Radovane, Radovane

Eram pe punctul de a scrie poveşti întregi despre sau, mai bine spus, în jurul arestării lui Radovan Karadzic şi a transferului său la Haga. Din amintiri personale, din ce am citit zilele acestea în presa sârbă. La întoarcerea din Italia, am vrut să mă opresc în Belgrad, să mănânc o îngheţată, să îmi cumpăr ţigări Ronhill. Am avut, însă, surpriza să trec prin oraş ca prin brânză. Zeci poliţişti fluidizau un trafic cvasiinexistent, o imagine şocantă a Belgradului pe care îl ştiu trăind 24 de ore din 24 şi luni seara la ora 23 mai abitir ca oricând, parcă.

În faţa clădiri (update: frate, da' mie nu'mi spune nimeni c'am mâncat un i?) fostului Parlamentul federal rezemau gardul Preşedinţiei câteva sute de scutieri. Aşteptau ceva. Am întrebat un taximetrist dacă pot face stânga pe o stradă pe care o ştiam accesibilă prin altă parte şi mi'a spus că nu'i pasă nimănui de o maşină cu număr românesc, la ora asta. N'am pus mare preţ. Credeam că e Vidovdan, a doua sărbătoare naţională şi ortodoxă a sârbilor după cea a sfântului Sava, zi în care, cu şapte ani în urmă, era transferat la Haga "Sfântul Sloba" (porecla dată defunctului Miloşevic după ce, săptămânile trecute, se înfăţişase la mormântul lui întregul staff al Partidului Socialist, revenit la guvernare ca o soluţie imorală de alungare a îngerului cîzut Vojislav Kostunica). Atunci, în 2001, am nimerit, întâmplător, acolo. Acum ştiam, din presa italiană, de arestarea lui Karadzic şi îi bănuiam pe radicali de oareşce zarvă. Dar condusesem vreo 12 ore şi eram la numai o oră de condus până acasă. Aşa că m'am lăsat dus de unda verde şi semnele de "idete dalje" ale poliţiştilor, am urcat pe podul de peste Dunăre şi am mers lejer spre Oraviţa. Cum eram minoritar ca sârbofon, în maşină, nu am vrut să terorizez lumea cu posturile locale de radio, aşa că am ascultat CD. Am oprit în Banatsko Novo Selo să caut ţigări dar acolo lumea ne'a luat direct pe româneşte, aşa că n'am mai întrebat ce se întâmplă în Belgrad. Nici pompagiul din Biserica Albă nu m'a lămurit - e ceva cu Karadzic, mi'a zis. În fine, în vamă am dat peste vameşul care nu ne'a crezut, în iunie, că mergem la concertul Sting şi ne'a răscolit maşina, sub privirile ruşinate ale unui tânăr grănicer cu care ne împrietenisem din prima. Era aceeaşi echipă. Vameşul m'a recunoscut şi m'a lăsat în pace, poliţistul de frontieră a venit şi el să mă salute. Abia de la el am aflat că spiritele aveau să se încingă pentru că "justiţia noastră nu e bună pentru Uniunea Europeană; de ce pe criminalii noştri îi duc la Haga dar pe şiptari (albanezii din Kosovo) îi eliberează în ciuda probelor?" După care a rectificat: "Uniunea Europeană e un căţel mic, americanii's de vină".

Am ajuns acasă şi am dat drumul televizorului. Pe CNN, Alessio Vinci transmitea prin videotelefon din Belgrad. Cele două canale sârbeşti pe care le au părinţii mei pe cablu - Pink Ekstra şi Pink Plus - dădeau, amândouă, muzică. B92 transmitea în flux continuu ştiri despre ce vedeam pe CNN. La radio, ca la Pink TVG - muzică şi reclame. Am tras o duşcă dintr'o pălincă păstrată de tata pentru rarele mele veniri acasă şi m'am supărat pe mine că n'am rămas la Belgrad câteva ore în plus.


Într'un interviu din multele date zilele acestea, webmasterul care i'a făcut doctorului Dragan David Dabic (a.k.a. Radovan Karadzic) pagina personală şi site-ul de medicină naturistă, homeopată şi ce'o mai fi fost aia, webmasterul, deci, povestea că într'o discuţie mai puţin protocolară cu clientul său, despre destinaţii de vacanţă, i'a sugerat să meargă la Scheveningen. "E frumos acolo, plajă, hoteluri, Davide. Unul dintre cele mai frumoase locuri din lume". Doctorul i'ar fi răspuns, sec "Da, ok, merge!".

David a ajuns la Scheveningen. Hotelul e OK, îi vor pune la dispoziţie un telefax, să poată comunica, omul, cu familia şi cabinetul de avocatură care îl asistă. Va primi în curând un pachet de acasă - a cerut în special cărţi (mulţi autori sârbi, Miloş Crnianski în speical, dar şi Shakespeare, Virginia Woolf sau dictoane latine), fotografii cu nepoţii şi părinţii, o Biblie.


Nu sunt convins că Richard Holbrooke are dreptate când neagă înţelegerea pe care Karadzic susţine că ar fi încheiat'o. Mai degrabă cred că Miloşevic nu a fost de acord cu această înţelegere, cum murmură voci de la Belgrad - şi de aceea a picat. Înclin să'i dau dreptate amicului poliţist de frontieră. Dar, până una alta, Karadzic a ajuns la Scheveningen şi compare în faţa Tribunalului de la Haga. Iar asta a fost posibil doar odată cu îndepărtarea lui Kostunica, cândva protejat, acum marionetă a bătrânilor generali ai Armatei. E greu de crezut că serviciile secrete de la Belgrad nu ştiau unde e Karadzic. Cu atât mai mult cu cât printre primele griji ale noului guvern a fost înlocuirea şefilor acestor servicii. Cu siguranţă că nu au avut timp, în două săptămâni, să pună la cale întreaga operaţiune. Totul era pregătit dinainte. Aici vine lecţia pe care ar trebui să o înţeleagă votanţii politicienilor care ţin în frâie Justiţia, astăzi, la Bucureşti. Mecanismele de "law enforcement", odată create, funcţionează - dacă există voinţă politică! În rest, rămânem o ţară coruptă fără corupţi. Iar asta ne costă pe toţi.


A propos: oare 2,5 milioane de dolari din cele cinci promise pentru capturarea lui Radovan Karadzic şi Ratko Mladic ajung undeva? La cine?

Zbogom, tetko!

Unii o admiră. Mulţi o ridiculizează. Ortodocşii nutriţionismului o caută de e-uri. Au încercat să o şi imite dar - of, stomacul meu - nu reuşesc să'i dea acelaşi gust. Mâncărurile copilăriei mele abundă de aroma aceea - de la supe şi tocăniţe, trecând prin carnea prăjită pe jar la un colţ de Cheile Nerei până la feliile banale de pâine cu untură, toate prindeau valoare atunci când primeau blagosloveala unui pumn (când mai mare, când mai mic) de Vegeta. "Teta (mătuşa/tanti) Vegeta", mai puţin cunoscută sub numele ei civil Zlata Bartl, absolventa facultăţii de filosofie din Zagreb, născută în 1920 la Sarajevo şi care, în 1959, inventa combinaţia gastronomică devenită piatra de temelie a bucătăriei balcanice, a murit, miercuri, în Croaţia.
Nu ştiu dacă o să gătesc ceva special în memoria ei dar dacă o voi face va fi cu siguranţă foaaaaarte sărat şi stropit cu o bere rece.

La intersecţia prafurilor

Am început'o aici cu un un fragment. Am promis că'i va veni vremea. Să zicem că i'a venit...

Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.

Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.

*

Acum că am scăpat de clişee şi v-am spus, cu alte cuvinte, că Siria, ca, de altfel, întreaga lume arabă, abundă în contradicţii, va trebui să dau ocol altui clişeu. Când nu ştii cum să plasezi, într-un context istoric, un anume loc de pe hartă, recurgi la două formule: „intersecţia marilor drumuri comerciale” sau „punct important de pe traseul negustorilor”.

Ar Raqqa este locul în care beduinii din estul Siriei şi nord-vestul Irakului obişnuiau să îşi vândă produsele. Centrul oraşului respiră căldura prăfuită a verii la orele unei alte amiezi dintre cele mai banale. Maşinile circulă în toate sensurile şi direcţiile, indiferente la reguli. Sensul giratoriu ce desparte tarabele ambulanţilor de şantierul unui viitor centru cultural islamic (mândria intelectualităţii locale, refugiată în posturi de funcţionari publici sau recepţioneri de hoteluri) se traversează prin orice parte. Autobuzele, desprinse din filmele indiene, decorate de parcă ar fi lovit în plin un bâlci, opresc pe mijlocul străzii. Lumea coboară cu gesturi aparent grăbite. Caută din priviri să descifreze ceva în forfota străzii şi se împrăştie, care încotro, după umbră, apă, ceai, treburi personale, marfă, consăteni, clienţi. Prin mulţimea oricum plină de culori, echipaţi în costume turceşti, doi sacagii - un fel de perlă a coroanei ruginite pentru ochiul curios al străinului.

Sura! Sura!, strigă puştanii adunaţi stup în jurul ciudatelor apariţii în straie occidentale. Dacă n-o pun pe aia cu Mister, pen! Le-aş face fotografii cu dragă inimă dacă, de fapt, inima nu m-ar îndemna să fur alte imagini. Îmi sună în ureche dialogul purtat cu recepţionerul unui hotel în care am adăpostit, cu două seri mai devreme, înainte de a identifica, pe malul Eufratului, un loc propice pentru instalarea taberei noastre de corturi. „Nu e nici o problemă să faci poze”, mi-a explicat băiatul de la hotel. „Dar femeilor?”, am întrebat. Mi-a răspuns instantaneu dintr-o privire. Am insistat: să cer voie, mai întâi? „Mai bine nu!”, a venit răspunsul. Dar... poţi rezista tentaţiei?

De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se va retrage. Iar copiii ei vor ajunge pe străzi.