O barbă de vis

Dragi cititori,

Nu pot descrie adecvat plăcerea dulce ce mă cuprinde la gândul că mi s-a făcut onoarea de a mă număra printre autorii acestui minunat blog, pe care mă grăbesc să-l transform repede într-un bastion al anticomunismului, al valorilor democratice și capitaliste, al vieții corporatiste în general, care, după cum se știe este o organizare minunată a existenței umane, superioară oricăror vieți de viermi asistați social.

Dar nu despre asta vreau să scriu în prima mea postare cu drepturi depline, ci despre unul dintre oamenii pe care-i admir până la delir, anume Domnul Andrei Pleșu. Ani de zile, citind Dilema Veche, mi-am cultivat cu sfințenie admirația pentru acest pilon etern al moralității și culturii române. Și, trebuie s-o mărturisesc, fascinația mea pentru acest semizeu, pentru acest bărbat intelectual desăvârșit, a căpătat, cu timpul, unele tendințe mai… senzuale, ca să zic așa. 

Iubesc de-a dreptul barba îngrijită a titanicului filozof. E atât de imaculată, atât de îngrijită, atât de civilizată. Am visat într-o noapte că mă aruncasem, de pe marginea coperții volumului cartonat Despre îngeri, drept în mijlocul bărbii gânditorului de la Tescani. Acolo am găsit o lume minunată, mirosind a tocăniță, somon afumat, în care tocmai începuse să ningă cu mici cruciulițe care aveau atașat un bilețel pe care scria „Sfințit de Dan Puric”. Nepricepând nimic, m-am lăsat să plutesc printre dalbele fire de păr până am ajuns la un iaz în formă de ciocănel de pui, pe malul căruia l-am găsit pe Mihail Neamțu îmbrăcat într-o salopetă argintie, cu pantaloni scurți. Fondatorul Partidului Noua Republică se chinuia să lipească niște leduri chinezești pe streașina unui șopron sub care se năștea, dintr-o mamă cu brâu de lână și un tată călare, Corneliu Zelea Codreanu. În jurul lor era pace, căldură și două cămile care mestecau fân.

Am trecut mai departe și, după o vreme, am ajuns în fața unei forme ciudate de relief. Părea un zid, dar era un zid rotunjit, placat, după câte îmi dădeam seama, cu bucăți mari de gresie alunecoasă. Am încercat în zadar să-l escaladez, apoi m-am așezat pe vine, cu capul între genunchi, și am început să plâng. Dintr-o dată, s-a auzit un tunet și o voce de sus a spus: „Nebunule! Nimeni n-a reușit să treacă vreodată de buza inferioară a Marelui Pleșu. Vai ție!”. Inima mi s-a făcut cât un purice și m-am trezit, curios, cu o stare de spirit excelentă, așa încât, după ce am ajuns la birou, nu le-am mai corectat greșelile gramaticale subordonaților mei. În schimb am share-uit din nou toate articolele titanului tescănean și mi-am petrecut seara mângâind emoționat coperta volumului Despre frumusețea uitată a vieții.

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor