Trăiască mirii!

Deci, frate, care ai avut ideea?

Misteriosul Vasivlievici

L'am întrebat pe maestrul Corneliu Vlad. Nu ştie cine e şi îl supără că a ratat întrebarea.

L'am întrebat pe bătrânul Samoşchilă. Samoşkin, veteranul presei ruseşti din România, nu ştia, nici el, cine este. Oricum, nea Samoşkin nu mai avea suflu. Îl magnetizase Volodea. Nu îl văzuse niciodată în carne şi oase, pen'că, deh, el, nea Samoşkin e aici, nu la Moscova, cam de când s'au retras tancurile roşii.
M'am dus la Anca Grădinaru, fâşneaţa aia mică de la Antena 3. Frumuşică şi ascuţită cum e, prinde - te şi miri de unde - toate informaţiile. Ei, aş... A mai auzit întrebarea, a mai pus'o şi ea. Nimic. Mister, taină maximă.
Corespondentul publicaţiei ucrainiene Kommersant, Denis Popovich, s'a uitat luuuuung la mine, când l'am întrebat dacă îl ştie. Cum, care e legătura? Păi... nu mă împingeţi, că vă spun. La un moment dat, l'am văzut pe ucraineanul ăsta măsurând cu ochii o bancnotă de 10 RON. Mi'a sărit în ochi, că era fix lângă scena pe care urma să se producă, peste puţină vreme, Volodea. Şi era în preajma ĂLUIA! Vorbeau. Nu ştiu despre ce...
Şi, totuşi, cine, pentru numele lui Dumnezeu, este acel puştan pe care l'a ales purtătorul de cuvânt al Kremlinului să pună o întrebare în numele presei româneşti?
Nu s'a prezentat, a vorbit ruseşte, l'a întrebat pe Putin dacă e de acord cu cei care, în România, cred că mai există anumiţi lideri politici pentru care Războiul Rece nu s'a terminat, i'a oferit ocazia să dea un răspuns dinainte pregătit (Traiane, ţi'a tras'o Volodea ca un cubist; nu ţi'a desenat faţa dar din pătratele şi triunghiurile alea am înţeles că tu erai!), nu ştiu dacă a apucat să asculte răspunsul şi, până să mă dumiresc şi să'l pozez, a dispărut. Repede, repejor...


Care ai spus VASILIEVICI? Şi dacă ai spus aşa, de unde ştii? Şi care eşti ăla care ai spus VASILIEVICI? Şi, dacă toate astea au un răspuns afirmativ, zi'ne şi nouă, măi, cine e VASILIEVICI?

Şi nu'mi spuneţi că sufăr de conspiraţionită, că nu sufăr. Şi nu'mi spuneţi că n'am dreptate dacă vă zic eu c'acolo a fost un aranjament: Pentru că: nu'mi spuneţi că ora aia în care am stat aproape închişi, cu dinţii înfipţi în colţurile de sală pe care le apucaserăm, să vie Volodea, care întârzia la Cotroceni, nu a fost bine regizată! Că o să vine X la conferinţa de presă, că nu, nu vine Putin, mai ales că nici Bush nu a ţinut conferinţă de presă, că vorbeşte purtătorul de cuvânt... până când se ivi, de după balustradă, strălucitoare, fruntea lată a Ţarului! Ei, aţi văzut că v'a luat cu bătutul din palme când l'aţi văzut? Aţi simţit'o p'aia cu istorică? V'a furnicat? O lacrimă, una mică-mică, a mişcat în front, nu? La carceră cu ea!
Şi încă una: aţi văzut cum a ales'o purtătorul de cuvânt pe ziarista (frumoasă, rusoaica, pe bune...) care să pună ultima întrebare fix pe aia care l'a întrebat cum se simte acum, la sfârşitul ultimei sale vizite în străinătate în calitate de preşedinte, după opt ani în care am fost împreună şi am văzut şi... Fix aia, frate, ca să scoată Volodea valiza... Nu, nu p'aia! Ci p'aia cu lacrimi, batistuţe şi spasiva! Şi dus a fost!

În atenţia secţiei Ciocan. Cristian Ciocan

Pentru că în Bucureşti se petrece asta, domnule Ciocan, vă vând un pont:



PS: E pe bune! Şi nu e mâna pozarului! Pe onoarea mea!

Blog cu caşchetă

N-aş vrea să fiu rău, dar încep să cred că idolul poliţistului român, de la comisar la chestor, e marele actor american de comedie, dramă, dragoste şi mulţi pumni în cap, Steven Seagal. Acum vreo lună, ne delectam cu printul de mai jos, o nemuritoare pagină 22 (nr. 1/2008) din excepţionala revistă Poliţia Română.

Azi am descoperit încă o fotografie de mare expresie artistică, a domnului Seagal împreună (de fapt, în faţa) cu purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, stimabilul Cristian Ciocan (pardon, mă scuzaţi, Christian e, cu haş!). Acelaşi domn Ciocan care s-a distins ieri şi alaltăieri prin unele declaraţii cel puţin ciudate despre nemernicii ăia de anarhişti cu vopsea, care puneau în pericol întreaga siguranţă naţională, de la Neptun până la Big Berceni. Ba chiar şi azi dl Ciocan s-a ostenit să ne explice de ce a fost amendat un student pe la Universitate, după ce băiatul a ridicat un periculos deget mijlociu spre o coloană oficială (care coloană o transporta, cică, pe Laura Bush).

Mare ne-a fost bucuria să aflăm că dl Ciocan, ca un adevărat comunicator ce este, şi-a făcut blog, pe care, din păcate, n-a reuşit să-şi pună decât cv-ul şi nişte poze cu el călare pe motor (în leasing sau cu banu' jos?) şi una în care se înalţă pe vârfuri în spatele lui Steve, ca să iasă în poză.

... şi nişte folcloriste în civil

O anumită parte a presei americane, aia care a venit de capul ei, nu aia acreditată la White House, care are privilegii şi nu se amestecă, of cours, cu the dyings, s'a supărat, măi, frăţicule, pe Văcăroiu şi Olteanu (în ordine temporală inversă, de fapt) pentru că nici preşedintele Senatului, nici cel al Camerei, nu a poftit să stea de vorbă cu ei, în a doua, respectiv, prima seară, la cină. Păi, nea Nicule, Bogdănele, cum vine asta? Dai un şpriţ dar nu vii să ciocneşti şi matale un păhărel?

Acuma, ladies & gents, ia, spuneţi'ne, frumuşel, cam câţi din delegaţia americană au venit să stea de vorbă cu presa? And I mean, vreun oficial, indiferent de rang, măcar un briefing, o declaraţie seacă de presă, acolo? Nu mai spun de conferinţe de presă, nici nu mai am curaj să vorbesc despre interviuri. Mister President, ever heard about Vladimir Vladimirievich? You know, Volodea... Tocmai ce a ieşit să dea piept cu presa. Da. Şi-a regizat bine dialogul, dar - şi spuneţi asta ziariştilor americani - a venit, in flesh & blood. Dacă vroiau cu adevărat declaraţii de la oficiali români, nu le'ar fi stat nimic în cale să le obţină de la preşedinte, premier şi, eh, na, pe bune!, chiar de la mister Good Point. Au fost pe acolo, s'au dat la liber.

Gata, să revin la ale noastre, româneştile. Da, nici Olteanu şi nici Văcăroiu nu au trecut pe la cinele pentru jurnalişti. So, what? Altceva vroiam să mai punctez, acum, aici, înainte de următorul live: în vreme ce "liberalul" Olteanu a dat jurnaliştilor o rundă de Loredana, de la Văcăroiu au primit un ansamblu folcloric. Ilailaila.
Hai, sunt rău. Pe onoarea mea! Folcloriste-folcloriste, dar ştiţi ce mişto arată în civil? Aşa că ia să nu mai râdeţi de el, de Pinalti, că ştia el ce face când le'a dat arbitrilor ăia italieni nişte "folcloriste"!

Bidoanele noastre şi ale lor

Zubair Babakarkhail. N'o să reţineţi acest nume.
Mi'a adus aminte de Răzvan, şeful ăl mare & adevărat de la Oceanic Club, să trăieşti, şefu', salam allekum! Au mai multe lucruri în comun. Mă uit şi acum la Zubair (n'o să reţineţi acest nume!) în timp ce vorbeşte cu un jurnalist rus. Seamănă mult cu Răzvan. Şi ca fizionomie; şi ca atitudine; şi modul în care zâmbeşte; şi gestica; probabil că şi bărbuţa. Mai au ceva în comun. Răzvan a fost în Afghanistan. Zubair trăieşte în Afghanistan.
Am stat de poveşti, pe culoarele Casei Poporului, cu Zubair despre multe, despre şansele misiunii de pace, despre dezamăgirea afghanilor, despre puterea lor de a prelua controlul securităţii în Kabul... Şi mi'am dat seama că suntem demni de toată mila. De o săptămână ne plângem de nişte biete bidoane de plastic plantate pe străzile Bucureştilor, bombardate ca la Kabul. Zubair şi ceilalţi ai săi sunt încă în viaţă, şi pentru că astfel de "bidoane", dar nu din plastic, ci adevărate, împânzesc străzile cu adevărat bombardate din Kabulul în care uneori chiar faptul că mai trăieşti te transformă în erou.
Altfel... suntem jalnici, lamentându'ne într'una.