Inspiraţi, expiraţi...

Dacă nu era Google, nu mi'aş fi amintit de Earth Day. Chiar dacă, vorba unui tricou care mi'a cam rămas mic, Earth day is everyday! Dar... La Beijing s-a deschis salonul automobilistic - şi indienii, la rândul lor, au descoperit gustul unei maşini proprietate personală; indienii vor fi 1.111.111.111 pe 08.08.08; undeva prin mai vom fi 6.666.666.666; cursa Paris - Dakar se aleargă între Budapesta şi Baia Mare iar etapa ungară e plină de dune de nisip (şi Oltenia se deşertifică la rândul ei); peştii se sufocă din varii motive iar delfinii se agaţă în plasele abandonate ale pescarilor; primarii taie copaci şi plantează borduri (mai trebuie linkuri?) şi aduc autobuze euro 1 vechi de două decenii de la fierul vechi al Elveţiei; maşinile noi plătesc taxe de poluare mai mari decât maşinile vechi; benzina se va termina undeva prin 2011 deşi în Dakota de Sud au fost descoperite ceva zăcăminte (sugerez Casei Albe să mai rămână vreo sută de ani acolo); resursele alimentare sunt, şi ele, pe terminate (am auzit, pe RFI, un excelent documentar radio despre foamete prezentat de Dinu Flămând); şi dacă nu murim de inaniţie până atunci, după 2036 vom putea să ne mutăm pe lună, ne asigură astrofizicianul Stephen Hawking.

Să rămânem, zic eu, cu capul în nori dar picioarele pe pământ. Cât timp îl mai avem!

PS: un world population clock făinuţ (la ei a cam trecut fatidica înşiruire satanică!)

De vorbă cu statul poliţienesc. Responsabilitatea profesiei de paznic

Strada General Henri Mathias Berthelot, ora 10:04, 22 aprilie 2008, în faţa Radioului PUBLIC, pozez, pe domeniul PUBLIC, clădirea Radioului PUBLIC. Un jandarm îmi blochează drumul.
- Bună ziua, sunt blablabla. Ce anume aţi fotografiat?
- Bună ziua, clădirea radioului.
- Vreţi să-mi arătaţi pozele pe care le-aţi făcut? Să nu fi fotografiat şi dispozitivul de pază.
- Ce anume?
- Dispozitivul de pază.
- Care dispozitiv?
- Acolo.
Îmi arată ghereta de plastic a paznicului.
- Păi am fotografiat clădirea. N-am voie?
- Ba da, dar nu puteţi fotografia dispozitivul de pază.
- Păi, dispozitivul de pază e în faţa clădirii. E absurd ce-mi cereţi.
- Aveţi dreptate, îmi dau seama că este absurd, dar astea sunt dispoziţiile. Ştiu că e aberant, dar...
- ...
Îi arăt cele două poze. Într-una, în colţul din dreapta-jos, se distinge forma gheretei. E nemulţumit. Nu ştie cum să-mi spună (şi nici nu poate, tocmai a recunoscut că-mi înşiră nişte aberaţii), dar ar vrea să şterg poza.
- N-aţi putea să vă repoziţionaţi, astfel încât dispozitivul de pază să nu intre în imagine?
- Nu, nu pot. E absurd ce spuneţi. E o clădire publică pe care pot s-o fotografiez, dar, totuşi, nu pot, pentru că în faţa ei e o gheretă goală care nu poate fi pozată.
- Da, e absurd, aveţi dreptate, dar... n-aţi putea să vă repoziţionaţi?
- Nu, nu pot. Vreau să pozez clădirea din unghiul ăsta şi din unghiul ăsta ghereta nu poate să nu intre în imagine.
- Am înţeles.
- La revedere.
(Voiam să-l întreb: "Domnule, vă pun o întrebare, puteţi sau nu să-mi răspundeţi la ea. Păreţi un om inteligent. Cum dracu' puteţi să lucraţi în subordinea unor oameni ce vă dau ordine pe care le recunoaşteţi drept idioate, aberante şi absurde? Cum? Puteţi să lucraţi oriunde în oraşul ăsta, puteţi să câştigaţi dublu şi aveţi parte de o cantitate înzecită de respect. De ce?". Dar nu l-am întrebat).

Săptămâna trecută. În curtea bisericii de lângă Parcul Regina Maria, pozam câinii care dormeau pe scări. În stânga erau doi cetăţeni, probabil enoriaşi de bază.
- Păcat că nu e şi inscripţia acolo, îmi zice unul dintre ei, arătând deasupra intrării.
- Ce inscripţie? zic.
- Păi era acolo scris "Cu dedicaţie de la regina Maria".
Celălalt, care până atunci se uita curios, clipind des, mă întreabă:
- Da' staţi puţin, cine v-a dat voie să faceţi fotografii?
- Să-mi dea voie? Cine să-mi dea voie?
- Păi, zice clipăreţul, trebuie să aveţi voie să faceţi poze. De unde sunteţi?
("Ţie cine morţii mă-tii ţi-a dat voie să te naşti, mă?").
- De la cine? De ce? l-am întrebat.
- Nu ştiu, zice enoriaşul. De la doamna preoteasă. Uite-o acolo, îmi arată spre o cucoană îmbrăcată lejer, de casă.
- Da' de unde sunteţi? se bagă şi celălalt.
- Din Bucureşti, zic.
- Hehe, nuuuu, adică de la ce sunteţi?
- De la ce? întreb.
- Da, adică pentru ce faceţi poze?
- Pentru uzul meu personal, zic.
- Păăăi, n-aveţi voie aşaaaa....
- Aşa cum?
- Păi, fără aprobare.
- De la cine?
- Păi, nu ştiu, de la doamna preoteasă. Că a mai fost cineva şi tot aşa a mers prin biserică, cu doamna preoteasă.
Între timp, doamna preoteasă se apropie. N-aveam chef să vorbesc cu ea, n-aveam chef să pozez interiorul bisericii. Mai stăteam doar ca să mă enervez şi să încerc, poate, să-i enervez pe ei, pe aceşti doi enoriaşi cărora li se părea anormal să intri în curtea unei biserici, s-o fotografiezi doar aşa, pentru tine. "Cum adică pentru tine?" îmi spuneau feţele lor. "Ce caută ăsta aici? Cine l-o fi trimis? N-a venit el aşa, de capul lui, că uite cât e ceasul, la ora asta se munceşte, nu se plimbă oamenii aşa, hai-hui, cu aparatul de pozat în mână".
Doamna preoteasă venise lângă noi.
- Nu-i aşa, doamna preoteasă, că dânsu' n-are voie să pozeze? o întreabă cel care clipea des.
- Bineînţeles că n-are, spune doamna preoteasă, privindu-mă cu un amestec de antipatie şi suspiciune.
- Vedeţi, domnu', ce v-am zis! se bucură omul.
- Asta e, păcat de biserică, zic şi plec.

După vreo zece minute ajung pe Calea Griviţei, în faţa intrării în cimitirul cu acelaşi nume, şi-i pozez faţada. În saptele porţilor, vreo doi paznici cu uniformă de firmă (de pază şi protecţie) şi pulane nou-nouţe atârnându-le blege de brâu, căscau la soare, pe scăunele. Unul dintre ei mă vede, se înviorează brusc, iese din curte şi vine la mine, pe trotuar.
- N-aveţi voie să faceţi fotografii la cimitir.
- Ceeee?
- N-aveţi voie.
- Cine zice?
- Ăăăă... păi, n-aveţi voie.
- Omule, unde scrie? Sunt pe trotuar, nu sunt în cimitir.
- Păi, io de ce sunt pus aicea?
- Ca să nu laşi oamenii să stea pe trotuar şi să facă poze?
- Ăăăăă... păi, n-aveţi voie.
- Cine ţi-a zis ţie asta?
- Şefu' meu.
- Du-te şi cheamă-l.
- Nu-i aici.
- Atunci du-te după el.
Claxonul unei dacii-papuc ne-a întrerupt conversaţia. Paznicul s-a repezit să deschidă poarta cimitirului şi nu s-a mai întors. Nici nu şi-a reluat activitatea anterioară. Se tot învârtea în jurul scăunelului, spionându-mă din când în când.

Eu zic aşa. Următoarea chestie o să fie o lege prin care aparatele foto se vor putea cumpăra doar pe baza unui permis, care se va putea obţine în urma unui test psihologic şi a unei declaraţii pe proprie răspundere că posesorul nu va fotografia obiective strategice ale patrimoniului naţional, cum ar fi: gherete de paznici, porţi de cimitire, biserici cu aurolaci la intrare şi stâlpi de înaltă tensiune. Asta-i ţară cu guvern liberal, tăticu, cu libertate individuală şi alte alea.

Nemţoaica next door

Are părul Salmei Hayek, ochii lui cameron Diaz, buzele Angelinei Jolie şi decolteul lui Nicole Ritchie. E perfectă, nu? E femeia ideală a cititorilor ziarului Bild (cam 2,5 milioane de germani cumpără în fiecare zi cotidianul bulevrardier).
Ce iese din această combinaţie?

MegaloRomania

Eram fericit că am descoperit o versiune necirculată de intrare în Bucureşti. Un sibgur obstacol, pe drum - o barieră. N'ar fi mare lucru, pe lângă blocajele din trafic, un zece minute de stat la barieră e o nimica toată.
Înaintea barierei, şoseaua se intersectează cu centura Bucureştilor. O parte dintre maşinile care veneau către oraş făceau, de fapt, stânga sau dreapta, pe centură. Atâta doar că trebuie să aştepte până se pune în mişcare toată coloana. Sau depăşesc coloana - fie se întâlnesc cu maşini ce vin pe contrasens, fie îi încurajează pe cei ce au momiţe să se bage în faţă, sărind peste rând.
Şi nu vă imaginaţi că e o alee îngustă. Există loc suficient pentru ca, preţ de (să zicem) o sută - o sută cincizeci de metri, să lăţească asfaltul cu un măcar 3/4 de bandă. Şi dacă ar mai posta şi un agent de circulaţie, lucrurile ar merge brici.
Dar nu. Aşa ceva nu se poate, în România. De la revoluţia chineză încoace, de la tezele din aprilie ale Odiaosei Dictaturi şi Sinistrei sale Soţii, conducătorii României nu se mai joacă, frate, cu mărunţişuri. În România, dacă anvergura unui proiect nu este cel puţin mini-cosmică, nu se pune problema derulării sale. Parte din vină ţine de comisioane, parte de megalomanie. Doar suntem ţara care "face istorie" din fiecare flatulaţie, în care nişte perturbări meteo sunt, întotdeauna, megacatastrofe, în care maşina trebuie să fie musai imensă şi cu sute de cai putere, de parcă ar avea unde să bage mare ca pe autobahnurile din Germania.
Şi, până le vin aleşilor idei, soluţii, bani sau chef, musai de megaproiecte, staţi, bă, fraierilor, eventual muriţi în colţ de stradă, până când cel mai deştept cedează: alesul sau prostia lui.