15.4.07

De ce nu putem sta pe iarbă?

Nu înţeleg: cum de au voie occidentalii ăia din filme să-şi întindă oasele prin parcuri, la umbra copacilor? Ieri, mă aşezasem prin Herăstrău, pe malul lacului care încă aşteaptă să fie umplut, când doi distinşi domni de la poliţia comunitară mi-au atras atenţia că este interzis cetăţenilor a-şi pune popoul de contribuabil pe iarba publică. Prin zonă nu era nici un semn, dar chiar şi de-ar fi fost, tot nu înţeleg de ce nu te poţi întinde pe iarbă. Adică la ei de ce se poate şi la noi nu? Adică ei or avea o iarbă mai rezistentă ca a noastră, sau care-i faza?

Mizerii (3)


În Regie am văzut cei mai urâţi copaci din lume. Aşa arată probabil pomii de crăciun în iad. Acolo, legănându-se pe crengi, am văzut chiloţi din ăia pestriţi, de care se pot cumpăra la tarabe, prezervative, pungi cu mâncare, prosoape rupte, cârpe, hârtie igienică. Bine, nici n-are rost să te aştepţi la prea multe de la adunătura pestriţă de acolo. Nimeni nu se gândea să cureţe copacii ăia, aşa cum nici ăia care locuiau în căminul în care veneam să joc tenis de masă nu se gândeau să nu se mai pişe pe scara blocului.

În Regie, mare parte din ceea ce lumea numeşte „viaţă studenţească” zace acoperită de zeci de multe şi multicolore straturi de jeg. Am intrat într-o cameră în care oamenii scuipau seminţe chiar în mijloc. Atunci când mormanul devenea prea mare pentru a fi ocolit, locatarii îl împingeau frumos cu mătura pe hol, unde nu deranja pe nimeni. Între unul din paturile etajate şi perete erau înghesuite câteva zeci de peturi goale, de doi litri, în care fusese bere din aia, chimică. Puţea de trăsnea, dar, după vreo 15 minute te obişnuiai. Oricum, duhnea mai tare pe holul care era, de fapt, o bucătărie uriaşă, cu reşeuri electrice unsuroase, pe care fiecare îşi încălzea mâncarea de-acasă.

În cameră se învârteau doi inşi, brăileni de origine. Unul mirosea îngrozitor a transpiraţie, dar vorbea puţin. Celălalt vorbea mult şi-ţi dădeai seama după doar două minute că este unul dintre cele mai idioate exemplare umane pe o rază de cel puţin 30 de kilometri. Le povestea celorlaţi cum, în două săptămâni, îşi va face firmă şi va începe să scoată o revistă de genul B-24-FUN pentru cluburile din oraşul natal (astă-toamnă, când am trecut eu pe acolo, în Brăila cele mai tari evenimente erau parastasurile). Bineînţeles, în trei-patru luni urma să se îmbogăţească. Nimeni nu-l lua în serios şi, din când în când, câte unul din colegi, îl aducea la tăcere cu un „Stratone, du-te-n pula mea, bă!”. Tot din când în când, în cameră intra, să împrumute nişte untdelemn sau sare, o aschimodie care-i privea pe toţi cu un zdrobitor dispreţ. Avea şi de ce: era ajutor de DJ într-o discotecă din apropiere.

Va mai urma