2.12.14

Adio, Clubul Țăranului



Am convenit că vinul băut din carafe la Clubul Taranului e nașpa. Nașpa rău.
Nici angajații nu sunt neapărat mai de doamne'ajută. Încerc, de sâmbătă, să fac rezervare la concertul de azi al Mariei Răducanu, pe numărul anunțat de organizator. Weekend lung, sfântul Andrei, 1 decembrie, mândrie și ciolan. Am sunat în gol până când, într'un final, am dat curs invitației robotului și am lăsat mesaj.
Azi am sunat iarăși. Mi'a răspuns un domn. Nu se mai fac rezervări, pot veni la concert dar voi sta în picioare, nu mai sunt locuri la mese, "nu știu ce v'a zis robotul".
Păi să las mesaj după semnal mi'a zis. Și mi'a mai zis "beep". Cred c'a vrut să mă'njure.
E ok. Nu mă mai duc la Maria Răducanu. Dar nici c'oi mai meg vreodată la MȚR.


28.11.14

O barbă de vis

Dragi cititori,

Nu pot descrie adecvat plăcerea dulce ce mă cuprinde la gândul că mi s-a făcut onoarea de a mă număra printre autorii acestui minunat blog, pe care mă grăbesc să-l transform repede într-un bastion al anticomunismului, al valorilor democratice și capitaliste, al vieții corporatiste în general, care, după cum se știe este o organizare minunată a existenței umane, superioară oricăror vieți de viermi asistați social.

Dar nu despre asta vreau să scriu în prima mea postare cu drepturi depline, ci despre unul dintre oamenii pe care-i admir până la delir, anume Domnul Andrei Pleșu. Ani de zile, citind Dilema Veche, mi-am cultivat cu sfințenie admirația pentru acest pilon etern al moralității și culturii române. Și, trebuie s-o mărturisesc, fascinația mea pentru acest semizeu, pentru acest bărbat intelectual desăvârșit, a căpătat, cu timpul, unele tendințe mai… senzuale, ca să zic așa. 


Iubesc de-a dreptul barba îngrijită a titanicului filozof. E atât de imaculată, atât de îngrijită, atât de civilizată. Am visat într-o noapte că mă aruncasem, de pe marginea coperții volumului cartonat Despre îngeri, drept în mijlocul bărbii gânditorului de la Tescani. Acolo am găsit o lume minunată, mirosind a tocăniță, somon afumat, în care tocmai începuse să ningă cu mici cruciulițe care aveau atașat un bilețel pe care scria „Sfințit de Dan Puric”. Nepricepând nimic, m-am lăsat să plutesc printre dalbele fire de păr până am ajuns la un iaz în formă de ciocănel de pui, pe malul căruia l-am găsit pe Mihail Neamțu îmbrăcat într-o salopetă argintie, cu pantaloni scurți. Fondatorul Partidului Noua Republică se chinuia să lipească niște leduri chinezești pe streașina unui șopron sub care se năștea, dintr-o mamă cu brâu de lână și un tată călare, Corneliu Zelea Codreanu. În jurul lor era pace, căldură și două cămile care mestecau fân.
Am trecut mai departe și, după o vreme, am ajuns în fața unei forme ciudate de relief. Părea un zid, dar era un zid rotunjit, placat, după câte îmi dădeam seama, cu bucăți mari de gresie alunecoasă. Am încercat în zadar să-l escaladez, apoi m-am așezat pe vine, cu capul între genunchi, și am început să plâng. Dintr-o dată, s-a auzit un tunet și o voce de sus a spus: „Nebunule! Nimeni n-a reușit să treacă vreodată de buza inferioară a Marelui Pleșu. Vai ție!”. Inima mi s-a făcut cât un purice și m-am trezit, curios, cu o stare de spirit excelentă, așa încât, după ce am ajuns la birou, nu le-am mai corectat greșelile gramaticale subordonaților mei. În schimb am share-uit din nou toate articolele titanului tescănean și mi-am petrecut seara mângâind emoționat coperta volumului Despre frumusețea uitată a vieții.

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu
CEO, CFO, COO și antreprenor

18.11.14

Victorie! Dar lupta continuă



Fraților, am înfrânt! Comunismul și-a mai luat un șut în coaie (ambele stângi), trimițându-l mai aproape de lada de gunoi a istoriei. De duminică noapte sunt ca beat, deși nu am băut nimic (nu cred să fi băgat ăștia alcool în prigatul de morcovi). Parcă plutesc, am sufletul ușor și mă simt mai aproape de oameni (luni mi-am întrebat subordonații ce mai fac). Toată ziua am sporovăit cu puținele cuvinte germane pe care le știu (dar promit să învăț la perfecție această limbă frumoasă, precisă, incoruptibilă, limba civilizației absolute. Am și văzut un anunț de meditații și o să-l contactez pe cel care l-a postat, cred că e rudă cu Herr Präsident - hihihi, aveau nume asemănătoare).

Pentru noi, românii, acesta este un vis de veacuri. Dl Iohannis va curăți zoaiele balcanice din ființa neamului și vom funcționa măcar ca un VW Golf din 2000, adus din Munchen, cu 500.000  de km, dar întreținut și cu reviziile la zi.

Următorul obiectiv pe lista revoluției pe care am început-o trebuie să fie scoaterea PSD de la guvernare, aducerea la tăcere a inculților și neoamenilor care l-au votat pe Mickey Mouse. Pentru aceasta voi porni o vastă operațiune de identificare a celor care au dat like paginii plagiatorului, dar și acelora care au apreciat pozitiv vreun articol critic la adresa Dreptei. Toți aceștia trebuie raportați la conducerea Facebook și conturile să le fie șterse.

Lupta continuă, deci, cu mai multă forță, în spatele unui nou președinte (mai înalt și mai frumos, aș putea spune)! Până nu vom reuși să eradicăm ciuma roșie, lenea, mâna întinsă la mila statului, asistența medicală gratuită pentru categorii care nu contribuie cu nimic la buget, reducerile pentru studenți la biletele de tren sau sindicatele, nu trebuie să ne oprim.

Să facem împreună o democrație autentică, în care nu orice prost rupt în cur poate vota (vezi aici o pledoarie), ci numai oamenii care au dat like în viața lor măcar unui editorial de Pleșu.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

13.11.14

Un motan care votează un pisoi


Dragii mei,

N-am mai scris de mult, căci în aceste săptămâni decisive pentru țară m-am implicat până la nebunie în campania electorală. Am postat sub zeci de identități pe site-uri și rețele sociale, am făcut sigle, am alergat, am urlat, am combătut, m-am certat chiar și cu viitorul socru. Dar orice sacrificiu merită pentru a păstra drumul țării către capitalismul adevărat și liberalismul autentic.

Spre dimineață, când nu mai aveam preopinenți online, încercam să mă relaxez cu singura muzica care m-a emoționat întotdeauna până la lacrimi: muzica pentru copii. Așa am descoperit o melodie care, pe lângă factorul intrinsec deconectant, conține și excelente calități tip docere, asta pe lângă superbele paralele cu actorii politici pe care le voi face un pic mai jos.

Asta-i melodia.


Despre ce e vorba? Un motan subdezvoltat („cât un pisoi”), care-și petrece timpul nevalorificându-l într-o activitate legală (caută în gunoi, trăind din parazitism). Evident, atitudinea povestitorului nu poate fi decât una sănătoasă, individualistă și neoliberală („ce sunt eu de vină de-l calcă o mașină”). Bineînțeles că da, bunăstarea personală este responsabilitatea fiecăruia. E treaba motanului să-și poarte de grijă, nu să-și lase siguranța în mâinile altora.

Povestea continuă cu iresponsabilul de motan care se însoară și face o târlă de pisoi, anume opt la număr. Bineînțeles, nu are posibilitatea materială de a-i întreține și aceștia sunt crescuți tot din gunoiul altora și, probabil, din alocațiile strânse din impozitele de care suntem mulși noi, oamenii cu inițiativă.

Iată, dragii mei, câteva paralele cu viața politică de azi. Motanul respectiv este votantul PSD, inferior intelectual și leneș, așteptând întotdeauna mila statului, făcând copii pe bandă rulantă pentru alocația pe care o cheltuiește pe băutură. Probabil că este un motan vasluian. Dar încă un cuvânt mai trebuie să ne atragă atenția, într-un nou plan ideatic. Este vorba de „pisoi”, porecla dată de domnul președinte încă în funcție știți dvs cărui candidat. Așadar motanul parazit alege un președinte care-i seamănă întru totul. În plus, în clip, motanul vânează un șoricel. Știm bine cui i se spune Micky Mouse zilele astea. Asta înseamnă că viitorul președinte este atât călău, cât și victimă, într-un proces de-o anormalitate pe care nici Jung închis zece ani în beci cu Freud n-ar putea-o explica.

Dacă cei mici ar asculta această melodie și li s-ar explica bine toate sensurile, când ar ajunge la vârsta majoratului știm bine că ar vota cu toții un președinte cum ni-l dorim de 25 de ani: integru, incoruptibil și care să desființeze mizeria de stat comunist și clientelar.

Iată de ce le-am scris celor de la Youtube cu rugămintea de a schimba titlul în „Un motan care votează un pisoi”.

Și nu uitați, duminică ieșiți la vot.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu
CEO, CFO & COO

19.10.14

Octombrie auriu în autobuzul 135



Părul ei castaniu umplea întregul autobuz. Avea un ten luminos, aproape pistruiat. Cumva, șoferul reușise să oprească mașina 135 în așa fel încât să ne trezim față în față. Eu pe trotuar, închizând cartea; ea pe scaun, vorbind la telefon. Era acolo dar nu era. Se uita prin mine. Sau pe lângă. Se uita într-un punct mobil, venise odată cu autobuzul, l-a urmărit până când traiectoria m-a intersectat. A sesizat - i se întâmplă mereu, e făcută să pățească așa ceva - că cineva îi caută ochii și îi cerșește atenția. E deja imună. Nu a tresărit nici o clipă, deși i-am zâmbit. Nu foarte convins, nu foarte convingător.

Peretele despărțitor dintre lume și universul paralel în care picasem odată cu apariția ei s-a crăpat brusc. Cei cinci „zmardoi dă feisbuc, dă ce vrei tu” stăteau tăcuți, în cerc, în jurul zmardoiului șef, care vorbea la telefon. Urla, nu vorbea. Urcaseră, în formația asta, la aceeași stație la care urcasem și eu. Discuția telefonică dura de câteva minute, o ajunsesem din urmă, aveam să o las în autobuz la următoarea stație. De ce trebuie să țipe unii la telefon? Mai devreme, în 303, un domn a urlat tot drumul, asigurându-și interlocutorul că trebuie să ajungă să îl vadă, are, vezi bine, „chestii serioase să-ți zic” și să rezolve o anume treabă, că el nu e dintr-ăia de lasă treaba nerezolvată, îl aude ce spune? Păi îl aude, cum să nu-l audă. Îl aude și fără telefon. Cât de departe poate fi zona numită „La Căcănari” prin comparație cu vocea tovarășului nostru de călătorie? Ne-am uitat cu toții spre vecina domnului cu telefonul și i-am împărtășit oripilarea, dând care din mâini, care din umeri, care din cap.

Între timp, în 135, „zmardoiul dă feisbuc” continua să-și pună interlocutorul la punct, folosind o metodă intercalată, dedublându-se, probabil, când în polițistul cel bun, când în cel rău: ba răcnea la individ, amenințându-l că va plăti dacă-și va pune mintea cu „copilu' ăla că le face părinților probleme acasă”, când - trăgându-și sufletul - cu vorba bună. „Și hai, zi, acum, ce vroiai să spui?”. Interlocutorul nu apuca, însă, oricum, să spună ce avea de spus. Dacă, desigur, avea ceva de spus. Fie avea o voce enervantă, că mai sunt și oameni dintr-ăștia, fie zmardoiul de feisbuc era, pur și simplu, cu nervii-n pioneze. Și-atunci s-a produs marea revelație: el e ăla-de-nu-știu-unde (nume indescifrabil - n.a.), cum așa? Doar îl știe toată lumea.

Am aruncat o privire spre cei câțiva pasageri neutri ai autobuzului, așteptând o tresărire, un ceva, acolo, un semn de admirație cât de mic, o cerere de autograf, un selfie cu vedeta. Nici vorbă. Nici un gest. Nimic. Iar motorul autobuzulu rula lin mai departe. Nici măcar semafoarele nu s-au făcut brusc roșu, pentru o opri, câteva secunde, timpul în loc. Îmi pare rău dar trebuie să o repet: nimic!

În clipa aceea mi-am dat seama că, din clipă în clipă, telefonul de la ureche, în care zmardoiul de feisbuc țipa cu atâta înverșunare ar putea sau chiar ar trebui să înceapă să sune. Acolo. La urechea lui.

Între timp, însă, autobuzul a oprit în stație. Fiica aurie a lui octombrie vorbea în continuare la telefon. Al ei. I-am auzit vocea. Soarele cobora încet, undeva în prelungirea autobuzului, dincolo de Piața Romană, printre clădirile bulevardului Dacia. Era târziu și nu era. Era duminică și nu era. Era amurg și nu era. La fel și vocea ei, suspendată între noi. I-am căutat iarăși ochii - nu ca să le captez atenția, pur și simplu sunt ochi în care vrei să privești - cumva, se vede treaba, nu-i ieșeau întocmai socotelile. Dar nici dacă ar fi închis telefonul nu și-ar fi adus aminte de plasa cu pături și pulovere pe care mi-a dat-o, acum câțiva (trei?) ani, prin mai, să o duc - contribuția ei, de departe - oamenilor care au avut grijă ca frumoșii cai sălbăticiți la Letea să nu ajungă în salamul unui băcan italian.


3.10.14

Dacă aș fi Moș Crăciun...



M-a-ntrebat draga noastră Uca ce aș schimba la orașul ăsta în și cu care trăim. Și le-am spus, celor de la Metropotam, că dacă aș fi Moș Crăciun aș vrea așa:



Mi-aș dori ca oamenii care se întâlnesc, cu sau fără voia lor, în spațiul public bucureștean să nu se mai simtă singuri și stăpâni absoluți ai acestuia; să înțeleagă că strada, piața, coada la caseria fiscului sau intersecția semaforizată trebuie împărțită de toată cetatea și nici unul dintre cetățeni nu este îndreptățit să comită o ilegalitate sau o dâmbovițeană șmecherie pentru că, pur și simplu, poate. Mi-aș dori ca bunul simț să fie injectat în fiecare bucureștean odată cu celelate vaccinuri obligatorii.

Mi-aș dori, apoi, să îi văd pe bucureșteni mai interesați să se protejeze în fața agresiunii la care sunt expuși în permanență de mitocanii cetății; să se simtă lezați și să reacționeze în fața oricărui gest politic care le jignește inteligența, să sancționeze corespunzător abuzurile administrațiilor de tot felul, să le pese de soarta banului lor și de soarta lumii în care trăiesc; să își dorească să se lepede de toți microbii ce macină corpul social – de la funcționarul corupt până la ultimul indolent care aruncă un muc de țigare pe drum.

Și pentru că trebuie neapărat să fie trei lucruri pe care aș vrea să le schimb, mi-aș dori să nu se mai urască între ei atât de tare, pentru că nimeni nu este fără de prihană!
Și-ar mai fi mult de lucru, la oraș și la oamenii săi – dar, cine știe?, poate că cele trei dorințe pomenite sunt un început bun.

PS: am spus cumva ca aș vrea sa pot repara toate casele frumoase sau vechi ale orasului, atatea cate au mai ramas?


30.9.14

La luptă pentru votul cenzitar!

Dragă Blogurești,


Nu sunt eu omul care să suspine după vremurile trecute (deși mă dau în vânt după candelabrele și mobila cu patină), dar trebuie să recunosc că un lucru nu se mai face ca odinioară: votul.


Da, votul. Chiar trebuie ca un incult sărac să aibă dreptul să voteze? Nu era mai bine pe vremea lui Carol I, când alegătorii primeau buletinul de vot doar dacă aveau o situație materială serioasă? Ce atâția terchea-berchea care vin la secția de votare rupți în cur?


Singura problemă cu votul cenzitar e legată de moguli. E drept, mogulii sunt în esență niște oameni gospodari și au bani (bun), dar au furat/fură (rău). În plus, nici nu citesc editorialele Domnului Liiceanu sau ale Domnului Pleșu. De fapt, poate că asta ar trebui, ca pe lângă bani, să punem și educația printre condițiile obligatorii pentru a avea drept de vot. Dar nici asta nu e o soluție, știut fiind că mogulii obișnuiesc să cumpere diplome. Poate un mic test din Pleșu și Liiceanu ar rezolva problema admisibilității pe lista cu votanți.


Eu aș mai limita și votul pensionarilor, scârbele matusalemice care, după cum bine arată domnul Mihăieș, ne țin în Evul Mediu comunist de 25 de ani. Vorba celor care au inițiat petiția pentru votul cenzitar: „Persoanele care sunt in varsta , conform criteriilor Legii nr.19/2000, la zi, care au un grad de instruire sub medie si in genere sunt labile si lesne de manipulat prin mass-media s.a.m.d.; cele care de ani de zile nu au locuri de munca si traiesc efectiv din „mila” statului (adica a celor care platesc taxele si impozitele, n.n.),”asistatii sociali”, sau cele care au „vicii” , etc.,care nu produc absolut nimic pentru Romania ci consuma si au doar „drepturi”, cei condamnati pentru infractiuni economice, politice sau infractiuni grave, de asemenea nu trebuie sa voteze”.


Dar e greu, vorba domnului Ciucu de la CRPE, „să pui acum, la început de secol 21, problema votului pentru care trebuie să te califici, să-l meriți, ridică niște probleme extrem de greu de depășit. Votul universal este privit de cei mai mulți mulți drept victoria decisiva a democratiei asupra oricaror alte forme de guvernământ (democația fiind răul cel mai mic). Stânga socialistă contemporană își arogă dreptul universal de vot ca pe o victorie proprie deși nu e chiar așa. Conform socialiștilor pionieri votul universal ar fi trebuit să aducă nu doar eliberarea maselor de sub elitele politicie ci chiar iluminarea acestor mase, având un efect formativ. Au trecut zeci și sute de ani dar acest lucru nu se poate demonstra”.


Deci tot javrele de socialiști! Și tot domnul Ciucu continuă peste câteva zeci de paragrafe: „Suntem prizonierii votului universal și ai populismului. Fara vot cenzitar, sau macar fără o condiție minimală, așa cum ar fi alfabetizarea  (care să ajute mutăm mediana votanților mai spre cei  cu nițică carte), vom trai într-un populism etern. E bine să înțelegem acest lucru și să ne obișnuim cu ideea. Nu ai ce sa opui populismului, doar mai mult populism. Și în timpul Republicii Romane, după Gaius Grachus a venit Tiberius Grachus. Vorba românului, „scapi de dracu și dai de frat-su”.  Fără ei crizele constituționale, care prin populism rampant să submineze Republica, ne par improbabile”. Magistrală și directă explicație a istoriei romanilor, bravii noștri înaintași. Domnul Ciucu este un om care ar trebui să aibă nu unul, ci două voturi la fiecare scrutin, pentru superba înțelegere a istoriei Romei (deși, pentru o mai bună dovadă a erudiției, îi recomand să facă, din loc în loc, câte o referință la 1984). Iar domnii Pleșu, Liiceanu și Patapievici să primească câte zece ștampile, pe puțin.


Deci hai la luptă pentru votul cenzitar!

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

23.9.14

Plouă, plouă, traficul a luat-o razna....


Mai sunt, teoretic, vreo 6 ore din vara astronomica si a dat o ploicica in Bucuresti. Intersectiile au reactionat prompt la agresiune si s-au blocat!


20.9.14

Ziua în care Mussolini l-a lansat pe Ponta



Sâmbătă, 2014, 20 ale lui septembrie, București, România. Uniunea Europeană.

Toate străzile mari ce duc spre Arena Națională sunt sufocate de uniformele albăstrui ale agenților de circulație, amestecate cu cele mult mai închise la culoare ale jandarmilor, amplasați în fiecare colț al fiecărei intersecții de pe bulevardul ce vine dinspre Casa Poporului și, cotind prin Alba Iulia, merge către locul în care se va întrona candidatul PSD la funcția de președinte, Victor Ponta.




Într-un oraș în care de regulă se parchează pe trei șiruri paralele cu trotuarul, pe trotuar, pe trecerile de pietoni sau în intersecții și sensuri giratorii, fără ca organele cu fluier să-și miște ceafa groasă din birouri, aceleași organe se bălăngăneau de mama focului să îndepărteze mașinile parcate legal pe Bulevardul Decebal.




Bucureștii se terminau, sâmbătă pe la amiază, în Bariera Vergului. Accesul pe largul Bulevard Basarabia, care trece pe lângă Arena Națională, era închis fix la ieșirea din Piața Muncii, lângă biserica cu bustul lui Antonescu (Ion, mareșalul), pentru a nu perturba petrecerea unei entități private care a adunat în tribune jde miile de aplaudaci și batalioanele de sarcofage votante ale lui Liviu Dragnea.





La circa trei kilometri de stadion, șoferii locatari ai străzilor riverane bulevardelor Unirii, și Decebal au avut de convins trei filtre de poliție că locuiesc la ei acasă. Că doar n-aveau să tulbure niște specimene bucureștene excursia la Capitală a atâtor mii de oameni plătiți cu sudoarea frunții lui Marean...






Victor Ponta, care s-a frecat zilele trecute de o tentativă de relativizare a nazismului, s-a tâmpit suficient de mult pentru a nu realiza că tot ceea ce face el acum depășește ca indecență, imoralitate și ilegalitate exemplele marilor ale modele - Mao, Fidel și Kim. Ce face PSD-ul acum mai făcea doar Benito Mussolini la vremea lui.



Dacă ar avea un minim strop de decență, la megapetrecerea de la Arena Națională, Victor Ponta ar trebui nu doar să renunțe la candidatura prezidențială ci să își anunțe demisia imediată din funcția de prim-ministru, pentru ridicolul situației sau măcar pentru extravaganta desfășurare de forțe plătite din buzunarul fiecărui cetățean al țării care dacă îl mai și votează îl merită pe deplin.


Dacă nu o face, situația ține deja de patologie.

                                                                       ---

În timp ce scriam asta, pe treptele de la Arena Națională urca fălos nevoie mare Marian Oprișan; acel gunoi de om care ieri, la Focșani, îi spunea directorului Ambulanței Vrancea „crezi că ministerul a alocat trei ambulanţe că te chemă pe tine Vitalie Beţişor?”
Nu l-am văzut pe imbecilul de senator Cătălin Croitoru, cel în fața căruia nimeni nu are voie să deschidă gura. Dar nu cred că îi dă voie partidul să lipsească.

Da' ia mai muriți și voi cu sistemul vostru cu tot odată, mă!


11.9.14

Mojar

- Mojar.
- Moce?
- Mojar.
- Mojar?
- Mojar...
- Mojar... mojar...
- Mojar!
- Mojar? Ăăă... Mojar? D'ăla?
- D'ăla.
- Cu d'ăla?
- Cu...
- Ăăă...
- Da, d'ăla! Cu pistil.
- Aaaaaa... mojar. De la chimie.
- Ăla. De pisat pesmet.

(- Urmează stația Șoseaua Progresului)

Atât. Pe mâine.

9.9.14

Nu vă aplecați peste controlor!

„Dar știți cumva de ce nu mai merge 90?”, întreabă doamna.

Înainte de a-l pune în încurcătură pe controlor intrase în vorbă cu tăcerea mea. „... nu mă mai ridic (...) zzzzz (...)  nici nu mai știi de unde, hăhăhă, iei bolile, din aer sau din orgabzzbzzz..., hahaha...”. M-am așezat pe scaunul din fața ei.

La următoarea stație urcă o tânără. Vrea locul de la geam, alături de doamna curioasă. „Hahaha, vedeți? Nu mai e cazul să mă ridic, mă răsucesc doar, hahaha...”

„Nu am idee”, mimează controlorul un răspuns. De unde ar putea el ști? Dar de ce să știe? El trebuie să scoată device-ul din buzunar, să-l lipească de cardul pasagerului, să atingă cu un degețel ecranul și să citească o culoare, dacă e verde e bine, dacă e roșu e semnalul că trebuie să se dea stăpânul jocului, eventual să-și iasă din fire în fața vreunui călător mai sfrijit prins fără bilet.





„A, nu, nu e nici o problemă, v-am întrebat doar așa...”, intervine repede, pompieristic de-a dreptul, doamna, încercând, parcă, să-l salveze dintr-o prea puțin probabilă situație jenantă. Nu care cumva să se impacienteze domnul aflat în timpul orelor de program și să-i dea ziua peste cap, de n-o să mai fie în stare să vâneze contravenienții. Și de ce, oare? Din cauza unei întrebări legate de...

„Oricum”, intervine doamna peste narator, „90 mergea mai mult, așa... nici nu știu pentru cine mergea 90, că mergea mai mult gol”

„Nu, doamnă, îmi pare rău că nu pot să vă răspund”, se aude, pierzându-se ușor, vocea controlorului. S-a îndepărat spre ușă, așteaptă salvatoarea stație următoare. Iar a muncit degeaba...

„Hahaha, nu vă faceți griji, domnule, am întrebat doar așa, nu e nici o problemă că nu știți”, nu vă pic examenul, nu vă spun lu' tata, m-am aflat și eu, hahaha, în treabă, făceam conversație, domnule, mai râdem, mai glumim, suntem toți aici, o mare familie, circulăm în RATB, ne mai hăhăim, mai punem o întrebare ca să nu adormim, că, deh, e dimineață, suntem în București, e soare, mai bine așa decât să facem politică, orașul prinde viață, mai cumpărăm trei pixuri la un leu sau măcar șosete până la stația următoare, dacă nu, la întoarcere, oameni suntem, mai coborâm, mai urcăm, mai povestim.

31.8.14

Ce-a văzut neamțul la București în vara lui 1968


Fierbinte vară, cea a lui 1968. Cehoslovacia. Cehoslovacia isteriza Moscova, Parisul ardea, de Gaulle își pierdea inocența și fugea de la București să liniștească ce mai poate fi liniștit.
Neamțul Erhard K (nici nu știu dacă era din Vest sau Est) făcea un tur al blocului comunist și trăgea pe diapozitive imagini de bucurat ochiul într-o altă dimineață de august, ultima, 45 (of!) 46 de ani mai târziu. Când un război, în zona fostului „bloc de răsărit”, e la fel de posibil ca și în vara lui 1968. Când Erhard K, spre deosebire de de Gaulle, nu fugea de la București ci făcea poze în zona Gării de Nord.

Un București, între timp, demolat de ceaușeștii vechi și noi.


 Berzei colț cu Golescu

 Piața Gării de Nord cu vedere spre Bdul Duca

 Piața Gării de Nord cu vedere dinspre treptele de la casele de bilete
către hotelul Dunărea și magazinul Sora

 Gara de Nord 

 (știe cineva unde era acest loc?)

 Fosta Piață Matache (pe atunci Ilie Pintilie), demolată în timpul mandatelor de prima ale lui Sorin Oprescu

Nu e Calea Griviței, cum am zis inițial,
ci mai degrabă Berzei văzută dinspre fosta Piață Matache, crede Emil Neacșu.


29.8.14

Noile dimineți ale navetistului


La început a fost tramvaiul 32. Și-a fost forfotă, și-a fost zdrăngăneală - dar cumva n-am fost acolo. Și-a fost seară, și-a fost dimineață. Și-a venit a doua zi și cu ea autobuzul 226. Și-a mai fost și un loc bunuț la geam plus Cartea Șoaptelor lui Varujan, cel (paranteză de critic complet neavizat, simplu cititor) care și-a așternut memoriile armene cu o candoare în cel mai virulent posibil contrast cu prezența politică a aceluiași Vosganian.
Și-au mai fost duduia cu bustiera roșie sub tricoul alb chinezesc, subțire spre transparent și mulat, și domnul (cam bine afumat pentru ora cumva prea matinală - sau poate prea târzie?) cu bustul gol și sfârcuri imense, de nici nu știu dacă babele care s-au ferit vădit speriate din calea lui se cruceau de arătare sau preaslăvind biserica de pe celălalt trotuar.

Dar postarea acesta, care se vrea o tentativă de a reînnoda poveștile din clasa a II-a și portretele celor 100 de oameni, nu ar fi existat dacă traseul matinal nu mi s-ar fi intersectat, într-o intersecție, cu un milițian cu cap adânc înșurubat între umeri, nu pentru că ar avea gâtul scurt ci pentru că cele trei cefe la vedere sub podoaba capilară tunsă regulamentar la un milimetru îi ședeau deosebit de răsfirate. Tovarășul, de la poliția locală, tocmai suferea, în dreptul Palatului Regal, o traumă în mașina-i de patrulare. Bombănea și gesticula amenințător cu pumnul dreptei ridicate, furios mai degrabă pe propria-i neputință de a-l pedepsi cumva pe șoferul în cămașă albă și cravată care-i făcea semne să se miște mai repede de la volanul Opelului alb cu număr turcesc de înmatriculare și pe al cărui scaun din dreapta trona ușor supraponderal un înalt ofițer militar (nu știu dacă e pleonasm, pe vremea, și ăia de la miliție erau ofițeri) cu pieptul ciuruit de insigne, grade și decorații, concurând cu veteranii ruși de război.


26.8.14

Amintiri pentru viitor. Alegeri 2008 - 2014.


Așa arăta campania pentru localele din 2008.
Nimic nu s-a schimbat. Nici noi, deși ni s-a dat cât n-am putut duce.
Nici o diferență între Dragnea ot Butimanu și Ponta ot whatever...
Și-o să ne trezim la final că tot așa binemerităm după cum ne-o facem cu mâna noastră.

4.8.14

Să stârpim javrele comuniste!

Dragă Blogurești,


Îți scriu de data asta pentru a protesta public împotriva suspendării strângerii câinilor vagabonzi de pe străzile Capitalei. Așa cum le spune și numele, câinii sunt niște animale dăunătoare, purtătoare și răspânditoare de boli și paraziți, agresive și care strică imaginea acestui oraș locuit, printre alții, de intelectuali ca domnul Pleșu, domnul Liiceanu sau domnul Patapievici, din a căror viziune asupra lumii v-am împărtășit în epistolele trecute.


Când mă întâlnesc cu vreun câine, oricât de simpatic ar părea și oricât de blând ar fi, îmi amintesc cuvintele sfinte ale mamei: „Nu pune mâna pe câine, că te mușcă!”. Mi le spunea de mic, de când făceam primii pași în parc și de noi se apropia vreo potaie cu capul plecat și dând din coadă.  

Când am ajuns om mare, la casa mea și a venit și rândul meu să procreez, i-am învățat pe copiii mei aceleași norme sănătoase de comportament față de păduchioasele patrupede: dacă vezi un câine pe stradă, fii sigur că umblă turbat să muște pe cineva. Locul câinelui este în lanț sau în căutarea vânatului, dacă este ogar. Singurii câini buni sunt cei din desenele animate sau cei din pluș, Made in China. În felul acesta mă asigur că, atunci când vor crește, se vor feri ca dracul de tămâie de câini și vor vedea adevărata față a activiștilor pentru drepturile animalelor - niște profitori siniștri de pe urma fondurilor aruncate inconștient pe fereastră de Occidentul decadent.

Nu sunt hrană pentru câini / I am not dog food

Pentru mine, un om care iubește mai mult decât orice piața liberă și celelalte valori liberale, problema e și mai spinoasă. Am citit într-un editorial de domnul Florian Bichir că acești maidanezi sunt urmașii urmașilor câinilor abandonați de stăpânii ale căror case au fost demolate în comunism. Prin urmare, maidanezii sunt niște comuniști pe patru labe, nu mai încape nicio îndoială, dat fiind că eu cred absolut tot ce scrie domnul Ghimbir. Iar dacă sunt comuniști, sunt în mod automat dușmanii mei și ai tuturor celor care luptă pentru propășirea și occidentalizarea țării, pentru o lume mai bună, mai dreaptă și mai curată, competitivă și aflată într-o continuă evoluție, acolo unde banii să fie valoarea supremă. Iată de ce i-am trecut în lunga mea listă neagră și pe maidanezi, chiar înainte de pensionari, ca fiind cei mai mari dușmani ai progresului.


Ah, dacă am găsi o soluție pentru a-i asmuți pe pensionari și pe maidanezi unii asupra altora! Ar ieși măcel și ce de economii am mai face la buget! Dar, din păcate, așa cum constat aproape de fiecare dată când sunt în mașină, la semafor, și ridic privirea visător din „Despre îngeri”, pensionarii și maidanezii sunt în cârdășie și conspiră împotriva noastră, a oamenilor muncii. Mereu vezi câte un pensionar târându-și sacoșa mizerabilă și urmat de vreo potaie jigărită. Sau câte un pensionar dându-și jumătate din pensie (pe care o plătim tot noi, salariații din multinaționale și antreprenorii) pe câte-o pungă de Pedigree pe care mai apoi o varsă la colțul blocului, pentru bestiile cu urechi păroase. Iar când hingherii vin să-i ridice, armate de babe și de moși fac zid împotriva lor pentru a le proteja pe javre.


Așa nu se mai poate! Voi ce soluții aveți? Cum scăpăm orașul de maidanezi?


Doamne-ajută!


Cu stimă,


Cecil Daniel Cositoreanu,

CEO, CFO, COO și antreprenor.

30.7.14

Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici!

Dragă Blogurești,


Cred că până acum v-ați dat seama că sunt un om care iubește munca mai mult decât orice altceva. Muncesc de dimineață până seara târziu, când plec acasă și, odată ajuns acasă, mai muncesc și acolo până mi se închid ochii și capul îmi cade greu pe perna tare, stoică, umplută cu pene de struț și pietriș. Nu-mi iau niciodată concediu. Dacă plec, plec doar în delegație și în interes de serviciu. În weekend, înainte de a începe activitățile specifice de relaxare, fac ce fac și trec pe la birou pentru a mă asigura că totul e pregătit pentru dimineața de luni.




Din când în când, însă, mai cad și eu în ispită și mă blegesc, motiv pentru care trebuie să mă stimulez pentru a da totul pentru companie. Citesc zilnic literatură motivațională de cea mai bună calitate, scrisă de clasici ai genului, adevărați șamani ai neo-utilitarismului. Pe unii am reușit chiar să-i văd în carne și oase, pentru că, iată, de când am început să ne dezvoltăm ca societate, suntem vizitați tot mai mult de acești mari gânditori occidentali, care, în schimbul unor mici onorarii de câteva zeci de mii de euro, conferențiază în București.


Aceste conferințe sunt mai degrabă niște întâlniri informale în ai ocazia să socializezi cu diferiți oameni respectabili din managementul de top al companiilor. Și totul se întâmplă într-un mod cât se poate de agreabil, cum a fost atunci când ne-am târât cu toții în genunchi pe mochetă, lătrând și urlând, în încercarea de a elimina stresul și aura negativă. Sau atunci când maestrul ne-a spus să ne scobim unul pe altul în nas, pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine aura interioară. A fost momentul când am legat o prietenie trainică cu un manager de IT, un bărbos simpatic care și acum îmi trimite e-mailuri zilnice pline de emoticoane îmbujorate.


Problema e că în ultimul timp mă simt vinovat față de companie pentru orice moment de respiro pe care, fără voia mea, desigur, se întâmplă să-l am în timpul orelor de program. De exemplu, ieri a picat curentul și n-am mai putut trimite niciun e-mail. Era grav. Nu doar eu pierdeam timpul companiei, ci și subordonații cărora nu aveam cum să le dau indicații. Am stat cinci minute și am încercat să concep în minte o nouă strategie de vânzări, dar nu reușeam nimic fără excelul meu credincios.


Am coborât în parcare și l-am eliberat temporar din funcție pe parcangiu. Mi-am dat seama imediat cât de haotic se făcea totul și am început să organizez lucrurile. În numai o oră am reușit să eficientizez parcarea atât de bine, că încăpuseră de două ori mai multe mașini ca înainte. Singura problemă era că noii veniți nu reușeau să iasă din mașini.


Problema fiind rezolvată și curentul nerevenind încă, am simțit din nou o angoasă la gândul că pierdeam timpul pe banii companiei pe care o iubesc din tot sufletul și pentru care mi-aș da viața. Da, sunt îndrăgostit de munca mea și, dacă legea ar permite-o, m-aș duce cu cartea de muncă la primărie și aș cere să fim declarați soț și soție. Trebuie să muncim mult ca să scăpăm odată de comunismul și balcanismul latente care stau în calea mântuirii noastre.


Când am revenit în birou, era debandadă. Toți angajații pierdeau timpul ocupându-se cu cele mai inutile lucruri, ba chiar doi părăsiseră biroul fără a avea asupra lor obligatoriile bilete de voie. Pentru că deja simțeam cum profitul firmei scade cu fiecare clipă de odihnă nemeritată, am făcut rost la repezeală de câteva caiete de matematică și i-am pus pe subordonați să facă niște situații pe ele, pe care să le treacă mai apoi pe curat, într-un sheet de excel adevărat.


Dar înainte de asta, le-am oferit un superb citat din gândirea domnului Horia-Roman Patapievici: „Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici, iar când fac ceva, fac de mântuială mulți dintre ei. Din acest motiv, în agenda fiecărui om, fiecăruia dintre noi, există un nume al unui instalator care își face treaba bine și nu fură, din alți zece instalatori pe care i-ai încercat și care ți-au făcut treaba de mântuială și care te-au furat la materiale. Noi, toți avem o listă foarte scurtă de oameni care nu fură și fac treabă bună”.


Pe lista mea se află un singur nume: al meu, desigur. Restul, niște hoți și puturoși.


Mai târziu m-am cutremurat la propriu și la figurat când am aflat ce făcuseră colegii de la un alt departament în timpul ăsta: ieșiseră la o bere! După care plecaseră cu toții acasă. Doamne-ferește!


Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.


28.7.14

Toleranță zero pentru agramați! Să le interzicem să voteze!

Dragă Blogurești,


Sunt un om căruia îi place înainte de toate să se exprime corect și elegant, ca un adevărat cetățean al unei capitale care - mai e nevoie s-o repet? - susține cu banii pe care-i produce întreaga țară (inclusiv pe puturoșii și prea lenții de ardeleni). Nu tolerez absolut nicio abatere de la normele gramaticale ale Academiei Române, nici în scris, nici în vorbit. Așa că sancționez prompt orice dezacord, orice exprimare greșită, oricât de mici ar fi ele.


Zilele trecută am intrat într-un supermarket pentru a-mi cumpăra niște pere, care mă ajută zilnic să combat mica mea problemă legată de constipație. Când am ajuns la casă, i-am cerut vânzătoarei o plasă mai mare.


- Avem decât mai mici, mi-a răspuns ea.


Am văzut negru în fața ochilor și, cu vocea tremurândă, am replicat:


- Avem doar!


S-a uitat la mine cu ochii mici, injectați și bestiali, fără să înțeleagă.


- Ar trebui să vă învețe să vorbiți corect dacă lucrați cu publicul. Mai pui și virgulă între subiect și predicat, i-am spus rece.


- Da’ ce-am zis, domnu’? V-am dat pungile care le am.


Supermarketul a început să se învârtă cu mine. Am smuls punga și am început să respir adânc în ea. Încet, m-am mai calmat. În acest timp în care eu agonizam la casa cu numărul 23, inculta se angajase într-o conversație cu altă vânzătoare. Mi-am dat la o parte punga de pe față la timp pentru a o auzi spunându-i colegei:


- Mâine vii la servici?


A fost momentul în care m-am dezlănțuit. Am scos sprayul cu piper pe care-l am întotdeauna la mine când merg printre săraci și i-am tras un jet puternic în ochi. Apoi am țipat suficient de puternic încât să acopăr urletul ei și m-am năpustit pe culoar. În jur auzeam agenții de pază strigând „Ține-l, să n-aive vreun cuțit la el!”, „S-au speriat toți clienții datorită lui” sau „E complect nebun”. Așa că am continuat să apăs pe spray în timp ce-l îndreptam în stânga și-n dreapta. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost: „Fute-i una cu pulanul ăsta în cap. Este mai superior ca calitate ca ce ai tu”. Apoi totul s-a întunecat.




M-am trezit peste câteva ore pe o targă, în camera de gardă de la Universitar. Îmi puseseră o branulă, iar pe cap aveam un pansament. M-am ridicat în coate și l-am auzit pe brancardier spunându-i asistentei: „I-a dat în cap ca la mingie. Ce-a zis doctora?”.


Am fugit din spital cu branula încă fluturându-mi de braț. Sistemul sanitar din România e inuman.

Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.