Bidoanele noastre şi ale lor

Zubair Babakarkhail. N'o să reţineţi acest nume.
Mi'a adus aminte de Răzvan, şeful ăl mare & adevărat de la Oceanic Club, să trăieşti, şefu', salam allekum! Au mai multe lucruri în comun. Mă uit şi acum la Zubair (n'o să reţineţi acest nume!) în timp ce vorbeşte cu un jurnalist rus. Seamănă mult cu Răzvan. Şi ca fizionomie; şi ca atitudine; şi modul în care zâmbeşte; şi gestica; probabil că şi bărbuţa. Mai au ceva în comun. Răzvan a fost în Afghanistan. Zubair trăieşte în Afghanistan.
Am stat de poveşti, pe culoarele Casei Poporului, cu Zubair despre multe, despre şansele misiunii de pace, despre dezamăgirea afghanilor, despre puterea lor de a prelua controlul securităţii în Kabul... Şi mi'am dat seama că suntem demni de toată mila. De o săptămână ne plângem de nişte biete bidoane de plastic plantate pe străzile Bucureştilor, bombardate ca la Kabul. Zubair şi ceilalţi ai săi sunt încă în viaţă, şi pentru că astfel de "bidoane", dar nu din plastic, ci adevărate, împânzesc străzile cu adevărat bombardate din Kabulul în care uneori chiar faptul că mai trăieşti te transformă în erou.
Altfel... suntem jalnici, lamentându'ne într'una.