FESTCO 2007

A trebuit să dau o raită pe la Viena ca să aflu despre ce se întâmplă zilele următoare în Bucureşti. Chiar nu punem preţ pe râs?
Deşi cred că cea mai tare comedie e chiar blogul festivalului.

Casa Verde la Cărtureşti

De când te ştiu, Bobule? Dacă mă gândesc la noiembrie 1988 mi te amintesc pe culoarele Casei Studenţilor din Timişoara, cărând în cârcă inima lui Stalin, îmbrăcaţi, amândoi, în sumanele negre de militari în termen interminabil la submarine atomice. Dar asta înseamnă că ne ştim de şi mai multă vreme. Că, doar, ne pregătiserăm intens pentru a da o dublă lovitură la FACS.
Când spun Partid
(cînd spun Partid)
Si-labele se-mbiiiiiiiiiiiiiiinăăăăăăă!
Ce vremuri... Cu Arpi dirijând corul şi Ţeţu regizând brigada artistică de agitaţie.
Te ştiu, deci, de o veşnicie. O listă interminabilă de momente: când ai ajuns tu stagiar (cum Dumnezeu) tocmai la Sasca; p-ormă când ai vrut să ajungi cum numai Eric cel Roşu a mai făcut-o în Canada sau Alaska; cum ai trecut gârla Mânecii rezemat de o roată de TIR; cum s-a uitat vameşul la tine în timp ce te scremeai să faci pipi pe roata aia; cum ai rămas tu fără acte (parcă le-ai aruncat, nu?) şi ai trăit bine mersi aşa până când te-a prins potera britanică în Hyde Park şi te-a bughit după fizionomie de te-a luat de musulman; cum ai stat tu în centrul de detenţie în care te-au învăţat engleza ca la mama lui Shakespeare; cum te-au trimis înapoi dar nu te-ai lecuit; cum ai ajuns iarăşi p-afară, şofer, tâmplar, dulgher, cârnăţar, Dumnezeu mai ştie ce meserii vei mai fi practicat; cum te-ai apucat de tâmplărie în Bucureşti (mă rog, că locuiai & lucrai în Domneşti nici nu mai contează - clienţii îţi erau din Bucureşti şi, de fapt, Domneşti e zona metropolitană); cum ai plecat iar; cum te-ai întors la Sasca şi te-ai apucat de căsuţa verde, cu Ileana...

Bobby. Inginer. Multitasking.

Şi am ajuns la ştirea propriu-zisă, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, măi flăcăi: mâine, vineri, la 18:00, la Cărtureştii de pe Magheru (mă rog, de pe Arthur Verona, pentru Verona a marcat Mutu în minutul 24), Ileana şi invitatul ei special (sau feat.) Bobby (cuuuuuuuuuuuuuum? nu-l cunoaşteţi pe Bobby din Strehaia?) vă prezintă CASA VERDE! Un experiment arhitectural ecologic, un proiect de locuinţă din cob (material de construcţii realizat din pământul excavat pentru fundaţie, amestecat cu nisip şi paie), sticle goale (nu e musai dar dacă tot au băut atâta bere în timpul lucrărilor, de ce nu?), parbrize recolate de la schrott sau tocăraie de lemn de la prieteni care n-au ales mineritul sau arhitectura ci s-au făcut avocaţi şi şi-au pus termopane.

Imensitatea sufletului de fată+băiat

De asemenea, dorim şi o dependinţă pentru depozitarea sufletului, că, săracu', prea e înghesuit în piepturile noastre tinere.

Baba mea

Este 23:17. Linişte. Girofarul unui Logan de poliţie colorează zidurile blocurilor în care oamenii încep să pufăie cu telecomanda alunecându-le printre degete. Strada va fi murdară de noroi mâine dimineaţă, după ce locuitorii vor ieşi cu maşinile din fostele spaţii verzi pe care acum le folosesc drept parcări. Mâine vor fi şi claxoane, vor fi şi înjurături, vor fi coate înfipte în ficaţi pentru locuri în autobuze, dar acum autobuzele nu mai circulă. Acum oamenii pufăie liniştiţi, pentru că weekend-ul se apropie, weekend-ul în care îşi vor putea cheltui banii prin malluri şi hipermarketuri.

Deodată, se aud nişte buşituri, nişte bufnituri, nişte troscănituri, apoi nişte râsete înfundate peste care se suprapun paşi grăbiţi. Două secunde de linişte, scârţâitul unei uşi şi un val de strigăte puternice. Înjurături, blesteme crunte, anateme. Este baba din stânga, căreia puştanii din bloc i-au bătut iar în uşă. „Fir-aţi ai dracu’, jigodiilor! Arză-v-ar focu’, lepădăturilor!”, aşa urlă când tineretul începe câte un atac asupră-i.

Garsoniera babei este chiar în faţa intrării în scara blocului, acolo unde băieţii şi fetiţele sparg seminţe seară de seară. Baba are o uşă subţire şi aude foarte bine, spre deosebire de baba din dreapta, care n-aude nimic. Nu suportă să-i stea o gaşcă de idioţi în faţa uşii, cum nu cred că suportă nici un om normal din ţara asta, dar are o abordare prea provocatoare pentru generaţiile tinere. Habar n-am de când locuieşte aici, dar sunt convins că s-a războit cu multe generaţii de spărgători de seminţe. Iarna e mai rău pentru ea, băieţii îi pun petarde pe sub uşă şi stau mai mult „în scară”, unde intră goniţi de frig. Vara e anotimpul unei relative linişti. E grasă, agramată, săracă şi mamă a vreo şapte copii, care-i fac vizite dese. Încercarea de a mi-o închipui într-o postură maternă se sfârşeşte întotdeauna cu imaginea unei gorile bruscându-şi puiul.

De-a lungul timpului, am urât-o şi i-am dorit moartea, dar se încăpăţânează să nu crape. Baba are vocaţia scandalului. Chiar şi când nimeni nu-i fage gălăgie în faţa uşii caută altceva. Când nici un exemplar uman nu-i stă în cale, urlă la căţeii care, zgribuliţi, dorm pe preşul din faţa uşii ei. Ştie cam tot ce se petrece în bloc. I se pare suspect ca unii locatari să consume atâta apă. De unde au bani? Ea nu consumă mai nimic. Din câte ştiu eu, deţine, de luni de zile, recordul la cea mai mică întreţinere. Are păr pe faţă, pute. Vara îşi ţine uşa deschisă şi scara blocului se umple de mirosul rânced al murdăriei. Dă televizorul tare, trage apa cu zgomot şi lasă lanţul să se lovească puternic de pereţi.

Acum un an i-am auzit gemetele prin peretele subţire, pentru că baba e foarte bolnavă. Atunci, pentru câteva minute, am căutat un sentiment de milă în adâncul sufletului, dar n-am reuşit să găsesc nici o urmă.