Nasrallah, comandantul partidului lui Allah, braţul politic al gherilei şiite pro-iraniene Hezbollah.

Pentru orice eventualitate, însă, efortul portretelor imortalizate în tot şi în toate este dublat de un incredibil număr de uniforme de cele mai variate nuanţe. Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea la o distanţă care să îţi permită descifrarea armei pe care fiecare uniformă o reprezintă. Pe de o parte, nu trebuie să uiţi nici o clipă, cât timp te afli în Siria, că ţara a fost inclusă, de Statele Unite, în aşa-numita „axă a răului” – cu toate implicaţiile ce derivă din acest mesaj politic. Pe de altă parte, ca un turist european nefamiliarizat cu alfabetul şi limba arabe, sunt şanse mici să descifrezi ceva. Oricum, ei ştiu destul de multe despre tine – şi nu uitaţi că uniformele pot fi, uneori, straie civile.

E treaba lor. Vorbeam despre trafic, despre acele vehicole mişcându-se într-o totală dezordine – şi, probabil, dacă cineva ar încercă să impună o altfel de disciplină, consecinţele ar fi dramatice. În răstimpul petrecut în Siria, singurii care ar fi putut comite accidente de circulaţie eram noi, microbuzul expediţiei Euphrates 2008, consternaţi, la intrarea în primul oraş de după graniţa turco-siriană, că toată lumea ne claxonează. Pregătiţi, ca nişte şoferi români adevăraţi ce suntem, non-stop cu o contra-înjurătură şi intrigaţi că te tratează astfel, văzându-te într-o maşină europeană, întoarcem priviri uşor iritate. Stupoare. Oamenii de lângă tine nu vor decât să te ajute. O fac, aveam să constatăm, în timp, fără nici un interes. Ar da aproape orice ca tu, străin venit în casa lor, să te simţi ca la tine acasă.

Şoseaua curgea liniştit spre Damasc, suind şi coborând, pe alocuri, movile de nisip pietrificat. Din când în când, de-a stânga şi de-a dreapta traseului, micile tabere ale câte unei familii de beduini se iveau, puncte negre în oceanul prăfuit-portocaliu. O maşină puţin mai tânără decât pustiul în sine, două-trei corturi, o turmă de oi şi capre, o alta de copii desculţi şi fără pantaloni. Mai apoi, surprinzător, pe marginea şoselei s-a ivit şi o baltă. Nu mai plouase de ceva ani, pe aici. Şi, totuşi, înconjurat de o crustă falsă de sol crăpat de atâta uscăciune, un iaz micuţ rezista şi, odată cu el, câteva tufe şi nişte roiuri de zburătoare abia perceptibile cu ochiul liber. Undeva, de calaltă parte a şoselei, departe dar nu foarte, din deşert răsăreau nişte mici schelete metalice. Semn că, dacă ai uitat, cumva, te afli în lumea celor care dictează preţul petrolului. Şi pentru că o fac, au nevoie de ceva mai mult decât cuvintele Profetului. Nu e nici o taină, de altfel. Armata siriană nu are la dispoziţie draperii de pădure dar nici nu se străduieşte să se camufleze. Militarii aleargă prin toropeala unei după-amieze de deşert în paralel cu şoseaua de mare viteză. Sunt grupaţi, ca în filmele produse la Hollywood după 1991; de data asta, cei 20 nu sunt tovarăşii de videoaventuri ai lui George Clooney; din informaţiile pe care le primim zi de zi, ei sunt „băieţii răi”. Aşa arată ţara pe care, poate, vor fi nevoiţi să o apere; în astfel de condiţii vor fi, poate, obligaţi să lupte; ca atare, în astfel de condiţii se antrenează. Înclin să cred că nu vor pune niciodată în practică ceea ce au învăţat, de când au fost încorporaţi. Dar, pentru orice eventualitate, dispozitive anti-rachetă stau pregătite, cu ogivele orientate fie spre sud-vestul israelian, fie către răsărit, acolo unde, dinspre Bagdad, s-ar putea să vină, cândva, nu duşmanul irakian ci coaliţia „infidelilor”. Nu, asta nu este doar lumea celor ce dictează preţul petrolului. Aici este, nu-i aşa?, „axa răului”! Ceva, undeva, din fericire, este fals aranjat, în acest puzzle global. Dar spectrul războiului iminent este o monedă de schimb. Şi realizezi că ai ajuns la doi paşi de Damasc – oraşul din care, treizeci de ani, a domnit Regele Leu al Deşertului, Hafez Al Assad, cel fără de care nici americanii şi nici ruşii nu au îndrăznit să binecuvânteze vreun război. Chiar dacă momentul de glorie al acelui Leu al Deşertului a fost o înfrângere de pe urma căreia Siria încă mai sângerează şi care poate fi miza actualelor negocieri mai mult sau mai puţin secrete cu Israelul – Înălţimile Golan.

Apocalipsa litoralului romanesc

Sunt aici de 5 zile. De cand am venit, nu stiu daca sa plang, sa ma infurii, sa sun la OPC, sa ma duc sa-i bag cu ratul in cojile de seminte pe nesimtiti sau sa imi iau jucariile si sa plec.
Nu pot sa plec. Pana pe 15, daca nu izbucneste vreun razboi trebuie sa stau aici.
As vrea sa va spun ca e suportabil, dar nu e.
Mamaia a fost o statiune frumoasa. In copilaria mea, era plina de nemti si de suedezi, uneori si de rusi si de polonezi. Avea plaje cu nisip fin, nu cu scoici pisate ca la Neptun. Avea piscine cu apa curata si niste hoteluri de trei stele pe langa care 5 stelele de la nivelul de azi nu au nimic in plus. Pe vremea aceea, in anii 80, la Mamaia plajele se curatau zilnic. La 7 seara intra tractorasul si facea curat. Algele n-apucau sa putrezeasca in apa. Erau cateodata niste insecte mici si ciupitoare, dar asta era cea mai mare neplacere.
Acum...
Pe plaja nu-s scoici, da-s coji de seminte si mucuri de tigara cat vezi cu ochii. Asa de multe si asa de intarmurite in nisip, ca nici 10 tractorase de-ar mai trece nu ar putea cerne nisipul. In curand nu va mai fi nisip.
Toti marlanii din Romania (va rog sa ma credeti, 95%) sunt la plaja. Ei si copiii lor care fac pipi pe plaja, chiar acolo, langa cearceaf, ca doar nu miroase pipi-ul de copil, stie asta orice soacra, ei si masinile lor parcate pe trei randuri, de nu mai ai pe unde trece, ignorand total semnele de atentionare cum ca s-ar bloca rotile (pfuahahaha ce gluma buna, pe un' sa intre sa le ridice?), ei si manelele lor ascultate la mobil, ei si semintele si bananele si berile lor si cojile lor de banane plutind prin valuri pe langa paharele lor de plastic si cocenii lor de porumbelu fierbintelu.
Sa vii la Mamaia in vacanta e dovada de maxim masochism, asta daca nu-ti plac manelele la disco, jegul pe plaja, jegul in apa, mustele in restaurante, neamprostia si fudulia nesimtita. Toti cei ce vin aici par sa vina pentru un numar fix de lucruri: sa sparga seminte, sa murdareasca plaja, sa se frece unii de altii pe nisip si-n discoteci, sa dea din burice si sa se pipaie cu labe unsuroase pe tzatze ostentative, pana la 4 dimineata, cu muzica foarte, foarte tare, cu berea foarte, foarte rece, cu ritmurile pulsandu-le in piepturi si-n boase.
Mamaia, frumoasa asta care pe vremuri zambea sagalnic spre suedezi a fost din '90 incoace victima perpetua a unor poste incredibile. Si-acum, dupa week-end, arata exact ca o tarfa obosita, ce se leagana la bara din inertie, cu rujul intins pe fata si ochiurile de la ciorap duse pana sus spre gaura din chilot.
Ma doare sufletul.

Ocolul unei opotunităţi în cam 80 de sunete

Prima ştire de pe Hotnews (conform agendei setate la ora 11:23) preia o informaţie RIA Novosti care spune că Raul Castro reia istoria de pe la sfârşitul anilor 50 şi asta se traduce prin faptul că ruşii ar putea deschide baze militare în Cuba. Asta, după ce, la început de săptămână, tonul a fost dat de însuşi Vladimir Vladimirovici Putin.
Despre Cuba a scris, deunăzi, tot în Hotnews, Dan Tăpălagă. Un excelent reportaj în patru episoade: aici, aici, aici şi aici. Dan a fost acolo - spre deosebire de mine care am scris, cândva, în Luxury, prezentând Cuba ca pe o destinaţie ce merită vizitată acum, înainte de căderea dinastiei Castro, de pe urma povestirilor prietenului Ştefan. Ceea ce mă face să mă simt puţin cam impostor. Deşi am circumstanţe... Ar urma, acum, să povestesc despre cum se lucrează, în presa de la Bucureşti, cu partenerii care comandă advertoriale. Să dau numele individului care deţine un fel de agenţie prin care ajunge, cu un grupuscul de turişti, în cele mai neaşteptate locuri din lume. Pe de o parte l'am invidiat că e în stare de aşa ceva, pe de altă parte, lucrând direct cu el, am fost surprins cum de un imbecil poate să facă aşa ceva.
Răsfoind cândva revista Luxury, colegul Peter Iancu a fost dezamăgit să afle că nu am ajuns nici la Tokyo, nici la Shanghai, nici în Tibet, nici în Cuba. Chiar dacă s'ar presupune că scriind pentru oameni cu bani ai şi tu, la rândul tău, beneficii materiale, lucrurile nu stau aşa. Producătorii de high-end-uri sunt mai zgârciţi decât vânzătoarea de burek a magazinului de lângă semafoul din centrul orăşelului sârbesc Biserica Albă. Probabil că e adevărat când se spune că marile averi se fac din micile economii.
Acuma...
Pornisem de la Cuba.
Lunile trecute s'au adunat, la Bucureşti, pe bani americani (via SECI), jurnalişti din Europa ex-comunistă. Tema dezbaterilor a fost investigarea, în presă, a contrabandei cu produse contrafăcute. De fapt, dincolo de prezentarea unui excelent material documentar realizat de CRJI, scopul real al comasării unor jurnalişti cu "dosare curate" a fost identificarea câtorva capabili şi dornici să bălăurească prin Cuba în căutarea unor disidenţi. "Căutarea" însemnând, de fapt, că, la plecare, aleşilor li se dă o listă cu adrese.
Anyway, dacă, vreodată, la o bere, ajungeţi să discutaţi cu două fete,, una din Cehia şi alta din Slovacia, despre Cuba, încercaţi să evitaţi opiniile personale. Şi, dacă nu vă permiteţi, financiar, dar vreţi cu adevărat să ajungeţi acolo, să nu spuneţi niciodată "Nu sunt convins că oamenii din Cuba chiar îşi doresc, cu adevărat, democraţie. Cubanezii, vor, pur şi simplu, să trăiască bine!"

Ecce Schumi...

Ada s-a intâlnit cu el în trafic. Andreea Spătar se întâlneşte cu el după ce a scăpat de Boschet, cică... They call him Schumi...

Un plin, vă rog!

Combustibilul este mai puţin preţios decât apa.

Băiatul de la pompa de motorină... Un ten strălucitor şi ochi mari, un păr timid lung, în stilul primelor plete beatlesiene... Doar pantofii sunt de o vârstă cu pompa în sine. Mai vechi decât încălţările cu vârful răsucit spre un cer din care n-a mai plouat de o veşnicie, parcă, sunt doar petele imense de motorină de pe asfaltul staţiei. Unele pompe seamănă cu maşinile de spălat stricate acum 20 de ani şi abandonate în pivniţele bunicelor - cu uşiţa de scos rufe în faţă şi furtunul de scurgere agăţat în lateral; petele de rugină amplifică asemănarea; petele de motorină te readuc la realitate. Furtunul altora este înfipt în butoaie mari metalice, pentru a permite recuperarea şiroaielor de stropi ce se scurg prin îmbătrânitul dispersor (îl ştiţi, robinetul acela care intră în buza rezervorului şi graţie căruia plecaţi din staţia de alimentare mirosind a combustibil, căci băiatul care ar trebui să se ocupe de asta e prins în frecarea de zor a farurilor unei maşini de bani gata). Din când în când, pompa îţi indică volumul deversat în rezervor. Uneori poţi avea norocul să îţi afişeze şi suma pe care o ai de achitat. De cele mai multe ori, însă, pompagiul ştie când trebuie să se oprească şi cât te costă. Pentru un plin de 80 de litri de motorină scoţi din portofel echivalentul a 20 de euro. Parcă nu îţi vine să crezi. Şi prima întrebare pe care o pui nu poate fi decât „Băi, sunteţi siguri că ne-a pus motorină?”

E, totuşi, motorină. O motorină de calitate îndoielnică. Nu există decât un singur tip. Cifra octanică? Huh... Maşinii venite din Europa, gradul de rafinare îi dă bătăi de cap. Demaraj – nici vorbă. Dar de ce să te şi grăbeşti în lumea asta care măsoară altfel timpul?

Nu se pune problema unor norme (să le zicem) Asia, Asia 1, Asia 2. Motorul obişnuit cu din ce în ce mai mult Euro înţelege doar că lucrurile au luat o turnură neaşteptată. Se conformează şi merge înainte. Nu poate capota în faţa monştrilor pe multe roţi cu care migrează, acum, beduinii. Oficialităţile au oferit nomazilor anumite concesii, exceptându-i de la plata impozitelor pentru înlocuitorii cămilelor. Pe pistele din deşert dar şi pe şoselele (de regulă bune) ale Siriei, camioane de foarte mare tonaj fără numere de înmatriculare sau, în cel mai fericit caz, purtând plăcuţe cu inscripţii roşii trec în mare viteză pe lângă turmele de cămile oprite să rumege resturile de vegetaţie de la marginea unor ueduri secate. Nu au rămas prea multe dromadere în libertate. De altfel, în sălbatice mai trăiesc doar undeva prin Australia – dar, acolo, sunt specii alogene, aduse precum cartoful în Europa. În deşerturile lumii arabe, cămilele, cu una sau două cocoaşe, au fost domesticite. Deşi acest termen este şi el puţin cam deplasat. Animalele nu sunt ţinute în ţarcuri ci lăsate să bălăurească în voie, zile în şir, până când setea le aduce acasă.

Dar motorina de aici nu e neapărat pentru motoarele păgânilor. Vă mai aduceţi aminte de încălţările sport Plima sau Adibas? Dar de radiocasetofoanele Pawasonic? Câtă încredere aveaţi în astfel de produse? Costau cât rezistau – pentru un purtat. Aţi îndrăzni să încălecaţi un mijloc de transport pe două roţi purtând nume de rezonanţă cum ar fi Wonda, Hounday sau Yawasaki?

Bine aţi venit pe şosele Siriei, acolo circulaţia scrie din mers, din mersul mijloacelor de transport, noi şi proprii reguli. Codul rutier sirian este un organism viu, în perpetuă evoluţie, modificându-se de la o intersecţie la alta, de la un trotuar la celălalt. Piloţii acelor motociclegte de origine incertă spre chineză conduc de parcă şi-ar fi pus ultima dorinţă – anume, să se întâlnească, dacă se poate chiar acum, cu acel harem de fecioare care îi aşteaptă în Rai. Sensul giratoriu se traversează pe cea mai scurtă parte posibilă în prezenţa total indiferentă a agentului de circulaţie preocupat de modul în care lustragiul îi aranjează luciul cizmelor. Rostul lui, acolo, în trafic, nu are, cu siguranţă, nimic în comun cu mişcarea maşinilor, motocicletelor, motoretelor, căruţelor, cărucioarelor cu marfă sau a pietonilor.

Ultima evadare din Gulag

Mă scuzaţi pentru blasfemie dar îl asociez mirosurilor cinei şi căldurii unei sobe cu lemne, la sfârşit de zi. Vocea nu i'o ştiam, pe atunci, deşi devenise vocea unei conştiinţe care obişnuia să vorbească în şoaptă, în spate, în bucătărie, serile, de la ora şapte încolo, printre fluierăturile bruiajului şi valurile de semnal care ba veneau, ba dispăreau. În traducerea nu ştiu cui, în lectura unor prieteni dragi care nu vor afla niciodată ce mult i'am iubit.
Алекса́ндр Иса́евич Солжени́цын.
O frază cuprinzând cele trei cuvinte de mai sus este suficientă pentru a defini o mie de universuri şi câteva istorii. Cu fizionomia sa de rus 101%, îmbinând trăsături central-asiatice cu elementele unui nord intransigent, omul despre care am auzit azi dimineaţă că a încheiat socotelile cu viaţa mi'a părut, mereu, un personaj mitologic. Să fiu sincer, am avut un mic şoc, în 1995, iarna, când, la Moscova fiind, l'am descoperit vorbind ruşilor despre oportunităţile electorale ale momentului. Aşa cum nu mi l'aş fi imaginat pe Zarathustra intervievat, aşa nu mi'a picat bine palpabilitatea acestui simbol al unei generaţii ucise.
În urma lui rămâne banalitatea răului nostru cel de toate zilele. Şi râsul rânjit al tuturor Kremlinurilor mai mari şi mai mici ale lumii.

În pelerinaj la mormântul Zeului Ban

Ar Raqqa este locul în care beduinii din estul Siriei şi nord-vestul Irakului obişnuiau să îşi vândă produsele.

Ar Raqqa este o explozie de culori. Culori peste care s-au aşternut praf şi rugină flanchează din laterale şi de deasupra furnicarul de culori vii ce mişună fără încetare pe străzi. Din gloria unui oraş clădit pe malurile Eufratului undeva în timpul expansiunii lui Alexandru cel Mare nu a mai rămas mare lucru. Istoria se mai lasă din când în când smulsă din ghearele nisipurilor pietrificate ce acoperă mare parte din suprafaţa Siriei iar vechea Poartă a Bagdadului a mai păsatrat o arcadă – cât să amintească posterităţii strălucirea califului Harun al Rashid. Istoria spune că drumul de la Bab Baghdad până în capitala Irakului i-a fost, cândva, îmbrăcat în petale de flori.

Nu e prea uşor să asociezi aceste locuri cu abundenţa de flori. Şi, cu toate acestea, în pofida multor clişee, Ar Raqqa îşi etalează orgoliul de văduvă a gloriei pierdute. Diversele clanuri beduine continuă, pavlovian, poate, să dea cezarului ce-i al cezarului. Poate suna a blasfemie, într-o lume crâncen monoteistă, dar piaţa din Ar Raqqa are, în felul ei, alura unui mic zeu. Zeul ban, poate; sau, poate, al negoţului. Fără a-i invoca numele, fără a-l preaslăvi, beduinii îi dedică pelerinaje. Vin aici, aduşi de un fel de religiozitate. Zeul acesta fals e muribund, poate a şi murit, dacă e să îl compar cu cele câteva perioade de strălucire ale metropolei de pe Eufrat. Dar drumurile lor, ale celor ce nu cunosc altceva decât drumuri, duc, mereu, prin piaţa din Ar Raqqa. O piaţă, altfel, incredibil săracă, faţă de abundenţa povestită în legende venind vremuri apuse. Abundă numai în produse fabricate în China; chiar şi damascul sirian al zilelor noastre este fabricat în China; dar ei, nomazii, se întorc, periodic, acolo unde beduinii au tot venit de sute de ani – în piaţa din Ar Raqqa. Multe lucruri s-au schimbat în viaţa lor; dar la fel de multe vor rămâne neschimbate pentru încă o veşnicie, cel puţin.

Locul cămilelor a fost luat de camioane de mare tonaj, capabile să reziste furtunelor de nisip, să înfrângă dunele ce, din când în când, dau năvală peste traseele ce taie pustiul, spre Palmyra, Alepo sau Deir Ezzor. În plus, combustibilul este, în zbuciumatul început de mileniu trei arab, mult mai puţin preţios decât apa. În urmă cu două luni, un litru de motorină costa doar şapte lire siriene, echivalentul a zece eurocenţi. Propriile rezerve şi relaţia aparte cu Teheranul permitea o asemenea sfidare a Statelor Unite şi a aliaţilor acestora. Printre aliaţii cei mai fidelii Americii se numără, însă, învecinata Turcie, unde litrul de carburant este mai scump chiar decât în Europa – căci lumea arabă nu uită şi nu iartă prea uşor prietenia şi serviciile aduse de semilună infidelilor. În aceste condiţii, mare parte din combustibilul comercializat la preţuri de nimic în Siria lua calea Turciei şi Libanului. De altfel, plecasem de acasă cu imaginea, povestită de un sirian cu afaceri în România, a unui punct de trecere a frontierei turco-siriene semănînd a târg de canistre ce combustibil. Realitatea avea să fie alta. Profitând de un context politic pe care unii l-ar numi „vagi semne de liberalizare”, autorităţile de la Damasc au reuşit să înlăture „imoralitatea” petro-politică: au mărit de 3,5 ori preţul carburanţilor şi au introdus o taxă usturătoare, de ordinul câtorva sute de euro, pentru vehicolele cetăţenilor străini ce pătrund în Siria. Pentru a nu tulbura liniştea, într-o ţară în care numai despre linişte nu se poate vorbi (şi, asta, în primul rând pentru că îţi poate fi şi teamă să vorbeşti despre aşa ceva), autorităţile au compensat scumpirea cu bonuri valorice oferite cetăţenilor – astfel că sirienii pot, de fapt, să-şi facă, pe mai departe, propriile depozite de motorină acasă. Sigur că o asemenea oportunitate naşte ispita contrabandei – iar cei cu care am stat de vorbă în diversele escale prin Siria ne-au povestit că, loviţi în floarea afacerilor, traficanţii au schimbat maşinile pe măgari şi catâri pe spinarea cărora încearcă să treacă, prin păduri, munţii către cumpărătorii din cele două ţări învecinate. Riscurile sunt mai mari – cu mult mai mari decât cele la care se expuneau, pe vremea războaielor din fosta Iugoslavie, cei ce îşi deschiseseră „tarabe” pe bărcile ce traversau Dunărea în amonte de Cazane. Dar din Tunisia am învăţat că militarii din forturile aşezate în deşert, de-a lungul conductelor de petrol, sunt acolo în primul rând pentru a le feri de cei neaveniţi...

(culorile curcubeului prăfuit din Ar Raqqa - aici şi aici)

Pen'că'i duminică...

De la Zoitz - mulţam, Sebi!

Cocalari punct Pro

Cocalarii punct com au concurenţă serioasă fix în Pache. Nene Sârbule, matale ştii ce fac băieţii ăştia, de când matale te dai bossuleţ pe la Londra?

Almost total eclipse...

Azi 1 august 2008 a fost eclipsa partiala de Soare. Partiala in Romania, unde Soarele a fost acoperit 18%.

Radovane, Radovane

Eram pe punctul de a scrie poveşti întregi despre sau, mai bine spus, în jurul arestării lui Radovan Karadzic şi a transferului său la Haga. Din amintiri personale, din ce am citit zilele acestea în presa sârbă. La întoarcerea din Italia, am vrut să mă opresc în Belgrad, să mănânc o îngheţată, să îmi cumpăr ţigări Ronhill. Am avut, însă, surpriza să trec prin oraş ca prin brânză. Zeci poliţişti fluidizau un trafic cvasiinexistent, o imagine şocantă a Belgradului pe care îl ştiu trăind 24 de ore din 24 şi luni seara la ora 23 mai abitir ca oricând, parcă.

În faţa clădiri (update: frate, da' mie nu'mi spune nimeni c'am mâncat un i?) fostului Parlamentul federal rezemau gardul Preşedinţiei câteva sute de scutieri. Aşteptau ceva. Am întrebat un taximetrist dacă pot face stânga pe o stradă pe care o ştiam accesibilă prin altă parte şi mi'a spus că nu'i pasă nimănui de o maşină cu număr românesc, la ora asta. N'am pus mare preţ. Credeam că e Vidovdan, a doua sărbătoare naţională şi ortodoxă a sârbilor după cea a sfântului Sava, zi în care, cu şapte ani în urmă, era transferat la Haga "Sfântul Sloba" (porecla dată defunctului Miloşevic după ce, săptămânile trecute, se înfăţişase la mormântul lui întregul staff al Partidului Socialist, revenit la guvernare ca o soluţie imorală de alungare a îngerului cîzut Vojislav Kostunica). Atunci, în 2001, am nimerit, întâmplător, acolo. Acum ştiam, din presa italiană, de arestarea lui Karadzic şi îi bănuiam pe radicali de oareşce zarvă. Dar condusesem vreo 12 ore şi eram la numai o oră de condus până acasă. Aşa că m'am lăsat dus de unda verde şi semnele de "idete dalje" ale poliţiştilor, am urcat pe podul de peste Dunăre şi am mers lejer spre Oraviţa. Cum eram minoritar ca sârbofon, în maşină, nu am vrut să terorizez lumea cu posturile locale de radio, aşa că am ascultat CD. Am oprit în Banatsko Novo Selo să caut ţigări dar acolo lumea ne'a luat direct pe româneşte, aşa că n'am mai întrebat ce se întâmplă în Belgrad. Nici pompagiul din Biserica Albă nu m'a lămurit - e ceva cu Karadzic, mi'a zis. În fine, în vamă am dat peste vameşul care nu ne'a crezut, în iunie, că mergem la concertul Sting şi ne'a răscolit maşina, sub privirile ruşinate ale unui tânăr grănicer cu care ne împrietenisem din prima. Era aceeaşi echipă. Vameşul m'a recunoscut şi m'a lăsat în pace, poliţistul de frontieră a venit şi el să mă salute. Abia de la el am aflat că spiritele aveau să se încingă pentru că "justiţia noastră nu e bună pentru Uniunea Europeană; de ce pe criminalii noştri îi duc la Haga dar pe şiptari (albanezii din Kosovo) îi eliberează în ciuda probelor?" După care a rectificat: "Uniunea Europeană e un căţel mic, americanii's de vină".

Am ajuns acasă şi am dat drumul televizorului. Pe CNN, Alessio Vinci transmitea prin videotelefon din Belgrad. Cele două canale sârbeşti pe care le au părinţii mei pe cablu - Pink Ekstra şi Pink Plus - dădeau, amândouă, muzică. B92 transmitea în flux continuu ştiri despre ce vedeam pe CNN. La radio, ca la Pink TVG - muzică şi reclame. Am tras o duşcă dintr'o pălincă păstrată de tata pentru rarele mele veniri acasă şi m'am supărat pe mine că n'am rămas la Belgrad câteva ore în plus.


Într'un interviu din multele date zilele acestea, webmasterul care i'a făcut doctorului Dragan David Dabic (a.k.a. Radovan Karadzic) pagina personală şi site-ul de medicină naturistă, homeopată şi ce'o mai fi fost aia, webmasterul, deci, povestea că într'o discuţie mai puţin protocolară cu clientul său, despre destinaţii de vacanţă, i'a sugerat să meargă la Scheveningen. "E frumos acolo, plajă, hoteluri, Davide. Unul dintre cele mai frumoase locuri din lume". Doctorul i'ar fi răspuns, sec "Da, ok, merge!".

David a ajuns la Scheveningen. Hotelul e OK, îi vor pune la dispoziţie un telefax, să poată comunica, omul, cu familia şi cabinetul de avocatură care îl asistă. Va primi în curând un pachet de acasă - a cerut în special cărţi (mulţi autori sârbi, Miloş Crnianski în speical, dar şi Shakespeare, Virginia Woolf sau dictoane latine), fotografii cu nepoţii şi părinţii, o Biblie.


Nu sunt convins că Richard Holbrooke are dreptate când neagă înţelegerea pe care Karadzic susţine că ar fi încheiat'o. Mai degrabă cred că Miloşevic nu a fost de acord cu această înţelegere, cum murmură voci de la Belgrad - şi de aceea a picat. Înclin să'i dau dreptate amicului poliţist de frontieră. Dar, până una alta, Karadzic a ajuns la Scheveningen şi compare în faţa Tribunalului de la Haga. Iar asta a fost posibil doar odată cu îndepărtarea lui Kostunica, cândva protejat, acum marionetă a bătrânilor generali ai Armatei. E greu de crezut că serviciile secrete de la Belgrad nu ştiau unde e Karadzic. Cu atât mai mult cu cât printre primele griji ale noului guvern a fost înlocuirea şefilor acestor servicii. Cu siguranţă că nu au avut timp, în două săptămâni, să pună la cale întreaga operaţiune. Totul era pregătit dinainte. Aici vine lecţia pe care ar trebui să o înţeleagă votanţii politicienilor care ţin în frâie Justiţia, astăzi, la Bucureşti. Mecanismele de "law enforcement", odată create, funcţionează - dacă există voinţă politică! În rest, rămânem o ţară coruptă fără corupţi. Iar asta ne costă pe toţi.


A propos: oare 2,5 milioane de dolari din cele cinci promise pentru capturarea lui Radovan Karadzic şi Ratko Mladic ajung undeva? La cine?

Acum un an...

Mai tineti minte ce vreme urata era exact acum un an? Dar mai tineti minte ca unu', videanu, spunea ca in timpul mandatului sau va construi Catedrala Manturirii Neamului? Probail daca o ridica din borduri...

Zbogom, tetko!

Unii o admiră. Mulţi o ridiculizează. Ortodocşii nutriţionismului o caută de e-uri. Au încercat să o şi imite dar - of, stomacul meu - nu reuşesc să'i dea acelaşi gust. Mâncărurile copilăriei mele abundă de aroma aceea - de la supe şi tocăniţe, trecând prin carnea prăjită pe jar la un colţ de Cheile Nerei până la feliile banale de pâine cu untură, toate prindeau valoare atunci când primeau blagosloveala unui pumn (când mai mare, când mai mic) de Vegeta. "Teta (mătuşa/tanti) Vegeta", mai puţin cunoscută sub numele ei civil Zlata Bartl, absolventa facultăţii de filosofie din Zagreb, născută în 1920 la Sarajevo şi care, în 1959, inventa combinaţia gastronomică devenită piatra de temelie a bucătăriei balcanice, a murit, miercuri, în Croaţia.
Nu ştiu dacă o să gătesc ceva special în memoria ei dar dacă o voi face va fi cu siguranţă foaaaaarte sărat şi stropit cu o bere rece.

La intersecţia prafurilor

Am început'o aici cu un un fragment. Am promis că'i va veni vremea. Să zicem că i'a venit...

Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.

Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.

*

Acum că am scăpat de clişee şi v-am spus, cu alte cuvinte, că Siria, ca, de altfel, întreaga lume arabă, abundă în contradicţii, va trebui să dau ocol altui clişeu. Când nu ştii cum să plasezi, într-un context istoric, un anume loc de pe hartă, recurgi la două formule: „intersecţia marilor drumuri comerciale” sau „punct important de pe traseul negustorilor”.

Ar Raqqa este locul în care beduinii din estul Siriei şi nord-vestul Irakului obişnuiau să îşi vândă produsele. Centrul oraşului respiră căldura prăfuită a verii la orele unei alte amiezi dintre cele mai banale. Maşinile circulă în toate sensurile şi direcţiile, indiferente la reguli. Sensul giratoriu ce desparte tarabele ambulanţilor de şantierul unui viitor centru cultural islamic (mândria intelectualităţii locale, refugiată în posturi de funcţionari publici sau recepţioneri de hoteluri) se traversează prin orice parte. Autobuzele, desprinse din filmele indiene, decorate de parcă ar fi lovit în plin un bâlci, opresc pe mijlocul străzii. Lumea coboară cu gesturi aparent grăbite. Caută din priviri să descifreze ceva în forfota străzii şi se împrăştie, care încotro, după umbră, apă, ceai, treburi personale, marfă, consăteni, clienţi. Prin mulţimea oricum plină de culori, echipaţi în costume turceşti, doi sacagii - un fel de perlă a coroanei ruginite pentru ochiul curios al străinului.

Sura! Sura!, strigă puştanii adunaţi stup în jurul ciudatelor apariţii în straie occidentale. Dacă n-o pun pe aia cu Mister, pen! Le-aş face fotografii cu dragă inimă dacă, de fapt, inima nu m-ar îndemna să fur alte imagini. Îmi sună în ureche dialogul purtat cu recepţionerul unui hotel în care am adăpostit, cu două seri mai devreme, înainte de a identifica, pe malul Eufratului, un loc propice pentru instalarea taberei noastre de corturi. „Nu e nici o problemă să faci poze”, mi-a explicat băiatul de la hotel. „Dar femeilor?”, am întrebat. Mi-a răspuns instantaneu dintr-o privire. Am insistat: să cer voie, mai întâi? „Mai bine nu!”, a venit răspunsul. Dar... poţi rezista tentaţiei?

De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se va retrage. Iar copiii ei vor ajunge pe străzi.