Locuiesc - de nevoie - in Vanghelistan. Desi primarul nostru o ia in freza cel mai des pentru erorile grave pe care le face in toate aparitiile sale publice, Vanghelistanul nu e nici pe departe atat de ingrozitor cum s-ar parea.
E doar presarat ici colo cu note absurde, cam ca intreaga Romanica de altfel...
Am inceput acest post in urma cu o luna, si abia acum reusesc sa-l ispravesc. Voiam sa va povestesc cum in fiecare zi traiesc o romanta metropolitana, in intersectia Sebastian cu 13 Septembrie, acolo unde asfaltul abia pus vreme de un an jumate din 2005 pana in 2006, a reinceput sa fie scormonit, Dumnezeu stie de ce.
Romanta mea s-ar putea chema "fara scapare".
In fiecare dimineata am de ales intre a sta in trafic pe ruta Lira - Panduri - Academie - Berzei sau pe ruta Razoare- Academie - Berzei. Alegerea este sfasietoare pentru ca locuiesc chiar in spatele cinematografului Lira si pana la Razoare fac cam 12 minute pe jos. Dar dupa ce vreme de cateva zile mi-am facut semne (nu intotdeauna politicoase) cu soferii de pe 226, care blocau intersectia (semaforizata si dirijata si de cate trei politisti) si ridicau din umeri cand nimeni nu se mai putea misca (in fata blocaj, in stanga blocaj, in dreapta blocaj, in spate coada...) am ales sa merg pe jos. Acum trec in pas de plimbare pe langa lungul sir de masini blocate pe strada cu sens unic, ce duce spre Razoare. Si-mi vine uneori sa le fac sac-sac! n-ai unde sa te duci, fraaaaaa- ieeee -reeee (si nu, nu ne vedem jooooi).
Intr-o dimineata, strada rasuna. Nu de manele ci de acorduri de tambal. Noroc cu ziarele astea ambitioase (asa mai pune poporul mana pe un cd sau pe cate o carte inclusa in pret) care au scos-o de la naftalina si pe Maria Lataretu. Am crezut ca baietii cu termopanele asculta asa o muzica. Nu, la ei era liniste. Nici macar tipul cu autobasculanta care ocupa trei sferturi din lungimea strazii nu se dedulcise la muzica poporala. Soferul care o asculta pe Maria Lataretu conducea o masina de fite dar era imbracat sport si casca si se intindea nevoie mare.
N-am putut sa nu zambesc. M-a bucurat ca omul dadea Maria Lataretu la tot cartierul, mi-a placut felul in care isi intindea ciolanele in masina lui de un negru-lucios, a carei instalatie de sonorizare valoreaza cam cat datoriile la intretinere cumulate, dintr-un bloc de pensionari. Pentru prima data m-am bucurat ca e unul care asculta muzica tare si muzica aia nu e nici hip-hop nu e nici manea, e o muzica neaosa.
In Vanghelistan, lucrul asta se intampla rar.
Iar azi dimineata, abia ce trecusem granita catre sectorul 1, cand am dat cu ochii de un alt personaj care m-a facut sa rad. Un baietel imbracat in costum, cu un tutu alb-imaculat in jurul taliei si o coronita argintie prinsa in freza impecabila, impartea pliante. E o zi foarte rece pentru luna mai, sunt convinsa ca atunci cand l-au recrutat pentru modelling nu si-a inchipuit ca va sta pe strada imbracat ridicol, intr-un vant atat de rece, sa imparta hartiute.
- Poftiti, doamna!
- Multumesc. Dar zambiti! Aratati foarte bine, mai trebuie doar sa zambiti, nu era in fisa postului?
- Ba da, dar am cam inghetat.
Bate vantul. Tare. In Vanghelistan s-a oprit caldura, aseara erau 8 grade si iar am bagat in priza caloriferele. Mai viu.
