Dragă echipă Blogurești,
Îți scriu din nou pentru a-ți
semnala o altă problemă gravă a orașului în care locuim și
care, practic, susține economic întreaga țară: lipsa pistelor de
bicicletă.
După cum știți, sunt un om căruia
îi place mișcarea și petrec fiecare sîmbătă în mașină, pe
drumul către Bușteni, unde merg pentru a mă bucura câteva ore de
frumusețile naturii și, dacă nu plouă sau sunt mai puțin de 20
de grade, ale mountain bike-ului. Atunci când nu pot pleca din
București, îmi fac totuși timp să merg în parcul Kiseleff pentru
a da un pic la pedale. Parchez mașina în apropiere, dau bicicleta
jos de pe ea și pornesc pe aleile celui mai dichisit parc al
orașului. Nu știi niciodată ce țânc ți se poate încurca
printre roți sau ce babă comunistă îți poate sări în față,
așa că protecția adecvată e absolut necesară atunci când te
plimbi cu bicicleta prin Capitală: sunt echipat corespunzător cu
cască, cotiere și genunchere, iar bidonul cu apă e plin ochi. De
asemenea, țin în ruscac o trusă completă de prim ajutor și un
defibrilator mic dar performant, cu acumulatori.
De fiecare dată rămân cu multe
frustrări după asemenea plimbări, în sensul că mi-aș dori să
pot folosi mai mult bicicleta, să pot merge cu ea chiar săptămânal
la birou, așa cum fac olandezii de exemplu, oameni civilizați pe
care i-am admirat anul trecut din cofee shop-ul de lîngă aeroportul
din Amsterdam, unde mi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase city
break-uri alături de prietena mea de atunci (care, inexplicabil, a
dispărut fără urmă apoi). Sunt mulți bucureșteni în situația
mea, dar nu avem piste pentru a ne folosi bicicletele cu cadru din
aliaj cu care ne pozăm în toate pozițiile pentru profilurile de
Facebook.
Vă mărturisesc că nu sunt un om care
să se dea bătut una cu două, așa că, într-o zi am avut curajul
să mă aventurez cu bicicleta până la locul unde muncesc zilnic,
coordonând eficient o echipă excelentă de agenți de vânzări. Am
plecat de foarte de dimineață de acasă în speranța că traficul
nu va fi atât de mare. Este motivul pentru care am și ales o zi de
duminică, vara. Din Băneasa, unde am apartamentul meu modest,
cumpărat prin credit imobiliar pe 85 de ani, până la Miciurin am
mers bine, mai ales că am putut să pedalez fără stres prin
Herăstrău. Problema a fost atunci când s-a terminat trotuarul și
am fost nevoit să merg chiar pe stradă. Nici nu vă puteți
închipui câte claxoane și înjurături am luat de la mârlanii de
șoferi de dubă care nu voiau să meargă în spatele meu câțiva
kilometri amărâți și îmi tot strigau să stau mai aproape de
marginea drumului. Evident, nu puteam face asta din cauza gurilor de
canal care-mi zdruncinau părțile mai sensibile ale corpului.
La Podul Ciurel am fost atacat de un
câine vagabond, care a lătrat la mine furios, chiar dacă n-a avut
tupeul să mă alerge. Am luat inițiativa și l-am atacat cu curaj,
fugărindu-l până ce l-am încolțit lângă un tomberon, unde i-am
dat cu spray cu piper în ochi și apoi, după ce s-a mai calmat,
l-am electrocutat cu defibrilatorul.
Am ajuns la Lujerului complet epuizat,
așa că a trebuit să iau metroul până la Gorjului, acolo unde am
biroul. Soarta a făcut ca în restul zilei să plouă, iar eu n-am
vrut să-mi ud echipamentul de ciclism, pe care am dat, probabil,
salariul pe o lună al taximetristului care m-a dus înapoi acasă.
De atunci, ghinioanele s-au ținut lanț
și chiar și-n ziua de azi draga mea bici complet dotată stă
rezemată de peretele biroului meu. Singura salvare ar fi ca primăria
să construiască în sfârșit pistele de bicicletă de care avem
nevoie ca de aer. Trebuie să ne mobilizăm, să facem presiuni, să
luptăm pentru drepturile noastre, ale celor care cred că mersul cu
bicicleta este un act artistic comparabil cu fâlfâitul din aripi al
heruvimilor. Am participat chiar și la marșul bicicliștilor. Bine,
neputând să recuperez bicicleta de la birou (se stricase liftul și
aș fi stresat-o prea tare pe scări), am venit cu simpatica mea
trotinetă cumpărată într-o seară de la un hipster falimentar. Cu
ocazia asta îmi amintesc chiar că am scuipat cu plăcere, alături
de câteva domnișoare pe Pegasuri cochete, în capetele câtorva
necivilizați de asistați sociali în scaune cu rotile, care se
apucaseră să discute pe bucățica de pistă rămasă intactă de
pe vremea lui Videanu. Păi, simbolul pe pista aia e o bicicletă, nu
un scaun cu rotile (și, oricum, și ei îmi sar în cap când
parchez pe locurile lor la supermarket). Mâine, poimâine, te
pomenești că încep cu tot felul de pretenții: că vor facilități,
că bordurile sunt prea înalte, că orașul e și al lor... Stați
acasă, băi, și ascultați la mine: două roți - cool, patru -
n-ai valoare.
Așadar, la atac, dragii mei! Să
luptăm pentru libertatea de a pedala liniștiți de colo-colo,
mulțumiți că nu s-a murit degeaba în 1989 pentru libertatea
noastră dragă.
Căci, ca să-l citez pe domnul
Liiceanu, avem nevoie de libertate „de dragul speciei umane. Ca să
nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un
dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe
zi”.
Doamne ajută!
Al dumnevoastră,
Cecil Daniel Cositoreanu
