21.7.14

Vreau piste ca-n Olanda!



Dragă echipă Blogurești,

Îți scriu din nou pentru a-ți semnala o altă problemă gravă a orașului în care locuim și care, practic, susține economic întreaga țară: lipsa pistelor de bicicletă.

După cum știți, sunt un om căruia îi place mișcarea și petrec fiecare sîmbătă în mașină, pe drumul către Bușteni, unde merg pentru a mă bucura câteva ore de frumusețile naturii și, dacă nu plouă sau sunt mai puțin de 20 de grade, ale mountain bike-ului. Atunci când nu pot pleca din București, îmi fac totuși timp să merg în parcul Kiseleff pentru a da un pic la pedale. Parchez mașina în apropiere, dau bicicleta jos de pe ea și pornesc pe aleile celui mai dichisit parc al orașului. Nu știi niciodată ce țânc ți se poate încurca printre roți sau ce babă comunistă îți poate sări în față, așa că protecția adecvată e absolut necesară atunci când te plimbi cu bicicleta prin Capitală: sunt echipat corespunzător cu cască, cotiere și genunchere, iar bidonul cu apă e plin ochi. De asemenea, țin în ruscac o trusă completă de prim ajutor și un defibrilator mic dar performant, cu acumulatori.

De fiecare dată rămân cu multe frustrări după asemenea plimbări, în sensul că mi-aș dori să pot folosi mai mult bicicleta, să pot merge cu ea chiar săptămânal la birou, așa cum fac olandezii de exemplu, oameni civilizați pe care i-am admirat anul trecut din cofee shop-ul de lîngă aeroportul din Amsterdam, unde mi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase city break-uri alături de prietena mea de atunci (care, inexplicabil, a dispărut fără urmă apoi). Sunt mulți bucureșteni în situația mea, dar nu avem piste pentru a ne folosi bicicletele cu cadru din aliaj cu care ne pozăm în toate pozițiile pentru profilurile de Facebook.

Vă mărturisesc că nu sunt un om care să se dea bătut una cu două, așa că, într-o zi am avut curajul să mă aventurez cu bicicleta până la locul unde muncesc zilnic, coordonând eficient o echipă excelentă de agenți de vânzări. Am plecat de foarte de dimineață de acasă în speranța că traficul nu va fi atât de mare. Este motivul pentru care am și ales o zi de duminică, vara. Din Băneasa, unde am apartamentul meu modest, cumpărat prin credit imobiliar pe 85 de ani, până la Miciurin am mers bine, mai ales că am putut să pedalez fără stres prin Herăstrău. Problema a fost atunci când s-a terminat trotuarul și am fost nevoit să merg chiar pe stradă. Nici nu vă puteți închipui câte claxoane și înjurături am luat de la mârlanii de șoferi de dubă care nu voiau să meargă în spatele meu câțiva kilometri amărâți și îmi tot strigau să stau mai aproape de marginea drumului. Evident, nu puteam face asta din cauza gurilor de canal care-mi zdruncinau părțile mai sensibile ale corpului.

La Podul Ciurel am fost atacat de un câine vagabond, care a lătrat la mine furios, chiar dacă n-a avut tupeul să mă alerge. Am luat inițiativa și l-am atacat cu curaj, fugărindu-l până ce l-am încolțit lângă un tomberon, unde i-am dat cu spray cu piper în ochi și apoi, după ce s-a mai calmat, l-am electrocutat cu defibrilatorul.

Am ajuns la Lujerului complet epuizat, așa că a trebuit să iau metroul până la Gorjului, acolo unde am biroul. Soarta a făcut ca în restul zilei să plouă, iar eu n-am vrut să-mi ud echipamentul de ciclism, pe care am dat, probabil, salariul pe o lună al taximetristului care m-a dus înapoi acasă.

De atunci, ghinioanele s-au ținut lanț și chiar și-n ziua de azi draga mea bici complet dotată stă rezemată de peretele biroului meu. Singura salvare ar fi ca primăria să construiască în sfârșit pistele de bicicletă de care avem nevoie ca de aer. Trebuie să ne mobilizăm, să facem presiuni, să luptăm pentru drepturile noastre, ale celor care cred că mersul cu bicicleta este un act artistic comparabil cu fâlfâitul din aripi al heruvimilor. Am participat chiar și la marșul bicicliștilor. Bine, neputând să recuperez bicicleta de la birou (se stricase liftul și aș fi stresat-o prea tare pe scări), am venit cu simpatica mea trotinetă cumpărată într-o seară de la un hipster falimentar. Cu ocazia asta îmi amintesc chiar că am scuipat cu plăcere, alături de câteva domnișoare pe Pegasuri cochete, în capetele câtorva necivilizați de asistați sociali în scaune cu rotile, care se apucaseră să discute pe bucățica de pistă rămasă intactă de pe vremea lui Videanu. Păi, simbolul pe pista aia e o bicicletă, nu un scaun cu rotile (și, oricum, și ei îmi sar în cap când parchez pe locurile lor la supermarket). Mâine, poimâine, te pomenești că încep cu tot felul de pretenții: că vor facilități, că bordurile sunt prea înalte, că orașul e și al lor... Stați acasă, băi, și ascultați la mine: două roți - cool, patru - n-ai valoare.

Așadar, la atac, dragii mei! Să luptăm pentru libertatea de a pedala liniștiți de colo-colo, mulțumiți că nu s-a murit degeaba în 1989 pentru libertatea noastră dragă.

Căci, ca să-l citez pe domnul Liiceanu, avem nevoie de libertate „de dragul speciei umane. Ca să nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe zi”.

Doamne ajută!

Al dumnevoastră,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.