Vecinii mei de echinox

Vin în fiecare an. Trec de cum se mişcă primii muguri. Nu sunt gălăgioşi, nu sunt agresivi. Nu sunt nici prea spălaţi, dar asta e altă poveste. Caută loc de stat peste noapte la marginea unei gârle. Îşi aştern cele trei-patru căruţe în cerc iar la mijloc, întotdeauna la mijloc, fac focul. E ca un fel de suflet al nopţilor lor de nomazi. N'am habar câtă carte ştiu, nici nu cred că le'ar folosi la ceva. Instinctul de conservare i'a purtat peste secole. Îşi mai pun de'o mămăligă la ceaun, mai cumpără ouă...
Cer voie să le fac nişte fotografii. Nu n'am să'i dau la ProTV. Nu, nici nu vă dau bani pentru poze, suntem vecini, nu?, două sau trei nopţi pe an de atâta vreme...
Bătrâna îmi cere, pe un ton la marginea limitei dintre rugăminte şi imperativ, să'i fac o poză cu ăştia micii; e bătrână şi o să moară. Da' cum să moară? Cine'a mai văzut drac mort? E şefa? E bulibaşa, cum să nu fie... Moşul ei încearcă timid, dintr'o margine, să îndrepte oarecum imaginea ierarhiei. Ei, aş, ai mai văzut lume condusă de bărbaţi?
Moşul, căruia îi şi cerusem voie să fac poze, cară doi drugi care'mi seamănă a vâsle. Nu cred că au bărci. Mă întreb în fugă dacă le'ar fi de folos eventuale undiţe... Revin repede cu gândul la vâsle şi îmi amintesc de pescăria de vis'a'vis. Nu am văzut niciodată vreo barcă pe lac. Cu siguranţă că au fost cândva: drugii de lemn din braţele moşului, semănând a vâsle, sunt uscaşi şi crăpaţi.

- Cum te cheamă?, îl întreb pe cel cu căciulă, înfipt drăgăstos în obrajii ştirbei bulibaşe.
Începe o lungă înşiruire de nume recitate fără răsuflare, ca şi cum space bar-ul ar fi defect. Încep să'mi dau seama că a ajuns la al patrulea sau chiar al cincelea nume şi n'am reţinut nimic.
- Stai, mă, stai aşa... cum te strigă lumea?
- Bă!
- Aoleu, fratele meu... cum îţi zice, când te strigă pe nume?
- Ionică!
Yes! Nu ştiu la ce'mi foloseşte informaţia dar continuu evidenţa populaţiei.


- Dar pe tine?
- Evelin.
- Aha... tu eşti fată...
- Nu, băiat!

Râde sănătos; acum, când privesc mai atent fotografie, îmi dau seama că s'a şi'nroşit în obraji...

Lună mare, plină, peste colbul vechiului regat. În şatra lor de coviltire, nomazii mei vecini de două-trei ori pe an rămân cu focul lor, cu caii lor albi ca praful, cu ceaunele sfârâind în jar şi cu drumul care îi cheamă. Or să ajungă pe unde nu sunt convins că au vreo treabă ca să se întoarcă, într'o bună zi de toamnă umedă şi rece, la Dragoslavele, într'un Muscel pe care nu ştiu nici ei de ce l'au botezat aşa dar căruia îi spun Acasă. Lumea lor...


PS: Vezi, mă, Tony, dacă nu întrebi şi tu în stânga şi'n dreapta după stringeri adevăraţi şi cu experienţă în plaiul mioritic? Te'a pus naiba să mergi la statul român. Păcatul tău să fie. Te rezolvam, fără nici o rezervare, şi cu şatra, te aranjam şi cu nişte bucătari adevăraţi...