Dasvidania, Бореа Николаевич

L-am vazut o singura data, atunci cand o lume intreaga l-a vazut ultima oara in carne si oase. Era intre catedrala din Krasnaia Plashciad si Moskovski Prospekt, pe scena lipita de zidul Kremlinului si cu fata spre hotelul in care si-au facut, peste decenii, cartier general toti agentii CIA, MI5 sau Mossad cu veleitati jurnalistice.

Se intampla intr-o dupa amiaza de joi, intr-un iunie uscat si fierbinte, in 1996. Se sarbatorea Ziua Independentei (Rusiei fata de URSS, n-am inteles niciodata aceasta stupizenie) iar Moscova nu stia ce sa mai faca sa nu care cumva sa iasa Ziuganov presedinte in scrutinul ce urma sa se desfasoare duminica. Nu ca un comunist oficial ar fi fost mai groaznic decat restul Ivanilor camuflati post-sovietic.
Boris Nikolaevici Eltin dansa. Il scosesera din pat, il suisera pe scena, sa dea lumii semne clare de viata. Traia. Probabil ca duhnea a vodca. Dar traia.
La numai cateva ore dupa aceea s-a prabusit. Ceea ce nu i-a impiedicat pe muscali sa-i ofere alti patru ani la Kremlin, spre linistea planetei. Dar cum se intampla de regula, in dosul acestei linisti se teseau urzelile renasterii asa ca, intr-un final, am ramas fara raspuns la intrebarea cine, oare, a castigat Razboiul Rece?.
Si, stiti? Cand morocanos, cand de un umor debordant, alcoolic, grobian si grosolan, cu degetele aclea lipsa, pierdute, nu stiu daca e real sau mit, din cauza unei grenade fasciste, energic si/dar imbatranit inainte de vreme, in fine, asa, rus cum a fost el, mi'a fost simpatic! Foarte simpatic. Si, ca sa nu fiu ipocrit: am mancat destula paine de pe urma lui Boris, suficient de multa cat sa ma lase inima sa spun Dumnezeu sa-l aiba-n paza! I balshoe spasiva!

Zidul din Piaţa Plângerii

Am trecut aseară prin faţa Teatrului Naţional şi atenţia mi-a fost atrasă de un „zid” , amenajat probabil de fanii „Primului Cârmaci” al ţării, pe care lumpenul român să-şi scrie ofurile, mesajele de încurajare pentru bietul nostru „Marinar”, încolţit de rechinii hapsâni din Parlament.
M-am apropiat, pradă unei curiozităţi bolnave, deşi ştiam bine ce-aş putea să citesc: pensii mai mari, politicieni curaţi, locuri de muncă, case, linişte în ţară, mă rog toate lucrurile pe care boborul le trece în acatistul săptămînal pe care îl depune plin de cuvioşenie, în fiecare duminică, la birourile de informaţii ale lui Doamne-Doamne.
Bun psiholog, Băsescu: a atins coarda sensibilă a credulului popor român: el, neprihănit ca un Arhanghel vrea să facă bine la toată lumea şi nu-l lasă Talpa Iadului de la casa Poporului şi Scaraoschi din Victoriei. Boborul, iute la mânie şi aprig vărsătoriu de sânge vinovat, uită că Arhanghelul s-a întrupat fix din putreziciunea mărului discordiei guvernării 1996-2000: P.D şi cere capul infamilor care vor să-i fure jucăriile lui Popeye. Popeye zice că pleacă acasă la mămica, după care se răzgândeşte şi ar mai sta un pic la joacă, dar ce te faci că nu-l mai lasă „băieţii răi”, care tot timpul l-au lucrat pe la spate şi l-au vorbit numai de rău.
Şi uite aşa, după numai câteva luni de când Europa nu mai râdea de noi, ne dăm pantalonii jos în public şi ne arătăm curul roşu, plin de urme de dinţi, culmea, dinţii noştri şi ai ălora pe care i-am ales să ne reprezinte şi să ne conducă.
Traiane, eu m-am gândit: emigrez în Congo, frate şi îmi pare sincer rău că nu te-am ascultat în 2004! Învaţă un lucru de la PSD: cînd te duci la furat, o faci în linişte, nu dai anunţ pe EuroNews şi pe CNN!

Care spatiu public in Bucuresti?

Posibil raspuns:

Germanii il cunosc pe Olaf Metzel drept autor al unui ansamblu scluptural format din stative de bicicleta, amplasat in fata vechiului si transparentului Parlament federal de la Bonn. Uneori il huiduie. L-au fluierat cand artistul a imbracat in scaune de tribuna fantana centrala a orasului Nuremberg, in zilele campionatului mondial de fotbal din Germania, de anul trecut. Metzel a venit la Bucuresti sa demonstreze ca, indiferent de reactia imediata a publicului, artistul supravietuieste iar arta, oricat de contemporana – y compris abstracta – este, trebuie sa coboare in spatiul public pentru ca „Spatiul public poate fi chiar interactiunea cu oamenii si, in plus, abia atunci cand stii ce NU reprezinta produsul artistic ti se deschide intreaga lumea”.

Spatiul public a intrat in constiinta recenta a romanilor intr-un context coercitiv: fumatul interzis in spatii publice. Spatiul public poate fi orice. O strada, o fantana, un peron de metrou, ecranul televizorului, un articol de ziar... Sigur, sunt planuri diferite de abordare si nu cred ca absurdul va merge pana la intersectia lor! Fumatul e una, arta e alta!

„Arta in spatiul public” este tema proiectului pe care Institutul Goethe din Bucuresti il propune, alaturi de o serie de parteneri, artisti si mecena, in urmatorii doi ani. Un proiect in derulare si nu doar o intamplare de moment . Sabine Hentzsch, directoarea centrului cultural federal din capitala Romaniei, explica: „Priviti Piata Victoriei. Este o intersectie de strazi importante dar in afara de reclame si parcari nu are nimic. Nu are viata. Vrem sa aducem arta in spatiul public pentru ca arta poate avea functia de a starni reflectie asupra unor anumite momente precise din dezvoltarea societatii. Vrem sa implicam cat mai multi oameni si sa aflam de la ei rolul spatiului public in viata lor si rolul artei in acest spatiu public”.

Serban Sturdza, presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania, incearca sa argumenteze in favoarea unei viitoare relatii a spatiului public bucurestean cu arta: „Ducem lipsa de coerenta dar se preteaza si din cauza diversitatii pe care o ofera si din cauza inventivitatii pe care artistii o au. Suntem cum suntem dar snobismul exista iar puterea de imitatie este poate chiar exagerata. Problema este, doar, cat de adecvate vor fi interventiile. Ele trebuiesc facute intelegand spatiul public si asta presupune informatie si responsabilitate, in mod clar”. Daca Serban Sturdza a vorbit despre responsabilitate, este momentul potrivit sa notam ca, desi aflat pe lista participantilor, primarul Bucurestilor, Adriean Videanu, nu a onorat cu prezenta un demers caruia i s-ar putea alatura si alte centre culturale straine din Capitala Romaniei, reprezentate la lansarea proiectului si manifestand interes pentru el. Videanu va fi profitat, probabil, de criza politica romaneasca pentru a o oferi ca pretext. Se stie, insa, ca primarul general este adeptul unui urbanism rapid si degraba aducator de castiguri. Videanu este cel care a sugerat, recent, ca va ingropa bisericile in umbra unor imobile de afaceri pe care, spunea primarul, le va construi „pana la Dumnezeu”.

Sa incheiem dand cezarului ce-i apartine. Initiatorul proiectului este un tanar german provenit dintr-o familie de emigranti romani, Marius Babias, si care si-a cladit cariera gandind si vorbind germana. Babias a pastrat tara de origine ca limbaj al copilariei, ca resort emotional deci, de vreme ce a dorit sa porneasca acest demers artistic la Bucuresti: „Agresivitatea pe care o degaja acest oras este si ea o forma de spirit. Exista proasta impresie ca se poate lua vacanta de la viata publica. Arta trebuie amplasata exact acolo unde poate starni societatii impulsul critic cel mai eficient. Or, in acest sens, intregul Bucuresti este un amplasament genial pentru astfel de proiecte.”