Eram fericit că am descoperit o versiune necirculată de intrare în Bucureşti. Un sibgur obstacol, pe drum - o barieră. N'ar fi mare lucru, pe lângă blocajele din trafic, un zece minute de stat la barieră e o nimica toată.
Înaintea barierei, şoseaua se intersectează cu centura Bucureştilor. O parte dintre maşinile care veneau către oraş făceau, de fapt, stânga sau dreapta, pe centură. Atâta doar că trebuie să aştepte până se pune în mişcare toată coloana. Sau depăşesc coloana - fie se întâlnesc cu maşini ce vin pe contrasens, fie îi încurajează pe cei ce au momiţe să se bage în faţă, sărind peste rând.
Şi nu vă imaginaţi că e o alee îngustă. Există loc suficient pentru ca, preţ de (să zicem) o sută - o sută cincizeci de metri, să lăţească asfaltul cu un măcar 3/4 de bandă. Şi dacă ar mai posta şi un agent de circulaţie, lucrurile ar merge brici.
Dar nu. Aşa ceva nu se poate, în România. De la revoluţia chineză încoace, de la tezele din aprilie ale Odiaosei Dictaturi şi Sinistrei sale Soţii, conducătorii României nu se mai joacă, frate, cu mărunţişuri. În România, dacă anvergura unui proiect nu este cel puţin mini-cosmică, nu se pune problema derulării sale. Parte din vină ţine de comisioane, parte de megalomanie. Doar suntem ţara care "face istorie" din fiecare flatulaţie, în care nişte perturbări meteo sunt, întotdeauna, megacatastrofe, în care maşina trebuie să fie musai imensă şi cu sute de cai putere, de parcă ar avea unde să bage mare ca pe autobahnurile din Germania.
Şi, până le vin aleşilor idei, soluţii, bani sau chef, musai de megaproiecte, staţi, bă, fraierilor, eventual muriţi în colţ de stradă, până când cel mai deştept cedează: alesul sau prostia lui.
Înaintea barierei, şoseaua se intersectează cu centura Bucureştilor. O parte dintre maşinile care veneau către oraş făceau, de fapt, stânga sau dreapta, pe centură. Atâta doar că trebuie să aştepte până se pune în mişcare toată coloana. Sau depăşesc coloana - fie se întâlnesc cu maşini ce vin pe contrasens, fie îi încurajează pe cei ce au momiţe să se bage în faţă, sărind peste rând.
Şi nu vă imaginaţi că e o alee îngustă. Există loc suficient pentru ca, preţ de (să zicem) o sută - o sută cincizeci de metri, să lăţească asfaltul cu un măcar 3/4 de bandă. Şi dacă ar mai posta şi un agent de circulaţie, lucrurile ar merge brici.
Dar nu. Aşa ceva nu se poate, în România. De la revoluţia chineză încoace, de la tezele din aprilie ale Odiaosei Dictaturi şi Sinistrei sale Soţii, conducătorii României nu se mai joacă, frate, cu mărunţişuri. În România, dacă anvergura unui proiect nu este cel puţin mini-cosmică, nu se pune problema derulării sale. Parte din vină ţine de comisioane, parte de megalomanie. Doar suntem ţara care "face istorie" din fiecare flatulaţie, în care nişte perturbări meteo sunt, întotdeauna, megacatastrofe, în care maşina trebuie să fie musai imensă şi cu sute de cai putere, de parcă ar avea unde să bage mare ca pe autobahnurile din Germania.
Şi, până le vin aleşilor idei, soluţii, bani sau chef, musai de megaproiecte, staţi, bă, fraierilor, eventual muriţi în colţ de stradă, până când cel mai deştept cedează: alesul sau prostia lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu