La intersecţia prafurilor

Am început'o aici cu un un fragment. Am promis că'i va veni vremea. Să zicem că i'a venit...

Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.

Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.

*

Acum că am scăpat de clişee şi v-am spus, cu alte cuvinte, că Siria, ca, de altfel, întreaga lume arabă, abundă în contradicţii, va trebui să dau ocol altui clişeu. Când nu ştii cum să plasezi, într-un context istoric, un anume loc de pe hartă, recurgi la două formule: „intersecţia marilor drumuri comerciale” sau „punct important de pe traseul negustorilor”.

Ar Raqqa este locul în care beduinii din estul Siriei şi nord-vestul Irakului obişnuiau să îşi vândă produsele. Centrul oraşului respiră căldura prăfuită a verii la orele unei alte amiezi dintre cele mai banale. Maşinile circulă în toate sensurile şi direcţiile, indiferente la reguli. Sensul giratoriu ce desparte tarabele ambulanţilor de şantierul unui viitor centru cultural islamic (mândria intelectualităţii locale, refugiată în posturi de funcţionari publici sau recepţioneri de hoteluri) se traversează prin orice parte. Autobuzele, desprinse din filmele indiene, decorate de parcă ar fi lovit în plin un bâlci, opresc pe mijlocul străzii. Lumea coboară cu gesturi aparent grăbite. Caută din priviri să descifreze ceva în forfota străzii şi se împrăştie, care încotro, după umbră, apă, ceai, treburi personale, marfă, consăteni, clienţi. Prin mulţimea oricum plină de culori, echipaţi în costume turceşti, doi sacagii - un fel de perlă a coroanei ruginite pentru ochiul curios al străinului.

Sura! Sura!, strigă puştanii adunaţi stup în jurul ciudatelor apariţii în straie occidentale. Dacă n-o pun pe aia cu Mister, pen! Le-aş face fotografii cu dragă inimă dacă, de fapt, inima nu m-ar îndemna să fur alte imagini. Îmi sună în ureche dialogul purtat cu recepţionerul unui hotel în care am adăpostit, cu două seri mai devreme, înainte de a identifica, pe malul Eufratului, un loc propice pentru instalarea taberei noastre de corturi. „Nu e nici o problemă să faci poze”, mi-a explicat băiatul de la hotel. „Dar femeilor?”, am întrebat. Mi-a răspuns instantaneu dintr-o privire. Am insistat: să cer voie, mai întâi? „Mai bine nu!”, a venit răspunsul. Dar... poţi rezista tentaţiei?

De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se va retrage. Iar copiii ei vor ajunge pe străzi.