Am ieşit uşor turmentaţi pe strada care, în întreaga splendoare a unei priviri superficiale, respira sărbătoare. O sărbătoare, e drept, în haine ponosite, de parcă ar fi fost primite, alături de vagoane, locomotive şi bani gheaţă, în pachetul de ajutoare colectate în Rusia. În faţa unei terase pe care, în caractere chirilce, scrie, pe româneşte, Bine aşi venit şi Casa mare, oprim o gaşcă de tineri.. Nu smulg promisiunea anonimatului şi, apoi, ne explică: „Nu contează ce vă spun eu că-mi doresc. Alţii vor decide pentru mine”. Se recomandă cu prenumele unui mare baschetbalist american. E rus, poartă haine chinezeşti dar trendy, bea o bere daneză, ascultă muzică de inspiraţie italo-disco venind dinspre o scenă improvizată chiar peste drum de terasa ce vinde produse gastronomice ale minortăţii moldoveneşti. La cei cam 25 de ani ai săi, emană, totuşi, ceva optimism. Optimismul că, după o zi cu parfum maoist-stalinist, impresia de spălare colectivă a creierelor poate fi, de fapt, greşită.
Se cam apropie ora 18, aşa că Henrik ne propune să mâncăm ceva. Ne invită. Căutăm o terasă ascunsă, pe o stradă lăturalnică. Am vrea să îl sunăm pe transnistreanul care ne’a recomandat’o dar, deşi putem suna oridune în lume şi fi sunaţi de oriunde, inclusiv de pe telefoane transnistrene, nu puteam suna pe acestea din urmă. Găsim, în cele din urmă, un loc liniştit şi ne minunăm de cele văzute toată ziua. Cu burţile pline, pornim prin mulţimea dezlănţuită. Vitalie cu mine primii, Ştefan şi Henrik mai apoi, după ce vor recupera maşina lăsată la hotel.
Doamnele au chef. Şi domnii ar vrea să zboare dar vodcă din pulpă... Nu, ăsta era Peneş Curcanul şi zice poetul c'ar fi fost glonţ. La domni, la tavarişci, dansul se împleticeşte pe motiv de vodca din creier - care nu'i mai lasă!
Trecem podul, la Tighina. În dreapta, cetatea lui Ştefan. Vitalie îmi propune să ieşim din Transnistria pe la Varniţa. Să văd cum e acolo, unde satul e rupt în două. Chestie de trei kilometri, cel mult. Ne oprim în faţa barierei. O grănicereasă frumoasă foc ne cere jumătăţile de fişe primite la intrare. Sunt ok, putem pleca. Niet. Apare un alt grănicer. Ne trage pe dreapta. Unde’s fişele? La colega. Hm... Nu e bine. Nu le aveţi. Alo, păi tocmai ce am fost controlaţi, vedeţi că le’a împăturit şi dus la gheretă. Niet. Nu e bine. Pe unde aţi intrat? Pe la Tighina. Păi, pe acolo trebuie să ieşiţi. Dar, domnule, am lipit maşina de barieră. Nici un metru nu mai avem. Niet. Mergeţi şi vorbiţi cu domnul comandant.
Domnul comandant, gras, cu un fund de trei ori mai mare decât taburetul, stă sub un copac şi ronţăie seminţe de floarea soarelui. Vitalie se îndreaptă spre el cu mâna în buzunar. Mă dau jos din maşină şi arunc un ochi peste gardul din dreapta străzii.Bătrânele maşini militare sovietice ruginesc în curtea unei vechi cazărmi. Până să întorc privirea, îl aud pe Vitalie: HAI!
Am urcat în maşină şi am pornit. Cum, frate? Eh, le’am dat 40 de lei!
