Când motorina e atât de ieftină, n'ai cum să nu umbli brambura.
Din fiecare colţ de stradă, de pe luneta fiecărei maşini, din vitrina oricărui magazin, de pe pereţii cu faianţă şi iz ca de cantină ai oricărui restaurant de colţ de cartier, liniştea oraşelor, liniştea satelor, liniştea ţării e supravegheată. Priveşte spre Siria, din postere, tablouri, parasolare aplicate pe oricare dintre geamurile maşinilor sau abţibilduri, însuşi preşedintele Bashar al Assad. Uneori e singur. Alteori e singur tatăl acestuia, Hafez al Assad. Câteodată sunt împreună. Din când în când, chipul şefului statului – fie zâmbitor, fie milităros – stă alături de figura unui foarte contestat personaj cheie în actuala conjunctură a Orientului Mijlociu – Nasrallah, comandantul partidului lui Allah, braţul politic al gherilei şiite pro-iraniene Hezbollah.
Pentru orice eventualitate, însă, efortul portretelor imortalizate în tot şi în toate este dublat de un incredibil număr de uniforme de cele mai variate nuanţe. Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea la o distanţă care să îţi permită descifrarea armei pe care fiecare uniformă o reprezintă. Pe de o parte, nu trebuie să uiţi nici o clipă, cât timp te afli în Siria, că ţara a fost inclusă, de Statele Unite, în aşa-numita „axă a răului” – cu toate implicaţiile ce derivă din acest mesaj politic. Pe de altă parte, ca un turist european nefamiliarizat cu alfabetul şi limba arabe, sunt şanse mici să descifrezi ceva. Oricum, ei ştiu destul de multe despre tine – şi nu uitaţi că uniformele pot fi, uneori, straie civile.
E treaba lor. Vorbeam despre trafic, despre acele vehicole mişcându-se într-o totală dezordine – şi, probabil, dacă cineva ar încercă să impună o altfel de disciplină, consecinţele ar fi dramatice. În răstimpul petrecut în Siria, singurii care ar fi putut comite accidente de circulaţie eram noi, microbuzul expediţiei Euphrates 2008, consternaţi, la intrarea în primul oraş de după graniţa turco-siriană, că toată lumea ne claxonează. Pregătiţi, ca nişte şoferi români adevăraţi ce suntem, non-stop cu o contra-înjurătură şi intrigaţi că te tratează astfel, văzându-te într-o maşină europeană, întoarcem priviri uşor iritate. Stupoare. Oamenii de lângă tine nu vor decât să te ajute. O fac, aveam să constatăm, în timp, fără nici un interes. Ar da aproape orice ca tu, străin venit în casa lor, să te simţi ca la tine acasă.
Şoseaua curgea liniştit spre Damasc, suind şi coborând, pe alocuri, movile de nisip pietrificat. Din când în când, de-a stânga şi de-a dreapta traseului, micile tabere ale câte unei familii de beduini se iveau, puncte negre în oceanul prăfuit-portocaliu. O maşină puţin mai tânără decât pustiul în sine, două-trei corturi, o turmă de oi şi capre, o alta de copii desculţi şi fără pantaloni. Mai apoi, surprinzător, pe marginea şoselei s-a ivit şi o baltă. Nu mai plouase de ceva ani, pe aici. Şi, totuşi, înconjurat de o crustă falsă de sol crăpat de atâta uscăciune, un iaz micuţ rezista şi, odată cu el, câteva tufe şi nişte roiuri de zburătoare abia perceptibile cu ochiul liber. Undeva, de calaltă parte a şoselei, departe dar nu foarte, din deşert răsăreau nişte mici schelete metalice. Semn că, dacă ai uitat, cumva, te afli în lumea celor care dictează preţul petrolului. Şi pentru că o fac, au nevoie de ceva mai mult decât cuvintele Profetului. Nu e nici o taină, de altfel. Armata siriană nu are la dispoziţie draperii de pădure dar nici nu se străduieşte să se camufleze. Militarii aleargă prin toropeala unei după-amieze de deşert în paralel cu şoseaua de mare viteză. Sunt grupaţi, ca în filmele produse la Hollywood după 1991; de data asta, cei 20 nu sunt tovarăşii de videoaventuri ai lui George Clooney; din informaţiile pe care le primim zi de zi, ei sunt „băieţii răi”. Aşa arată ţara pe care, poate, vor fi nevoiţi să o apere; în astfel de condiţii vor fi, poate, obligaţi să lupte; ca atare, în astfel de condiţii se antrenează. Înclin să cred că nu vor pune niciodată în practică ceea ce au învăţat, de când au fost încorporaţi. Dar, pentru orice eventualitate, dispozitive anti-rachetă stau pregătite, cu ogivele orientate fie spre sud-vestul israelian, fie către răsărit, acolo unde, dinspre Bagdad, s-ar putea să vină, cândva, nu duşmanul irakian ci coaliţia „infidelilor”. Nu, asta nu este doar lumea celor ce dictează preţul petrolului. Aici este, nu-i aşa?, „axa răului”! Ceva, undeva, din fericire, este fals aranjat, în acest puzzle global. Dar spectrul războiului iminent este o monedă de schimb. Şi realizezi că ai ajuns la doi paşi de Damasc – oraşul din care, treizeci de ani, a domnit Regele Leu al Deşertului, Hafez Al Assad, cel fără de care nici americanii şi nici ruşii nu au îndrăznit să binecuvânteze vreun război. Chiar dacă momentul de glorie al acelui Leu al Deşertului a fost o înfrângere de pe urma căreia Siria încă mai sângerează şi care poate fi miza actualelor negocieri mai mult sau mai puţin secrete cu Israelul – Înălţimile Golan.
