Eram pe punctul de a scrie poveşti întregi despre sau, mai bine spus, în jurul arestării lui Radovan Karadzic şi a transferului său la Haga. Din amintiri personale, din ce am citit zilele acestea în presa sârbă. La întoarcerea din Italia, am vrut să mă opresc în Belgrad, să mănânc o îngheţată, să îmi cumpăr ţigări Ronhill. Am avut, însă, surpriza să trec prin oraş ca prin brânză. Zeci poliţişti fluidizau un trafic cvasiinexistent, o imagine şocantă a Belgradului pe care îl ştiu trăind 24 de ore din 24 şi luni seara la ora 23 mai abitir ca oricând, parcă.
În faţa clădiri (update: frate, da' mie nu'mi spune nimeni c'am mâncat un i?) fostului Parlamentul federal rezemau gardul Preşedinţiei câteva sute de scutieri. Aşteptau ceva. Am întrebat un taximetrist dacă pot face stânga pe o stradă pe care o ştiam accesibilă prin altă parte şi mi'a spus că nu'i pasă nimănui de o maşină cu număr românesc, la ora asta. N'am pus mare preţ. Credeam că e Vidovdan, a doua sărbătoare naţională şi ortodoxă a sârbilor după cea a sfântului Sava, zi în care, cu şapte ani în urmă, era transferat la Haga "Sfântul Sloba" (porecla dată defunctului Miloşevic după ce, săptămânile trecute, se înfăţişase la mormântul lui întregul staff al Partidului Socialist, revenit la guvernare ca o soluţie imorală de alungare a îngerului cîzut Vojislav Kostunica). Atunci, în 2001, am nimerit, întâmplător, acolo. Acum ştiam, din presa italiană, de arestarea lui Karadzic şi îi bănuiam pe radicali de oareşce zarvă. Dar condusesem vreo 12 ore şi eram la numai o oră de condus până acasă. Aşa că m'am lăsat dus de unda verde şi semnele de "idete dalje" ale poliţiştilor, am urcat pe podul de peste Dunăre şi am mers lejer spre Oraviţa. Cum eram minoritar ca sârbofon, în maşină, nu am vrut să terorizez lumea cu posturile locale de radio, aşa că am ascultat CD. Am oprit în Banatsko Novo Selo să caut ţigări dar acolo lumea ne'a luat direct pe româneşte, aşa că n'am mai întrebat ce se întâmplă în Belgrad. Nici pompagiul din Biserica Albă nu m'a lămurit - e ceva cu Karadzic, mi'a zis. În fine, în vamă am dat peste vameşul care nu ne'a crezut, în iunie, că mergem la concertul Sting şi ne'a răscolit maşina, sub privirile ruşinate ale unui tânăr grănicer cu care ne împrietenisem din prima. Era aceeaşi echipă. Vameşul m'a recunoscut şi m'a lăsat în pace, poliţistul de frontieră a venit şi el să mă salute. Abia de la el am aflat că spiritele aveau să se încingă pentru că "justiţia noastră nu e bună pentru Uniunea Europeană; de ce pe criminalii noştri îi duc la Haga dar pe şiptari (albanezii din Kosovo) îi eliberează în ciuda probelor?" După care a rectificat: "Uniunea Europeană e un căţel mic, americanii's de vină".
Într'un interviu din multele date zilele acestea, webmasterul care i'a făcut doctorului Dragan David Dabic (a.k.a. Radovan Karadzic) pagina personală şi site-ul de medicină naturistă, homeopată şi ce'o mai fi fost aia, webmasterul, deci, povestea că într'o discuţie mai puţin protocolară cu clientul său, despre destinaţii de vacanţă, i'a sugerat să meargă la Scheveningen. "E frumos acolo, plajă, hoteluri, Davide. Unul dintre cele mai frumoase locuri din lume". Doctorul i'ar fi răspuns, sec "Da, ok, merge!".
David a ajuns la Scheveningen. Hotelul e OK, îi vor pune la dispoziţie un telefax, să poată comunica, omul, cu familia şi cabinetul de avocatură care îl asistă. Va primi în curând un pachet de acasă - a cerut în special cărţi (mulţi autori sârbi, Miloş Crnianski în speical, dar şi Shakespeare, Virginia Woolf sau dictoane latine), fotografii cu nepoţii şi părinţii, o Biblie.
Nu sunt convins că Richard Holbrooke are dreptate când neagă înţelegerea pe care Karadzic susţine că ar fi încheiat'o. Mai degrabă cred că Miloşevic nu a fost de acord cu această înţelegere, cum murmură voci de la Belgrad - şi de aceea a picat. Înclin să'i dau dreptate amicului poliţist de frontieră. Dar, până una alta, Karadzic a ajuns la Scheveningen şi compare în faţa Tribunalului de la Haga. Iar asta a fost posibil doar odată cu îndepărtarea lui Kostunica, cândva protejat, acum marionetă a bătrânilor generali ai Armatei. E greu de crezut că serviciile secrete de la Belgrad nu ştiau unde e Karadzic. Cu atât mai mult cu cât printre primele griji ale noului guvern a fost înlocuirea şefilor acestor servicii. Cu siguranţă că nu au avut timp, în două săptămâni, să pună la cale întreaga operaţiune. Totul era pregătit dinainte. Aici vine lecţia pe care ar trebui să o înţeleagă votanţii politicienilor care ţin în frâie Justiţia, astăzi, la Bucureşti. Mecanismele de "law enforcement", odată create, funcţionează - dacă există voinţă politică! În rest, rămânem o ţară coruptă fără corupţi. Iar asta ne costă pe toţi.
A propos: oare 2,5 milioane de dolari din cele cinci promise pentru capturarea lui Radovan Karadzic şi Ratko Mladic ajung undeva? La cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu