Mijlocul anilor 80.
Decembrie, prima ninsoare serioasă, undeva în câmp, la crucea liniei ferate. Trenul de Reşiţa a plecat, bou-vagoanele de Oraviţa au rămas în gara Berzovia, aşteptând ca locomotiva să îndrăznească să înfrunte nămeţii.
Am fost vreo 20 din clasă, în weekendul acela, la Timişoara. TimRock sau TimFest, nu mai ştiu exact cum se numea, era vedeta anului. Nume grele avea rockul la vremea aia. Pro Musica, Post Scriptum, Cargo, Celelalte Cuvinte... Mai cântaseră Andrieş (era vremea lui, când îşi cânta "interzisele") şi Baniciu pe care lumea îl asimila plecaţilor phoenicşi. Şi alţii, cine să'şi mai amintească de toţi?
Între Timişoara şi Berzovia am schimbat impresii rock. Şi topicul cel mai apsional a fost Celelalte Cuvinte. Unii dintre noi aveam câte un plus: eram prietenii lui Costa (ok, Sorin îi era chiar frate) care stătea, într'unul din G-urile seraliştilor din complexul studenţesc, perete în perete cu Celelalte Cuvinte şi beneficia, periodic, de recitaluri în care Tini Iovan bătea la oale în loc de tobe. Cât trenul a stat, am schimbat cronicile de concert pe un scrabble. Cu disputele inerente pe marginea "legalităţii" cuvintelor. Când treci prin miezul adolescenţei, când eşti nebun prin constituţia spiritului, când toate porţile'ţi sunt încă deschise, orice dispută se încarcă de umor. Mult umor.
Un umor care l'a prins în joacă şi pe ceva mai maturul adolescent de lângă noi. Şi ne'a "moderat" cu unele replici. De aici până la o conversaţie legată, pasul a fost simplu. Ei, bine, omul nu de replicile noastre se îndrăgostise ci de cum am povestit despre Celelalte Cuvinte.
El, ceva mai maturul adolescent, de vreo 20 şi umpic de ani, recent absolvent al Politehnicii timişorene şi stagiar în hardughia de fier dinainte ruginit de la Crivina era chiar Ovidiu Roşu, omul care face Cuvintele să sune fără de prihană.
Seara aceea lungă a fost începutul unei frumoase prietenii. Când m'a văzut mama în uşa casei cu un pletos pe care i l'am şi prezentat de roakăr de profesie, care, ştii, mama, nu mai are cum ajunge în noaptea asta la Crivina, a înghiţit sec datul ochilor peste cap. Lucrurile nu erau chiar aşa de grave cum păreau. Au contraire, aş spune.
Nu l'am mai văzut pe Ovidiu de câţiva ani buni. Mereu, când au concertat la Bucureşti, am fost plecat. Mereu când am ajuns la Oraviţa mi s'a părut peste mână să trag o fugă până la Reşiţa.
Vineri seară ne'am aruncat îmbrăţişarea ceea, peste umăr, unică în felul ei, care ţine loc de toate cuvintele. L'am lăsat să îşi vadă, cuminte, de sunet. Dar, după ce l'am văzut pe Breazu cu bassul în mână, pe scenă, am întors privirea spre Ovidiu şi am realizat ceva ce, poate, nu conştientizasem, până acum. Sau poate că da însă nu dădeam importanţă. Mi'am dus mâna în barba plină de fire albe, am trecut cu degetele prin pletele de-mult-timp-dispărute, am atins uşor toate faldurile din frunte...
Pentru o clipă era un alt decembrie, aveam 13 ani, Sergiu Alex făcea Top 10 la Radio Cluj şi propunerea pentru secţiunea românească (urmând să urce direct pe locul 1, o săptămână mai târziu) venea de la o trupă care abia concertase pentru prima oară la Casa Studenţilor din Timişoara. Mirosea a foc în sobă şi cartofi copţi, în casa părintească, mai trăia şi bunica, trăia şi prima Trixie, era iarnă, afară, şi sărbătorile băteau la uşă. Azi era atât de departe, azi, de fapt, nici nu exista, iar din radiou, undeva pe la 10 jumate seara, era o seară de joi, cânta (love at first sight) Iarbă prin păr.
Am fost vreo 20 din clasă, în weekendul acela, la Timişoara. TimRock sau TimFest, nu mai ştiu exact cum se numea, era vedeta anului. Nume grele avea rockul la vremea aia. Pro Musica, Post Scriptum, Cargo, Celelalte Cuvinte... Mai cântaseră Andrieş (era vremea lui, când îşi cânta "interzisele") şi Baniciu pe care lumea îl asimila plecaţilor phoenicşi. Şi alţii, cine să'şi mai amintească de toţi?
Între Timişoara şi Berzovia am schimbat impresii rock. Şi topicul cel mai apsional a fost Celelalte Cuvinte. Unii dintre noi aveam câte un plus: eram prietenii lui Costa (ok, Sorin îi era chiar frate) care stătea, într'unul din G-urile seraliştilor din complexul studenţesc, perete în perete cu Celelalte Cuvinte şi beneficia, periodic, de recitaluri în care Tini Iovan bătea la oale în loc de tobe. Cât trenul a stat, am schimbat cronicile de concert pe un scrabble. Cu disputele inerente pe marginea "legalităţii" cuvintelor. Când treci prin miezul adolescenţei, când eşti nebun prin constituţia spiritului, când toate porţile'ţi sunt încă deschise, orice dispută se încarcă de umor. Mult umor.
Un umor care l'a prins în joacă şi pe ceva mai maturul adolescent de lângă noi. Şi ne'a "moderat" cu unele replici. De aici până la o conversaţie legată, pasul a fost simplu. Ei, bine, omul nu de replicile noastre se îndrăgostise ci de cum am povestit despre Celelalte Cuvinte.
El, ceva mai maturul adolescent, de vreo 20 şi umpic de ani, recent absolvent al Politehnicii timişorene şi stagiar în hardughia de fier dinainte ruginit de la Crivina era chiar Ovidiu Roşu, omul care face Cuvintele să sune fără de prihană.
Seara aceea lungă a fost începutul unei frumoase prietenii. Când m'a văzut mama în uşa casei cu un pletos pe care i l'am şi prezentat de roakăr de profesie, care, ştii, mama, nu mai are cum ajunge în noaptea asta la Crivina, a înghiţit sec datul ochilor peste cap. Lucrurile nu erau chiar aşa de grave cum păreau. Au contraire, aş spune.
Nu l'am mai văzut pe Ovidiu de câţiva ani buni. Mereu, când au concertat la Bucureşti, am fost plecat. Mereu când am ajuns la Oraviţa mi s'a părut peste mână să trag o fugă până la Reşiţa.
Vineri seară ne'am aruncat îmbrăţişarea ceea, peste umăr, unică în felul ei, care ţine loc de toate cuvintele. L'am lăsat să îşi vadă, cuminte, de sunet. Dar, după ce l'am văzut pe Breazu cu bassul în mână, pe scenă, am întors privirea spre Ovidiu şi am realizat ceva ce, poate, nu conştientizasem, până acum. Sau poate că da însă nu dădeam importanţă. Mi'am dus mâna în barba plină de fire albe, am trecut cu degetele prin pletele de-mult-timp-dispărute, am atins uşor toate faldurile din frunte...
Pentru o clipă era un alt decembrie, aveam 13 ani, Sergiu Alex făcea Top 10 la Radio Cluj şi propunerea pentru secţiunea românească (urmând să urce direct pe locul 1, o săptămână mai târziu) venea de la o trupă care abia concertase pentru prima oară la Casa Studenţilor din Timişoara. Mirosea a foc în sobă şi cartofi copţi, în casa părintească, mai trăia şi bunica, trăia şi prima Trixie, era iarnă, afară, şi sărbătorile băteau la uşă. Azi era atât de departe, azi, de fapt, nici nu exista, iar din radiou, undeva pe la 10 jumate seara, era o seară de joi, cânta (love at first sight) Iarbă prin păr.
