Mă tem că dacă nu am prins pamfletul din postarea de vineri, cu atât mai greu ne va fi să prindem esența mesajului transmis orașului de câțiva oameni pentru care orașul nu este decât un fel de închisoare mai măricică. Dacă alta era situația, mult mai multă lume dădea un semnal autorităților că le pasă.
Mame (sau tați, de ce nu?) cu cărucioare înghesuite printre mașinile parcate aiurea, cu sau fără avarie pornită, și chinuindu-se să urce de pe trecerea de pietoni pe trotuar sunt mult mai multe (mulți) decât au ieșit sâmbătă la marșul Fără bordURĂ. Și dacă nu aveți acasă - #fieca să nici nu aveți - persoane cu dizabilități, vi se pare că nu e treaba voastră să ieșiți să cereți un oraș în care să circule mai ușor și pietonii cu probleme locomotorii.
În țara asta, de zeci de ani, persoanele în scaune cu rotile sunt poftite de frumoasa majoritate grațioasă, întrupare a perfecțiunii cum numai în grădina maicii domnului se poate naște, sunt, ziceam, poftite, să stea acasă. Știm cu toții că doamne-doamne i-a pedepsit pentru ceva, altfel nu ar fi așa cum sunt, nu? Și, apoi: nu ne obligați să întoarcem privirea când trecem pe lângă ei pe stradă, nu ne obligați să scuipăm în sân, să facem cruce cu limba în cerul gurii și să le spunem copiilor că nu e frumos să arate cu degetul când le vine să întrebe „dar ce are nenea de strâmbă așa gura?”!
În țara răului banalizat, majoritatea s-a obișnuit așa de tare cu el, cu răul, încât fie nu-l mai vede, fie, pur și simplu, s-a obișnuit să trăiască cu el. În fotografia următoare, dacă e nevoie să traduc imaginea, mașinile circulă și se parchează pe trotuar. Nu pentru că partea de carosabil ar fi blocată sau ar lipsi. Ci pentru că nimeni nu le spune nimic celor de la volan; ba, mai mult, chiar: lumea se dă la o parte, invitând răul să se întâmple. Fatalmente, lasă-l mă, că merge așa, ce să-i faci, să-i dai în cap?, nu?
Bun. Deci: avem un oraș în care o mână de oameni, irelevanți numeric pentru a conta ca masă critică electorală, sunt împiedicați de indolența noastră, a majorității, să-și trăiescă viața în limitele propriei lor normalități.
Atenție, urmează trei poze pe care majoritatea ar prefera să nu le vadă!
Și ce e normalitatea? Acum câțiva ani am prins un bilet la galerie, la Filarmonica din Köln, la un concert Woody Allen. Da, regizorul și actorul, care și cântă la clarinet, un gen de jazz pur, de la mama lui, New Orleans pe numele lui. Și eram la galerie, cum ziceam - sus, la naiba cu cărți (la dracu-n praznic), unde sunetul de pe scenă ajungea cu vreo secundă întârziere. Dar ajungea. Și auzeam. Puteam să nu aud, nu-i așa? Și nu se vedea mare lucru, doar o grămăjoară de punctulețe mișcătoare. Dar se vedea. Și vedeam. Puteam să nu văd, nu-i așa? Și pe platforma aceea, la galerie, unde nu sunt scaune, eram înconjurat de un public special. Erau oameni în scaune cu rotile. Nu puteau merge dar au vrut să ajungă la acel concert. Aș f putut fi unul dintre ei, nu? Dar am venit pe picioarele mele până acolo, sus, la cucurigu. Puteam să nici nu vin, pentru că nici măcar n-aș fi știut cine e Woody Allen. Sau puteam fi chiar mort.
Normalitatea e o chestie variabilă, până la urmă. Iar parametrii la care ne raportăm sunt subiectivi. Bolile oamenilor care au probleme în a se deplasa normal în acest oraș nu sunt, însă, deloc subiective. Țin de dezinteresul administrației, alimentat de dezinteresul nostru, al celorlalți, față de modul în care suntem administrați - dar și față de problemele celor de lîngă noi. Pentru că sunt ale lor, nu ale noastre, nu? O lume pe dos, nu alta!
Da. Dar, știți? Ei ca noi au cam fost. Noi ca ei am putea să ajungem.
Ceea ce nu vă dorim și dumneavoastră.
