Poţi pierde un meci fără să realizezi că adversarul, echipă de rezerve, te invită să le iei toate punctele sau poţi să capitulezi cu glorie în faţa unei alte echipe de rezerve. Dar la rugby se vehiculează lefuri incomparabile cu cele din fotbal. Africa de Sud (echipa a II-a) a bătut cu 25 cu 13 o echipă a României la fel de umbră a generaţiei de aur precum e Mutu & gaşca în raport cu ai lui Hagi. Dar rugbiştii au jucat cam ca turcii şi croaţii în finalul prelungirilor.
Sunt filosârb de felul meu - deşi, mai corect spus, duc cu mine nostalgia unei Iugoslavii ideale, percepută ca atare acolo, pe graniţa de sud-vest a României; dar sunt fan Croaţia la fotbal. Cu ani buni în urmă, în seara în care croaţii eliminau România, era să mi'o fur pe la Universitate pentru că purtam un tricou de promovare turstică a fostei republici iugoslave.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
