Ar Raqqa este o explozie de culori. Culori peste care s-au aşternut praf şi rugină flanchează din laterale şi de deasupra furnicarul de culori vii ce mişună fără încetare pe străzi. Din gloria unui oraş clădit pe malurile Eufratului undeva în timpul expansiunii lui Alexandru cel Mare nu a mai rămas mare lucru. Istoria se mai lasă din când în când smulsă din ghearele nisipurilor pietrificate ce acoperă mare parte din suprafaţa Siriei iar vechea Poartă a Bagdadului a mai păsatrat o arcadă – cât să amintească posterităţii strălucirea califului Harun al Rashid. Istoria spune că drumul de la Bab Baghdad până în capitala Irakului i-a fost, cândva, îmbrăcat în petale de flori.
Nu e prea uşor să asociezi aceste locuri cu abundenţa de flori. Şi, cu toate acestea, în pofida multor clişee, Ar Raqqa îşi etalează orgoliul de văduvă a gloriei pierdute. Diversele clanuri beduine continuă, pavlovian, poate, să dea cezarului ce-i al cezarului. Poate suna a blasfemie, într-o lume crâncen monoteistă, dar piaţa din Ar Raqqa are, în felul ei, alura unui mic zeu. Zeul ban, poate; sau, poate, al negoţului. Fără a-i invoca numele, fără a-l preaslăvi, beduinii îi dedică pelerinaje. Vin aici, aduşi de un fel de religiozitate. Zeul acesta fals e muribund, poate a şi murit, dacă e să îl compar cu cele câteva perioade de strălucire ale metropolei de pe Eufrat. Dar drumurile lor, ale celor ce nu cunosc altceva decât drumuri, duc, mereu, prin piaţa din Ar Raqqa. O piaţă, altfel, incredibil săracă, faţă de abundenţa povestită în legende venind vremuri apuse. Abundă numai în produse fabricate în China; chiar şi damascul sirian al zilelor noastre este fabricat în China; dar ei, nomazii, se întorc, periodic, acolo unde beduinii au tot venit de sute de ani – în piaţa din Ar Raqqa. Multe lucruri s-au schimbat în viaţa lor; dar la fel de multe vor rămâne neschimbate pentru încă o veşnicie, cel puţin.
Locul cămilelor a fost luat de camioane de mare tonaj, capabile să reziste furtunelor de nisip, să înfrângă dunele ce, din când în când, dau năvală peste traseele ce taie pustiul, spre Palmyra, Alepo sau Deir Ezzor. În plus, combustibilul este, în zbuciumatul început de mileniu trei arab, mult mai puţin preţios decât apa. În urmă cu două luni, un litru de motorină costa doar şapte lire siriene, echivalentul a zece eurocenţi. Propriile rezerve şi relaţia aparte cu Teheranul permitea o asemenea sfidare a Statelor Unite şi a aliaţilor acestora. Printre aliaţii cei mai fidelii Americii se numără, însă, învecinata Turcie, unde litrul de carburant este mai scump chiar decât în Europa – căci lumea arabă nu uită şi nu iartă prea uşor prietenia şi serviciile aduse de semilună infidelilor. În aceste condiţii, mare parte din combustibilul comercializat la preţuri de nimic în Siria lua calea Turciei şi Libanului. De altfel, plecasem de acasă cu imaginea, povestită de un sirian cu afaceri în România, a unui punct de trecere a frontierei turco-siriene semănînd a târg de canistre ce combustibil. Realitatea avea să fie alta. Profitând de un context politic pe care unii l-ar numi „vagi semne de liberalizare”, autorităţile de la Damasc au reuşit să înlăture „imoralitatea” petro-politică: au mărit de 3,5 ori preţul carburanţilor şi au introdus o taxă usturătoare, de ordinul câtorva sute de euro, pentru vehicolele cetăţenilor străini ce pătrund în Siria. Pentru a nu tulbura liniştea, într-o ţară în care numai despre linişte nu se poate vorbi (şi, asta, în primul rând pentru că îţi poate fi şi teamă să vorbeşti despre aşa ceva), autorităţile au compensat scumpirea cu bonuri valorice oferite cetăţenilor – astfel că sirienii pot, de fapt, să-şi facă, pe mai departe, propriile depozite de motorină acasă. Sigur că o asemenea oportunitate naşte ispita contrabandei – iar cei cu care am stat de vorbă în diversele escale prin Siria ne-au povestit că, loviţi în floarea afacerilor, traficanţii au schimbat maşinile pe măgari şi catâri pe spinarea cărora încearcă să treacă, prin păduri, munţii către cumpărătorii din cele două ţări învecinate. Riscurile sunt mai mari – cu mult mai mari decât cele la care se expuneau, pe vremea războaielor din fosta Iugoslavie, cei ce îşi deschiseseră „tarabe” pe bărcile ce traversau Dunărea în amonte de Cazane. Dar din Tunisia am învăţat că militarii din forturile aşezate în deşert, de-a lungul conductelor de petrol, sunt acolo în primul rând pentru a le feri de cei neaveniţi...
