Saracuta casuta...

Povestea asta i se datoreaza lui Miri . Ma pandea demult sa o scriu dar n-am apucat si acum ca m-a starnit am sa ma supun intamplarii ce mi-a adus-o iar in minte.
Miri povesteste de o casuta din centru, alba, cu tocuri albe, parasita. Nu cred ca e vorba despre aceeasi casuta dar cea despre care povestesc se afla undeva pe straza Buzesti, cum treci de coltul cu General Berthelot, pana in intersectia cu Transilvania.
E o casa aproape daramata. Pe vremuri pare sa fi avut curte interioara, o curte napadita astazi de iedera care vara isi lasa ghirlandele sa-i spanzure de barnele unei foste podele. Casa nu mai are acoperis, nu mai are nici geamuri. Mai are insa niste arcade si ceva urme de faianta care ma lasa sa ghicesc unde a fost bucatarioara, unde a fost baia... Incerc sa mi-o imaginez in picioare, locuita, curata si ingrijita si nu reusesc sa o vad decat asa, cu iedera atarnandu-i ca pletele unei batrane prea neputincioasa sa se mai pieptene. Trec in fiecare zi cu fetita mea pe acolo.
- Mami, unde e casa saraca, ma intreaba ea, curioasa sa-si regaseasca reperele.
- Care casa, mamico?
- Aia fara geamuri.
Si mi-amintesc ca o vara intreaga, pe cand era prea mica sa inteleaga de ce in fiecare zi trebuie sa mearga la gradinita, ii aratam pe drum tot soiul de lucruri minunate: uite bisericuta de lemn, uite parcul Romniceanu unde locuieste veverita, uite fantanita si florile, uite casuta asta, saraca, sta singura si parasita si nu mai are geamuri si nici usi si nici acoperis, parca plange, vezi? Saracuta de ea...
In istoria personala a fetitei mele exista ca reper o casa saraca, pe langa care trecem zilnic, nu se stie pentru cat timp.

Ceva mai sus, pe Temisana, chiar vis-a-vis de intrarea in Radio e alta casa. Mare, boiereasca, pe langa chichinetele din jur. Trec si pe langa ea in fiecare zi si o privesc cu amaraciune, gandindu-ma la cutiuta mea de chibrituri atat de zgarcit compartimentata, promitandu-mi in fiecare zi ca voi castiga la loto, ca se va intampla o minune si am sa gasesc o casa de-asta pe care am s-o iau de suflet si am sa o repar si am sa-i dau viata ca dupa aia sa-mi pot si eu trai viata intre zidurile ei, sub niste castani, langa o tufa de liliac, la umbra, departe de zgomotele vecinului de la trei si de manelele celui dela unu.
E atat de important felul in care traim, nu doar ce haine purtam sau ce masina conducem ci locul in care ne trezim, locul in care ne ascundem de lume, baza noastra, radacina. N-am stiut cat de important este locul in care mananci si dormi pentru psihicul tau, pentru caracterul pe care il ai, pentru timpul pe care-l traiesti pe pamant, pana nu am citit o carte scrisa de un arhitect, pe care ma bucur sa-l numesc apropiat: Florin Biciusca, Experimentul Catelu....
Dupa ce am citit-o mi-am dat seama ca multi dintre noi traim fara sa avem habar pe ce lume traim sau de la ce ni se trage spleen-ul, lehamitea, ura fata de orasul asta inghesuit si murdar si sufocant. Si de cate ori trec pe o strada si simt miros de mortar ud sau de vopsea proaspata oftez. Oftez si-mi zic: intr-o zi! intr-o zi sigur o sa am si eu casa mea pe pamant si casa mea niciodata n-o sa planga. Despre ea n-o sa spuna nimeni "uite, saracuta casuta!"
Miri, multumesc!