Acum doi ani am avut ocazia să îl întâlnesc pe Edwin Moses, în calitatea sa temporară de preşedinte al unei academii sportive ce reuneşte foste glorii pentru care spiritul olimpic nu a fost doar o faţadă. Multiplu campion şi recordman olimpic şi mondial la alergări (400 de metri garduri), câştigător a nu mai puţin de 107 curse consecutive, Moses îşi merită din plin poziţia în stafful Laureus. Şi, deşi traiectoria sa sportivă este o poveste întreagă, în mai multe părţi, cu respingeri, cu ambiţii, cu glorie, cu eleganţă, Moses a ţinut să se convingă că nu îmi scapă un detaliu important din istoria sa personală: "Am urmat cursurile aceluiaşi colegiu în care a învăţat - îl ştii, nu? - Martin Luther King Jr.".
Azi dimineaţă, într'una din secvenţele de la Chicago, l'am văzut, pierdut în public, acolo unde îi place să stea, fără gărzi de corp, pe reverendul Jesse Jackson. Plângea. În privirea lui s'au derulat, în cele două-trei secunde în care a stat în cadru (fără ca vreun comentator tv să'şi dea seama cine este), anii de activism pentru drepturile negrilor americani, sub directul "patronaj" al lui Martin Luther King, şi tentativele de a deveni candidat al democraţilor pentru prezidenţiale într'o perioadă în care America stătea oricum la picioarele cuplului Reagan - Bush-tatăl (Jackson a fost învins la ambele tentative în "primarele" democrate - de Walter Mondale în 84 şi de Michael Dukakis, în 88).
Poate că nu a fost cel mai fervent susţinător al lui Obama (iar Fox News, care - alături de CNN - au susţinut candidatura lui McCain, l'a "ajutat" pe Jackson să bage îndoiala în alegătorii noului preşedinte ales), dar, cu siguranţă, a simţit ceva personal în succesul lui Obama din prima zi de marţi de după prima duminică a lunii noiembrie, în anul Domnului 2008. Un succes la fel de adevărat ca şi lacrimile unuia fără de care nici Obama nu ar fi ajuns astăzi acolo unde va ajunge, de fapt, pe 20 ianuarie.
Azi dimineaţă, într'una din secvenţele de la Chicago, l'am văzut, pierdut în public, acolo unde îi place să stea, fără gărzi de corp, pe reverendul Jesse Jackson. Plângea. În privirea lui s'au derulat, în cele două-trei secunde în care a stat în cadru (fără ca vreun comentator tv să'şi dea seama cine este), anii de activism pentru drepturile negrilor americani, sub directul "patronaj" al lui Martin Luther King, şi tentativele de a deveni candidat al democraţilor pentru prezidenţiale într'o perioadă în care America stătea oricum la picioarele cuplului Reagan - Bush-tatăl (Jackson a fost învins la ambele tentative în "primarele" democrate - de Walter Mondale în 84 şi de Michael Dukakis, în 88).
Poate că nu a fost cel mai fervent susţinător al lui Obama (iar Fox News, care - alături de CNN - au susţinut candidatura lui McCain, l'a "ajutat" pe Jackson să bage îndoiala în alegătorii noului preşedinte ales), dar, cu siguranţă, a simţit ceva personal în succesul lui Obama din prima zi de marţi de după prima duminică a lunii noiembrie, în anul Domnului 2008. Un succes la fel de adevărat ca şi lacrimile unuia fără de care nici Obama nu ar fi ajuns astăzi acolo unde va ajunge, de fapt, pe 20 ianuarie.
