Azi noapte, netule, trecui pe la poarta dumitale, te văzui la lumânare (supărată, ăăăăăăăăăăă, tare!) da' mă dusăi la culcare, nu de alta, da' mi'era teamă de news alert-uri din Italia. Well, una peste alta, mă băgai în pat, la televizor, să văd un film rusesc d'ăla de'adevăratelea, suprarealist, cu oraşe industriale, rusoaice frumoase de numa'-numa' şi care se fac praştie sorbind printre muci şi lacrimi din sticla de votcă, miliţieni care bat de rup, eventual trag şi cu pistolul, după care îşi spun : "o să consemnez în raport că a fost o tentativă de evadare" sau "a opus rezistenţă la arestare"; şi în care film singurul personaj care nu dispare, de la început până la sfârşit, marcându'şi, din timp în timp, eterna prezenţă, este trenul de marfă mutând de colo-colo, pe o pasarelă din curtea uzinei, prin faţa furnalelor fumegânde, marile realizări ale industriei sovietice.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
