Era cazul să o fac şi pe asta.
Am intrat şi, încetul cu încetul, mi-am amintit de salonul din orăşelul meu natal cu nostalgii imperiale. De regulă, aceste amintiri refuză să îmi bată la uşă. Majoritatea saloanelor prin care am trecut în anii de pe urmă erau fie nişte apartamente de bloc, fie hale cu oglinzi aşezate, feng shui, prin mijloc, spate în spate, între pereţii de sticlă de la mezaninele hipermaketurilor. Fetişcane, pe fugă şcolite la locul de muncă; băieţi care, probabil, au ratat statutul de vipuri ale cartierului dar nici loseri cu patalama nu au ajuns. Lucrează în ritmul inventat, pentru Model T, de Henry Ford. Mass-production. Tuns (căci despre frizeri scriu)... tuns industrial. Un client, o chică, un frezat, bărbierit, „Vă spălăm în cap?”, „A... doriţi şi o frecţie?”, „Treizeci (35, 40... după amplasament, după criterii masonice) de mii, la casă. Următorul, vă rog!”. Şi un zece mii în buzunarul manipulantului de foarfeci, ca să nu te-njure printre dinţi ca baba automobilul lui Topârceanu.
Ultima dată (era o sâmbătă) m-am tuns prin spatele Circului, la un parter de bloc, intarea pe o uşă străjuită de o firmă cu strălucire cooperatistă, pe fond roşu, parcă. Nu mai ştiu dacă aveau un pieptene şi o foarfecă pe firma suspendată într-o bară de fier-beton (aşa cumva îmi amintesc eu toate atelierele, toate magazinele, toate frizeriile din reţeaua Cooperativei de Stat: o pălărie, un pantof, o foarfecă). O doamnă, nici drăguţă, nici acră, nici grasă, nici slabă, nici tânără... nici... nici... O doamnă m-a poftit pe scaun, mi-a aşezat babeţica aceea albă, m-a întrebat ce şi cum şi s-a pus pe treabă. A tuns, a dat cu lama pe la perciuni, cu aparatul pe la ceafă, m-a întrebat dacă mi-e de ajuns cât alege să rupă din ciuful de deasupra frunţii.
Paranteză: vă mai aduceţi aminte freza lui Limahl, a băieţilor de la Kaja GooGoo? Nu, nu toată freza, doar partea din faţă, cu acele fire răscăcărate, una dintre secţiunile trendului new wave de pe la sfîrşitul primei jumătăţi a anilor ’80? Ei, bine... aşa îmi stă mie ciuful despre care vorbesc, când dă să crească; nu pentru că sunt un nostalgic – deşi sunt, uneori – ci pentru că, oameni buni, nu mai are de unde mai mult şi, atunci, fugă la frizer!
Well, paranteză închisă, m-a tuns, doamna... Nu sunt eu un Mafalda dar nu mă simţeam în apele mele cu ce mi se întâmplă. Presimţeam o turnură neaşteptată a părului, atunci când îi va veni iarăşi vremea „să dea colţul ierbii”. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. Astfel că la doar o lună bună de la acel tuns fugar prin spatele Circului, astăzi, în plină zi de martie, am purces la o nouă operaţiune de estetizare a podoabei capilare – atâta câtă (mă repet?) mai este.
Am intrat şi, încetul cu încetul, mi-am amintit de salonul din orăşelul meu natal cu nostalgii imperiale. De regulă, aceste amintiri refuză să îmi bată la uşă. Majoritatea saloanelor prin care am trecut în anii de pe urmă erau fie nişte apartamente de bloc, fie hale cu oglinzi aşezate, feng shui, prin mijloc, spate în spate, între pereţii de sticlă de la mezaninele hipermaketurilor. Fetişcane, pe fugă şcolite la locul de muncă; băieţi care, probabil, au ratat statutul de vipuri ale cartierului dar nici loseri cu patalama nu au ajuns. Lucrează în ritmul inventat, pentru Model T, de Henry Ford. Mass-production. Tuns (căci despre frizeri scriu)... tuns industrial. Un client, o chică, un frezat, bărbierit, „Vă spălăm în cap?”, „A... doriţi şi o frecţie?”, „Treizeci (35, 40... după amplasament, după criterii masonice) de mii, la casă. Următorul, vă rog!”. Şi un zece mii în buzunarul manipulantului de foarfeci, ca să nu te-njure printre dinţi ca baba automobilul lui Topârceanu.
Ultima dată (era o sâmbătă) m-am tuns prin spatele Circului, la un parter de bloc, intarea pe o uşă străjuită de o firmă cu strălucire cooperatistă, pe fond roşu, parcă. Nu mai ştiu dacă aveau un pieptene şi o foarfecă pe firma suspendată într-o bară de fier-beton (aşa cumva îmi amintesc eu toate atelierele, toate magazinele, toate frizeriile din reţeaua Cooperativei de Stat: o pălărie, un pantof, o foarfecă). O doamnă, nici drăguţă, nici acră, nici grasă, nici slabă, nici tânără... nici... nici... O doamnă m-a poftit pe scaun, mi-a aşezat babeţica aceea albă, m-a întrebat ce şi cum şi s-a pus pe treabă. A tuns, a dat cu lama pe la perciuni, cu aparatul pe la ceafă, m-a întrebat dacă mi-e de ajuns cât alege să rupă din ciuful de deasupra frunţii.
Paranteză: vă mai aduceţi aminte freza lui Limahl, a băieţilor de la Kaja GooGoo? Nu, nu toată freza, doar partea din faţă, cu acele fire răscăcărate, una dintre secţiunile trendului new wave de pe la sfîrşitul primei jumătăţi a anilor ’80? Ei, bine... aşa îmi stă mie ciuful despre care vorbesc, când dă să crească; nu pentru că sunt un nostalgic – deşi sunt, uneori – ci pentru că, oameni buni, nu mai are de unde mai mult şi, atunci, fugă la frizer!
Well, paranteză închisă, m-a tuns, doamna... Nu sunt eu un Mafalda dar nu mă simţeam în apele mele cu ce mi se întâmplă. Presimţeam o turnură neaşteptată a părului, atunci când îi va veni iarăşi vremea „să dea colţul ierbii”. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. Astfel că la doar o lună bună de la acel tuns fugar prin spatele Circului, astăzi, în plină zi de martie, am purces la o nouă operaţiune de estetizare a podoabei capilare – atâta câtă (mă repet?) mai este.
sa-ti fie de bine...dar sa stii sa-ti sta bine si cu ciuf
RăspundețiȘtergere