Cinci!

De la cititoarea teroristă preluat şi aruncat de alţii la noi în ogradă - aşa că ridicăm mănuşa numai pentru a o arunca din nou!

Daţi-ne cinci lucruri care vă lipsesc în Bucureşti!

Humankapital? Sau: cum spune Adela...

Adee şi-a oprit o clipă timpul şi ne-a tras puţin de mânecă. În aceeaşi zi în care am primit, pe mail, o chill-out-scrisoare. Oops, două dintr-odată? O fi ceva în atmosferă? O fi un semn? Ar trebui să cad pe gânduri?

Actually, dacă tot o fac, îmi dau seama că lucrurile nu-s deloc pe făgaşul lor. Trăim, dacă-i musai, cu plăcere, lângă ceilalţi dar, parcă, înclinăm să trăim nu neapărat pentru ceilalţi cât în locul celorlalţi sau, mai corect, prin ceilalţi. Şi nu o facem neapărat din altruism ci, mai degrabă, pentru a ne detaşa de ceea ce suntem deşi, poate, nu ne-am dori să fim. Pentru a ne convinge că suntem buni, că suntem generoşi, că nu ne-am desocializat, că nu ne-am dezumanizat. Pentru că... şi fiecare poate enumera alte şi alte motive.

Acesta nu este un joc de-a tagul. Nu aşteptăm, aici, completările voastre (deşi nu ne vom supăra dacă spamaţi pe tema dată). E, mai degrabă, un exerciţiu de introspecţie, o invitaţie trimisă, poate mai târziu decât prevede legea, la o sinceră privire spre înlăuntru. Altfel decât cele de zi cu zi, inundate cu oftaturi şi blesteme la adresa contextului. Fără egocentrisme şi lamentări...

Noi care suntem eu şi nu ei, cum spune Adela!

Imposibil de schiţat conturul unei asemenea clipe şi la fel de puţin probabil de anticipat cum am ieşi din ea. Dar dacă există o zi internaţională a zonelor umede, una mondială a farselor şi păcălelilor, una a muncii (sau chiar mai multe, la fel cum şi mamele au mai multe zile marcate ca atare în diversele calendare - şi o infinitate de altele de la sine înţelese), o zi a minerului (două: una comunistă, în prima duminică din august, şi una tradiţională, pe 4 decembrie, de Sfânta Varvara) şi una a jandarmului român (3 aprilie - 157 de ani în slujba cetăţeanului, pe un banner în faţa Arcului de Triumf), una fără televizor, una fără benzină, una fără tutun şi câte şi mai câte, de ce n-am găsi un loc în calendar şi pentru Ziua Regăsirii de Sine? Dacă nu una universal-valabilă, măcar câte una pentru fiecare în parte.

Suntem o sumă de indivizi, nu un pachet, o masă, un electorat. Ştiţi care a fost anti-cuvântul anului 2004 în Germania? Humankapital. Nu cred că e nevoie de dicţionar!

Un libertarian la Bucureşti

Nu ştiu de ce se mişcă atât de anapoda cei de la ASE şi dau atât de târziu drumul anunţului dar astăzi, la ora 13, în Aula lor Magna vine Greg Rehmke, director de programe la IHS. Economic freedom şi oportunităţi de studii liberale dincolo de Ocean, prin IHS (şi ca un alumni / 1997 / al unei astfel de burse de vară, mărturisesc: e beton!).

Vă rugăm, nu sunaţi!

Că tot se discuta de parcările cu stâlpi în mijloc de pe Calea Moşilor, asta e pe Calea Plevnei, pe o casă cu gard alb, din lemn. E bine, totuşi, că nu i-au prins şi degetele vreunuia care apăsa pe sonerie.

"de Mihai Eminescu"

H se opreşte în uşa antreului, liniştindu-mă. Dacă Mica Ţiganiadă e opera lui Ioan Budai Deleanu şi nu a lui Ion Heliade Rădulescu (ce vreţi, sunt Ioni amândoi, prenume urmat - în fiecare caz - de alte două nume), dacă ars pe rug (convins că totuşi, se mişcă) nu fu Giordano Bruno ci Galileo Galilei, Iarna pe uliţă chiar ESTE a lui Coşbuc.

Face o piruetă, dând să plece spre jumătatea lui de birou. Dar îşi continuă până la 360 de grade pirueta, spunându-mi:

"Las' că am văzut săptămâna asta una tare în tramvai. O cerşetoare se opreşte pe mijlocul culoarului" - moment în care H (care doar ce şi-a recuperat, din a II-a încercare, permisul de conducere pierdut pe o trecere de pietoni) ia poziţie de drepţi, ca la serbările din şcoala primară, îşi duce mâinile la reverul vestonului cu inflexiuni verzi şi, privind deasupra mea fix, spre un tablou inexistent pe peretele alb dinspre est, continuă, citând ad litteram din personajul despre care povesteşte:

"De Mihai Eminescu"

Tace câteva (vreo două) secunde, solemn, cum, probabil, tăcuse, solemn aşişderea, şi cerşetoarea.

"Şi se porneşte să recite. Şi-l recită. Şi recită. Şi recită. Pe tot!"

"Ai stat nouăzeci şi ceva de strofe?", par eu a-i strica momentul, pe bune pătruns de un amestec de curiozitate, uimire şi admiraţie, mustăcind - poate de situaţie, poate de răbdarea lui H, poate de amândouă...

"Ei, nu! Dar când am coborât tocmai trimitea în urma mea un Porni Luceafărul..."

Tramvaiul 41 s-a oprit aseară

Tramvaiul 41 a avut din nou probleme. Aseară, în jurul orelor 21:30, un cablu de înaltă tensiune s-a rupt chiar între staţia Bd. Uverturii şi intrarea în Pasajul Lujerului, aşa că circulaţia a fost oprită pentru circa trei ore. Este, cred, a treia oară în această lună când "41" dă semne de oboseală. Pe la 21:40 în zonă deja erau aliniate vreo şase tramvaie, iar călătorii coborau direct printre maşinile de pe Şoseaua Virtuţii, chinuindu-se să sară parapetul de protecţie. Întrebarea e: dacă intră şi ăsta în revizie prelungită, ce naiba ne facem?

"Rumäniens Top Ten"

Şi pentru că tot a început la Romexpo târgul de turism, revista germană Focus prezintă, în ediţia sa online, un top 10 al celor mai interesante obiective turistice din România. Nu ştiu care au fost criteriile ordonării, dacă este sau nu o ierarhie, cert este că galeria foto începe cu Sibiul care, titrează autorul Hans Werner Rodrian, este Rumäniens Schönste - adică cele mai frumuseţea maximă ale României. Apoi: Branul ("domiciliul secret al lui Dracula"), Scărişoara, urşii coborând până în bătătura orăşenilor, zona peninsulară a Constanţei (pentru multiculturalismul ei dus până aproape de limita interculturalismului), Sarmisegetusa (cu specificaţia că, deşi în text se vorbeşte despre Ulpia Traiana, imaginea este de la Grădiştea), albastrul de Voroneţ, Delta şi iarăşi Litoralul, de data aceasta pentru mare. Nu lipseşte nici scumpul Bucureşti şi Palatul Marii Nebunii: "Nu că sediul de astăzi al Parlamentului ar fi vreo frumuseţe dar monstruozitatea sa, gigantomania îl recomandă".

Lumea în statistici pentru to(n)ţi

Excelentă sinteză a lumii în care trăim realizată pe înţelesul cititorilor lui Daily Mail (cia Jordan Duckworth)!

Chipurile, Marean

De-abia aseară, la ultimele ştiri de la Prima TV, am văzut protestul celor de la centrul de plasament din sectorul 5. Şi astfel ziua s-a încheiat minunat, cu nişte hohote de râs sănătoase.
Să vă povestesc: locatarii centrului de plasament se temeau că vor fi aruncaţi în stradă după împlinirea vârstei de 18 ani. Unii se urcaseră pe clădire şi cereau în cor să vină Vanghelie. Zis şi făcut. Soseşte şi primarul, care-i dă la o parte pe gardieni şi începe să se certe, mai supărat ca la congresele PSD, cu unul dintre protestatari:

Vanghelie (răcnind): Bă, tu nu mai ţipa la mine!
Tânărul (ţipând): Nu ţip!
Vanghelie (urlând): Bă, n-auzi să nu mai ţipi la mine?!
Vanghelie (zbierând): Câţi ani ani?! Bă, câţi ani ai?! Bă, zi câţi ani ai, mă?!
Tânărul (ţipând): 24 de ani.
Vanghelie (ţipând): Şi de ce nu eşti la muncă, mă?! (afară e întuneric, e noapte)
Tânărul îi răspunde ceva, pe acelaşi ton răstit.
Vanghelie (urlând enervat): Bă, n-auzi să nu mai ţipi la mine?!
Tânărul (în defensivă, dar tot ţipând): Nu ţip, sunt răguşit!
Vanghelie (dezlănţuit): Băăă, dacă eşti răguşit, te dau afară, mă!

Urmează scurta declaraţie a lui Vanghelie după calmarea situaţiei.

Marean (calm, ferm, glumeţ cu ziariştii) spune că problema oamenilor se va rezolva. Primăria le va închiria apartamente, plătindu-le chiria în avans pe un an. Şi urmează fraza la care am zguduit patul de râs. Atenţie: „O să le alocăm o suprafaţă de teren pe care, chipurile, să-şi construiască o casă”.

De câtă sinceritate musteşte acest om! Auzi, „chipurile”! Adică, să fim serioşi, domnule, îşi fac ei casă acolo! Ne facem că le dăm aşa, la vrăjeală, ca să nu mai cheme televiziunea altădată. O remarcabilă sinceritate de simpleton, care te loveşte-n cap cu tone de stupoare când te aştepţi mai puţin. În lume, sunt puţini oameni care ajung la astfel de performanţe. Bucureştiul să fie mândru că are aşa ceva!

Google-ul îţi dă 158.000 de rezultate la o căutare cu numele primarului de la 5. În comparaţie, acelaşi Google găseşte doar 118.000 rezultate cu Patapievici. Păi pot raţionamentele lui Patapievici să concureze cu hohotul sănătos care te zguduie când îl auzi/vezi pe Vanghelie? YouTube conţine 14 filmuleţe cu Marean. Patapievici apare doar în 3.
Nu e clar de ce?

Weekend cu peşte (la grătar şi în vitrină)

Ştiu că, pentru workoholicii acestui oraş (tot mai mulţi în ultimii ani), ar putea părea o blasfemie să vorbeşti de weekend acum, în miezul săptămânii. Şi totuşi, nu mă pot abţine. Aşadar, dacă sunteţi prin zona Pieţei Victoriei vineri, sâmbătă ori duminică (nu, Tăricene, tu nu!), ţineţi cont că:

- la "Meţere" e târg (de icoane, flori, scoarţe şi blide etc.), teatru de păpuşi, peşte la grătar, ţuică şi ouă încondeiate, concurs, taraf şi Concertul "Arii naţionale" (sâmbătă, orele 16, în Studioul Horia Bernea).

şi...

- la "Antipa" e Festival de Peşte (ăsta nu e la grătar, e doar expoziţie), atelier de origami pentru copii cu vârsta între 5 şi 11 ani (duminică, 1 aprilie, de la 11:00), expoziţie culinară cu, atenţie!, vânzare, organizată de Rompescaria şi Restaurantul "Nostalgia" (tot duminică, de la 12:30).

Chiar dacă prognoza nu arată prea mult soare, eu zic că merită să ne riscăm.

Grozăvii din Grozăveşti

Dimineţi cu ferestre (de outlook) deschise.

No other comments available!

Scaune încălzite

Martie, Şoseaua Orhideelor.

CC al PD

Ştiţi, ţeapa aceea, statuile ciudate, mă rog, arta pe care o înţelegem sau nu dar o comentăm. Şi o fotografiem. Din toate unghiurile.

Am încercat, ceva mai devreme, azi, o panoramă care să cuprindă ţeapa lui Ghilduş din faţa Palatului Regal şi, în plan secundar, în spatele Muzeului de Artă, ţeapa lui Videanu, de deasupra Catedralei Sfântul Iosif. Şi, cum pozam eu, ajuns în dreptul şantierului de pe locul fostului teatru Excelsior, aud o voce:

Dacă doriţi să ne fotografiaţi, să ne spuneţi!

Întorc privirea spre sursa de zgomot şi văd o gaşcă de poliţişti îmbrăcaţi în salopete negre, unii cu căşti de motociclişti, alţii fără, strâns uniţi în jurul unora dintre BMWurile despre care scrisesem zilele trecute (bună dimineaţa, domnu' Văcăroiu, cum e cu mira?).

Fac un gest gen OK! şi îmi văd de treabă. Din grup se desprinde un tip cu cagulă şi se apropie de mine. Ajuns la câţiva paşi, îşi coboară cagula de pe gură şi îmi explică - pe un ton civilizat - că dată fiind instituţia care s-a instalat în clădirea ce a adăpostit, peste ani, CC al PCR şi Senatul, anume Ministerul Administraţiei şi Internelor (doar al Internelor, în accepţiunea poliţistului din conversaţie pe care o redau), fotografiatul în zonă nu este o îndeletnicire dezirabilă.

Încerc să îi explic omului că mă aflu într-o piaţă publică, poate cea mai importantă piaţă publică din România, având în mijlocul ei un monument de un design ciudat.

Puteţi merge mai aproape, să îl fotografiaţi, dacă doriţi!

Am fost şi mai aproape, îi spun, am nevoie de un cadru mai larg!

Da, îmi răspunde, dar, ştiţi, de aici fotografiaţi maşinile parcate şi se văd numerele...

Îl privesc circumspect, mă rog, îl privesc nedumerit sau... cum vreţi să spuneţi - îi arunc o privire suficient de expresivă pentru ca tânărul să încerce o scuză:

Ştiu... Mereu se trezesc câte unii să emită asemenea decizii. Mai bine cedaţi dumneavoastră. Altfel suntem obligaţi să vă ştergem imaginile din aparat, să vă ducem la secţie, pierdere de vreme, şi să vă punem să scrieţi o declaraţie...

Sunt analfabet, conchid şi plec, zâmbindu-i a la revedere.

Domnu' Blaga, mi'a zis Băsescu să vă întreb dacă aţi pregătit elicopterul?

PS: Dacă vă interesează, domnu' ministru, să ştiţi că numărul B 02 POL, care, de bună seamă, ar trebui să vă aparţină, e al unui primar din Dâmboviţa. Când a plecat din miliţie, via securitate, a luat cu el plăcuţele de înmatriculare.

A venit primăvara. Vă rog, ordonaţi!

Încercaţi să ghiciţi pe coperta cărei reviste puteţi citi aceste fragmente:

"E primăvară! Iar puritatea gândurilor noastre găzduieşte albul ghioceilor de martie, adăugând renaşterii căldura sufletelor în faţa speranţei. Şi cum speranţele renasc, în toată frumuseţea lor, primăvara, avem toate motivele să uităm pentru o clipă, un anotimp, un an, o viaţă, de răceala tristeţii ori de gerul iernii şi să ne bucurăm. Putem fi mai fericiţi, mai buni, mai puri (...) Purtând în inimi credinţa binelui, pe buze, misterul zâmbetului, iar în suflete, gândul curat, se cuvine, în acest început de redeşteptare la o altă viaţă, să închinăm o vorbă bună, o lacrimă de recunoştinţă şi o cupă de respect aparent fragilei fiinţe de lângă noi, femeia. Femeia mamă, femeia soră, femeia iubită".

Nu e corect, ştiu că v-aţi prins, aţi văzut poza, dar, credeţi-mă, merită să citim şi finalul, a cărui poieticitate îi face pe mulţi să se scarpine zdravăn sub caşchetă, pentru că, domnilor, pe raza moşiei lui Fătuloiu este mulţi oameni talentaţi cu armă în dotare :

"În acest context, indiferent de conotaţiile date de fiecare dintre noi dorinţei, binelui, iubirii, prinosul gândului curat al tuturor poliţiştilor români să se reverse, ca o continuă admiraţie, asupra colegelor noastre poliţiste".

Da, este vorba de numărul 2/2007 al revistei Poliţia Română.

Indiferent de conotaţiile pe care le putem da misterului zâmbetului, noi ştim prea bine că respectul aparent pentru girofarul care trece pe lângă noi pe Kisseleff se revarsă ca un prinos de sentimente adresate femeii mamă, femeii soră şi femeii iubite a agentului de poliţie, sentimente mai puţin bune, mai puţin pure, mai puţin curate...

Blogureşti la Pasajul Basarab

Ieri au început lucrările la Pasajul Basarab. Aşa cum ne-au spus, au închis zona pentru maşini. Autogara particulară de lângă IDM funcţionează în continuare, dar veste fosforescente păzesc intrarea în zona unde se desfăşoară ostilităţile.

Cu excepţia fetelor care le zâmbesc poliţiştilor, nimeni nu poate intra cu maşina în zonă (vezi Golful din cele două imagini de mai jos). Estimăm că, în curând, pe aici va fi o mare parcare cu gagici, deci şantierul o să fie un bun spaţiu de agăţat.

Oare oamenii ăştia ştiu că vor fi demolaţi? Şaormăriile duduie de parcă mai ieri s-au deschis. De la balconul unei case în care, cu vreo 2-3 ani în urmă a fost sechestrată şi obligată să se prostitueze o minoră, un moş scârbos scuipă printre capetele trecătorilor. Pe ăsta nu-l ia nimeni cu buldozerul?

Oare unde s-or fi mutat aurolacii, că n-am văzut decât unul, destul de curat, deci mult sub standarde. Or fi migrat spre Gara de Nord?

Deocamdată pe şantier au înfipt nişte steguleţe roşii şi dau găuri cu pickamerul. Probabil, peste o lună, vor reuşi să decoperteze tot. Sună promiţător!

Acum nu mai circulă pe aici autobuzele, aşa că, îndoiţi de tonele de bagaje, călătorii se târăsc până la Gara de Nord. Pe Strada Fluviului, pe unde e deviată cea mai mare parte a traficului, maşinile parcă au viteza sloiurilor de gheaţă. Mi-e milă de strada asta, care nu pare să fi văzut roată de autobuz la viaţa ei. Propun ca după terminarea lucrărilor să se numească Splaiul Styxului.

M-am urcat pe pasarelă şi fac poze. „Să vii după o lună să fotografiezi şi să vezi că n-au făcut nimic”, îmi strigă cineva.

În sfârşit, de sus, îl văd şi pe Dorel. El e! Uite cum dă cu ascuţitu’ ăla de desfăcăreţ în gâtul sticlei de bere! Doi ani ziceaţi? Poate doi ani sa(l)batici.

Fotograful nu mai locuieşte aici!

Cândva...

Ce vremuri, dom'le! Lasă, domnule, nunţi, mirese, serbări de sfârşit de clasa I sau alte minunăţii dintr-astea. Că-şi tundeau copilul şi veneau, înainte de începutul şcolii, să-i facă ultima poză cu chica din vacanţă.

Alea-s mofturi. Nu vezi?

Ilie Năstase a stat cuminte pe scaunul din faţa becurilor ălea de sute de waţi. Şi Florin Piersic. Casanova după Casanova după Casanova... Şi?

Ce Polaroid, dom'le? Prin '90 cine făcea, printre primii, poze tip la minut tip? Ce se mai înghesuia, pe atunci, lumea să plece din ţară. Îi trebuia fiecăruia paşaport. Şi?

Şi au venit japonezii ăştia, cu tehnica lor digitală. Şi ăia de la paşapoarte fac pozele direct la ei. Şi la buletine la fel. Şi lumea asta... Cine-şi mai pune fotografiile pe hârtie?

Acest spatiu este de inchiriat

Şi Bucureştii se fură, nu-i aşa?

Ţepelor, onoarea Republicii!

Ăştia nu se lasă şi vor să umple videanul din capul Primarului General al Capitalei. Lume colorată, idealişti şi fundamentalişti, oameni energici şi nostalgici, miciparizieni şi adversari politici, nu contează, important e ca vocile acelora ce n-au uitat de inelul verde şi restul promisiunilor primarului care face să zguduie videanul despre care vorbeam în fraza anterioară!

Aşadar: dacă primarul vrea să construiască până la Dumnezeu, muritorii de rând ar trebui să-l tragă puţin de mânecă!

Sâmbătă, între Catedrala Sfântul Iosif şi Primăria Generală, via Piaţa Revoluţiei, încă un marş pro Bucureşti, o capitală cu doar un sfert din media de spaţiu verde a metropolelor europene. Un oraş în care se dezafectează parcuri (Plumbuita, Bordei, Herăstrau, în curând şi parcul Gării de Nord) în vreme ce între Ateneu (established 1888), Palatul Regal / Muzeul Naţional de Artă (1870), cel al Internelor (fostul CC), Biserica Kreţulescu (1722) şi Biblioteca Centrală Universitară (fostă, din 1885, Fundaţia Culturală Carol I) se pregăteşte construcţia unui ansamblu de clădiri de beton şi sticlă, asemeni celei ce îngroapă, deja, Caterdala Sfântul Iosif. Adio, Piaţa Revoluţiei?

Nou!!! Azi luni

Dom'le, m-a pus pârdalnicul să intru azi pe site-ul RATB-ului, să văd pe unde au deviat tramvaiele alea care circulau pe la Basarab. Vreau să spun că sunt tare mulţumit de RATB, pentru că pagina lor e cu adevărat actualizată la zi. La propriu. Adică prima ştire de la rubrica "ştiri-noutăţi" este chiar: "Astazi este: Luni, 26 Martie 2007".

Când te gândeşti că (ne spune ICS) "RATB"-ul din Koeln afişează pe site-ul propriu până şi minutele la care ajunge fiecare mijloc de transport în fiecare staţie, îţi dai seama că n-au dreptate ăia care zic că între noi şi ei distanţa e de zeci de ani. Să fim optimişti, distanţa se măsoară cu ziua.

Just do it!

Nu-i prima oară, mă asigură H. Pe vremuri se încuia seara uşa de la intrare, dar de câteva luni nu se mai poartă moda asta.

Pe vremuri...

Ce vremuri... Acum câteva luni - o eternitate!

Pe treptele înguste şi colţuros-spiralate de jur împrejurul liftului de modă veche, scârţâind a high-life interbelic, hârtiile rătăcite nu sunt o noutate. Am crezut că le-a adus vântul din ultimele zile. Azi dimineaţă m-am lămurit. Printre bucăţelele de hârtie zăcea, abandonat şi inutil ca un prezervativ folosit, un prezervativ folosit. Două mai trepte mai sus, instrucţiunile de utilizare iar după colţ, rupt în mare grabă, ambalajul de carton al unui prezervativ despre care, spune reclama, îl pui şi uiţi de el. Prin scări de bloc, de exemplu...

Ce weekend cu năbădăi trebuie să fi fost trăit centrul Bucureştilor. Ce nesuferiţi de părinţi plictisitori şi domestici mai are şi tineretul din ziua de azi! Altfel, distracţii mari, pe Edgar Quinet. Pub-uri, discoteci, unele călcate periodic de cei de la antidrog...

Centrul Bucureştilor... dacă e să intri spre lăsarea întunericului prin gangurile de pe Academiei, printre zăbrelele ruginite ale ultimelor ateliere de cizmărie şi uşiţele dărăpănate ce se prefac a ascunde ghenele blocurilor vechi din zonă, e de preferat să nu încetineşti. Pute. Dar nu numai...

A circulat o vreme pe net (acum vreo şase ani dar, se pare, cineva a redescoperit-o recent şi i-a dat drumul din nou) acea fotografie din Pasagiul Victoriei cu un fel de banner într-o fereastră de pe la etajul doi sau trei, purtând mesajul "Cerem scuze clienţilor noştri. Bordelul este închis pentru renovare". Nu ştiu dacă s-a redeschis. Dar figurile ce populează o parte din localurile de noapte ale gangului ce porneşte din Biserica Enei şi se termină în Palatul Telefoanelor par coborâte de la acea fereastră...

Prea mult blabla pentru a mai împrăştia din această promiscuitate. Proxenetismul se plimbă în voie pe bulevard, are cafenele, se fofilează pe la colţuri de stradă... Prostituţia există, că le place / nu le place puritanilor şi moraliştilor sau lui Pruteanu (care opune bordelurilor virilitatea mentală, ferocitatea naturală a bărbatului - ca armă mai valoroasă decât banul). Păstrarea ei în ilegalitate e un serviciu adus celor care au făcut din fenomen o afacere prosperă în clandestinitate. Ieşirea la suprafaţă ar obliga peştii să înveţe să respecte anumite reguli, profesionale şi private...

Centrul Bucureştilor musteşte oricum a sexualitate. De la petrecerile fiţoase până la gangurile morbide, oricine cu oricine, fără deosebire de sex, religie, apartenenţă etnică... Oricând. Oriunde. În curtea interioară a fostului bloc Dunărea, bunăoară, în pasajul ce face legătura dintre Biserica Enei (săraca biserică) şi bulevardul Magheru.

Lassie?

Modelul IKEA în poliţie

Mă uit la el în fiecare dimineaţă. Stă în micuţa intersecţie din preajma fostului Consiliu de Stat al Planificării (bună dimineaţa, domnu' Văcăroiu, s-o fi ridicat mira?), alături de BMWul inscripţionat POLIŢIE. E tânăr şi, probabil, frustrat. Călăreşte una dintre cele mai bengoase motociclete din Bucureşti dar nu poate rupe inimi. Ce-o fi în sufletul lui, seara când coboară de pe motor şi o lasă parcată pentru a porni spre viaţa civilă sau spre întâlnirea cu fecioara visurilor sale într-un amărât de RATB...

Poate că dacă n-ar fi la Bucureşti ci în Mogoşoaia ar fi mai simplu. Drept e că nu s-ar plimba pe două roţi BMW ci într-un SUV 4x4. La ce i-o fi fiind de folos poliţiei comunitare din comuna de câmpie ditai stolul de patru Tuareg-uri?

Mda... Poliţia din Stokholm a împrăştiat fluturaşi prin suburbiile capitalei suedeze: "Vă rugăm să vă prezentaţi, la 15 martie 2007, la www.polisen.se. Nu, nu aţi săvârşit nimic dar sperăm să vă depuneţi candidatura pentru o carieră în poliţie. Pentru noi, experienţa dumneavoastră de locuitor al suburbiei este inestimabilă. Cu dragoste şi căldură...". Cică au avut câştig de cauză tinerii cu vârste cuprinse între 19 şi 25 de ani, provenind din familii imigrate.

Oare îi învaţă şi pe ei să se plimbe în relanti şi cu girofarul pornit prin cartierele cu probleme, ca să-i avertizeze din timp pe spărgători?

0 - 0

Nu toată lumea a fost la fel de mulţumită ca Piţurcă, se pare...

Se fură!

În noaptea ce vine ni se va fura o oră! O oră de somn!

Ce nu ştiaţi despre întâlnirea Olanda - România

Credeţi că pe noi nu ne interesează? Credeţi că ne lasă rece? Că n-am intrat în febra naţională?

Fals. România întâlneşte Olanda şi despre asta se tot vorbeşte - de prin toamnă. Singurul detaliu omis în acest răstimp este că întâlnirea va avea loc la Fellbach şi va dura mai mult de 90 de minute. Mai precis, între 11 mai şi 11 august.

România şi Olanda sunt invitatele de onoare ale festivalului Vara Culturală Europeană din localitatea germană Fellbach (ediţia a III-a, după cele din 2001 - Franţa / Ungaria - şi 2004 - Elvaţia / Polonia).

Fanfara din Cozmeşti şi Amsterdam Percussions Group, alături de Dan Puric şi acrobaţii de la Bencha deschid festivalul. Urmează, la diverse date, ţambalagiul Marius Mihalache, scrierile lui Paul Celan în lectura lui Christian Brückner, pictură românească din secolul 20, teatru de păpuşi din Olanda, Eginald Schlattner + Mircea Cărtărescu + Ana Blandiana + Franz Hodjac în Noaptea lungă a poeziei româneşti, Cosmin Bumbuţ cu imagini cântate de Cinque Musici, Herta Müller şi Ernst Wichner lecturând din prea puţin cunoscutul Oskar Pastior, apoi Enescu şi Gyorgy Ligeti în interpretarea Filarmonicii din Reutlingen (dirijată de Gheorghe Costin), corul bisericii Stavropoleos şi organista sibiană Ursula Philippi, jazz cu superbul Nicolae ("Nicolas") Simion şi încă...

Ultimă oră: Nu şi-au anunţat participarea Ruud Gullit şi Nea Piţi, Marco van Basten, Johann & Jordi Cruyff, Gheorghe Hagi, Bogdan Lobonţ, George Ogăraru, Cristian Chivu, Ruud van Nistelrooy, Eric Braamhaar...

Inelul verde

Îmi place când plouă în Bucureşti. Bine, o să spuneţi că nu-i chiar aşa plăcut, că nu mai vezi gropile, că traficul devine şi mai infernal, că se face noroi, că se scot ochi cu spiţele umbrelelor, că se inundă străzi întregi, că refulează toaletele. E adevărat, dar se respiră mai bine, căţeii comunitari sunt mai puţin agresivi, vânzătorii de umbrele mănâncă o pâine cinstită, puturoşii dorm mai mult. Şi e mult mai puţin praf. Străinii şi provincialii se miră de cantitatea prafului de aici. Păi cum naiba să nu fie praf când prin buricul târgului trec zilnic betoniere şi camioane pline cu nisip? Când peste tot se dă, fără grijă, cu pickamerul şi cu bormaşina? Când lumea parchează pe terenuri virane şi, după ploaie, cară cu anvelopele autoturismelor pe asfalt tone de noroi?

Acum un an, înaintea unei furtuni, priveam, de la penultimul etaj al Casei Scânteii, simunul incredibil care acoperea întreg oraşul. M-am speriat de-a binelea. Tonele de particule pe care le inhalăm zilnic se ridicaseră ameninţător asupra locuitorilor.

Să ne amintim câteva promisiuni din primăvara lui 2005:

In mijlocul orasului, traim de parca suntem în camp

Bucurestiul este Capitala tarii. si a poluarii. Asezat în mijlocul campiei, tot praful Baraganului adus de vant ne intra în gura, în ochi si în case. Pe langa poluarea masinilor, plamanii nostri aspira tonele de praf care ajung zilnic în Bucuresti. Copiii nostri se joaca în praf, pe strada. Se joaca pe betoane. Se joaca în scara blocului. Sau pe pamantul batatorit din spatele blocului. Nu exista destule parcuri pentru ei. Sau daca exista cateva, ele sunt sarace si neprimitoare. Putem sa le asiguram conditii pentru a-si trai copilaria în mijlocul naturii. Am solutia!

Este un fragment din oferta electorală a primarului Videanu. Soluţia actualului primar general era „inelul verde”. A mai auzit cineva în ultimii doi ani ceva despre inelul ăsta? Mda, nici eu.

FESTCO 2007

A trebuit să dau o raită pe la Viena ca să aflu despre ce se întâmplă zilele următoare în Bucureşti. Chiar nu punem preţ pe râs?
Deşi cred că cea mai tare comedie e chiar blogul festivalului.

Casa Verde la Cărtureşti

De când te ştiu, Bobule? Dacă mă gândesc la noiembrie 1988 mi te amintesc pe culoarele Casei Studenţilor din Timişoara, cărând în cârcă inima lui Stalin, îmbrăcaţi, amândoi, în sumanele negre de militari în termen interminabil la submarine atomice. Dar asta înseamnă că ne ştim de şi mai multă vreme. Că, doar, ne pregătiserăm intens pentru a da o dublă lovitură la FACS.
Când spun Partid
(cînd spun Partid)
Si-labele se-mbiiiiiiiiiiiiiiinăăăăăăă!
Ce vremuri... Cu Arpi dirijând corul şi Ţeţu regizând brigada artistică de agitaţie.
Te ştiu, deci, de o veşnicie. O listă interminabilă de momente: când ai ajuns tu stagiar (cum Dumnezeu) tocmai la Sasca; p-ormă când ai vrut să ajungi cum numai Eric cel Roşu a mai făcut-o în Canada sau Alaska; cum ai trecut gârla Mânecii rezemat de o roată de TIR; cum s-a uitat vameşul la tine în timp ce te scremeai să faci pipi pe roata aia; cum ai rămas tu fără acte (parcă le-ai aruncat, nu?) şi ai trăit bine mersi aşa până când te-a prins potera britanică în Hyde Park şi te-a bughit după fizionomie de te-a luat de musulman; cum ai stat tu în centrul de detenţie în care te-au învăţat engleza ca la mama lui Shakespeare; cum te-au trimis înapoi dar nu te-ai lecuit; cum ai ajuns iarăşi p-afară, şofer, tâmplar, dulgher, cârnăţar, Dumnezeu mai ştie ce meserii vei mai fi practicat; cum te-ai apucat de tâmplărie în Bucureşti (mă rog, că locuiai & lucrai în Domneşti nici nu mai contează - clienţii îţi erau din Bucureşti şi, de fapt, Domneşti e zona metropolitană); cum ai plecat iar; cum te-ai întors la Sasca şi te-ai apucat de căsuţa verde, cu Ileana...

Bobby. Inginer. Multitasking.

Şi am ajuns la ştirea propriu-zisă, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, măi flăcăi: mâine, vineri, la 18:00, la Cărtureştii de pe Magheru (mă rog, de pe Arthur Verona, pentru Verona a marcat Mutu în minutul 24), Ileana şi invitatul ei special (sau feat.) Bobby (cuuuuuuuuuuuuuum? nu-l cunoaşteţi pe Bobby din Strehaia?) vă prezintă CASA VERDE! Un experiment arhitectural ecologic, un proiect de locuinţă din cob (material de construcţii realizat din pământul excavat pentru fundaţie, amestecat cu nisip şi paie), sticle goale (nu e musai dar dacă tot au băut atâta bere în timpul lucrărilor, de ce nu?), parbrize recolate de la schrott sau tocăraie de lemn de la prieteni care n-au ales mineritul sau arhitectura ci s-au făcut avocaţi şi şi-au pus termopane.

Imensitatea sufletului de fată+băiat

De asemenea, dorim şi o dependinţă pentru depozitarea sufletului, că, săracu', prea e înghesuit în piepturile noastre tinere.

Baba mea

Este 23:17. Linişte. Girofarul unui Logan de poliţie colorează zidurile blocurilor în care oamenii încep să pufăie cu telecomanda alunecându-le printre degete. Strada va fi murdară de noroi mâine dimineaţă, după ce locuitorii vor ieşi cu maşinile din fostele spaţii verzi pe care acum le folosesc drept parcări. Mâine vor fi şi claxoane, vor fi şi înjurături, vor fi coate înfipte în ficaţi pentru locuri în autobuze, dar acum autobuzele nu mai circulă. Acum oamenii pufăie liniştiţi, pentru că weekend-ul se apropie, weekend-ul în care îşi vor putea cheltui banii prin malluri şi hipermarketuri.

Deodată, se aud nişte buşituri, nişte bufnituri, nişte troscănituri, apoi nişte râsete înfundate peste care se suprapun paşi grăbiţi. Două secunde de linişte, scârţâitul unei uşi şi un val de strigăte puternice. Înjurături, blesteme crunte, anateme. Este baba din stânga, căreia puştanii din bloc i-au bătut iar în uşă. „Fir-aţi ai dracu’, jigodiilor! Arză-v-ar focu’, lepădăturilor!”, aşa urlă când tineretul începe câte un atac asupră-i.

Garsoniera babei este chiar în faţa intrării în scara blocului, acolo unde băieţii şi fetiţele sparg seminţe seară de seară. Baba are o uşă subţire şi aude foarte bine, spre deosebire de baba din dreapta, care n-aude nimic. Nu suportă să-i stea o gaşcă de idioţi în faţa uşii, cum nu cred că suportă nici un om normal din ţara asta, dar are o abordare prea provocatoare pentru generaţiile tinere. Habar n-am de când locuieşte aici, dar sunt convins că s-a războit cu multe generaţii de spărgători de seminţe. Iarna e mai rău pentru ea, băieţii îi pun petarde pe sub uşă şi stau mai mult „în scară”, unde intră goniţi de frig. Vara e anotimpul unei relative linişti. E grasă, agramată, săracă şi mamă a vreo şapte copii, care-i fac vizite dese. Încercarea de a mi-o închipui într-o postură maternă se sfârşeşte întotdeauna cu imaginea unei gorile bruscându-şi puiul.

De-a lungul timpului, am urât-o şi i-am dorit moartea, dar se încăpăţânează să nu crape. Baba are vocaţia scandalului. Chiar şi când nimeni nu-i fage gălăgie în faţa uşii caută altceva. Când nici un exemplar uman nu-i stă în cale, urlă la căţeii care, zgribuliţi, dorm pe preşul din faţa uşii ei. Ştie cam tot ce se petrece în bloc. I se pare suspect ca unii locatari să consume atâta apă. De unde au bani? Ea nu consumă mai nimic. Din câte ştiu eu, deţine, de luni de zile, recordul la cea mai mică întreţinere. Are păr pe faţă, pute. Vara îşi ţine uşa deschisă şi scara blocului se umple de mirosul rânced al murdăriei. Dă televizorul tare, trage apa cu zgomot şi lasă lanţul să se lovească puternic de pereţi.

Acum un an i-am auzit gemetele prin peretele subţire, pentru că baba e foarte bolnavă. Atunci, pentru câteva minute, am căutat un sentiment de milă în adâncul sufletului, dar n-am reuşit să găsesc nici o urmă.

Bucureşti cu parfum de cofetărie

Mă uit pe geam şi nu văd nimic. Mirosurile ameţitoare ce urca printre zidurile curţii interioare dinspre celebra cofetărie de la parter şi pătrund pe geamul întredeschis al bucătăriei în care numai fierbătorul de cafea prinde, uneori, viaţă nu se pun, nu? E un deliciu. Îmi amintesc de poveştile lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, despre după amieze de duminică în care, copil fiind, se zbenguie în jurul meselor la care aristocraţii vremii despicau veştile săptămânii.

Arunc o privire spre fereastra de la etajul imediat inferior. O domnişoară numără bani. Mulţi bani. "Deci nu e doar streaşina", comentează H, disperat că nici unul dintre serviciile de taxiuri nu se încumetă să-i trimită o maşină. Dacă ar ieşi pe stradă şi ar opri una, cu siguranţă nu l-ar lua nimeni. Nu vrea să ajungă decât până prin Maria Rosetti. E teribil ce se întâmplă în oraşul acesta în zilele ploioase. Parcă ar da strechea în şoferi. Ca şi cum asta nu ar fi suficient, mai există şi agenţii de circulaţie. Mai mult strică decât dreg.

Azi dimineaţă, între Romexpo şi Arcul de Triumf, coloane de zeci de maşini pe fiecare bandă. Între ele, o salvare. Nu se bagă pe contrasens, deşi e relativ circulabil. Din spate, flash-uri disperate. Două maşini negre, una cu girofar albastru. Ne înghesuim în banda întâi să treacă ăla-care-o-fi-el - şi trece. Şi ajunge în spatele salvării, oprită, cuminte, în banda a doua. Din a doua maşină neagră se avântă, prin geamul din spate, un baston dintr-acelea reflectorizante, roşu & alb. Se agită isteric spre maşinile ce vin dinspre Arc. Ca marea lui Moise, calea se deschide în faţa ăluia-care-o-fi-el. Salvarea (mă uit atent şi mi-e ciudă că n-am pornita aparatul de fotografiat) rămâne cuminte în coadă. Oare ăla-care-o-fi-el îşi va fi dând seama de nesimţirea în care trăieşte în vreme ce un muritor de rând îşi poartă durerea în coadă la semafor?

Plouă. La apartamentul 12 stă o doamnă cu puţin mai înaltă decît o jumătate de uşă. I-am văzut deunăzi căpşorul cărunt, pe când descuia unei alte doamne de aceeaşi înălţime, cu pălăriuţă bej şi pardesiu crem. Au, fiecare, o veşnicie. Aş putea face un exerciţiu de imaginaţie şi să cobor, tiptil, pe o frânghie, prin fereastra istoriei spre amintirile trăite de vecina de la 12. Dar până acolo mă împiedic brusc de teancul de reviste economice ordonat aşezate pe un scrin îngust plasat în holul strâmt din dosul uşii de lemn masiv. "Admirabil", îmi spun. La cei spre o sută de ani ai dumneaei, doamna de la 12 citeşte Capital. Trag din ţigare şi le salut cu un glas ce - mi-e uşor ciudă - nu reflectă întreaga admiraţie. Uşa se închide. Continuu să mă întreb: ce poveşti minunate va fi trăit acest centru al Bucureştilor, de o parte şi de alta a Palatului Regal, de la Romană până la Universitate...

În aceeaşi zi în care m-au fascinat vecina de la 12 şi vizitatoarea dumneaei, cu vreo jumătate de oră mai devreme, căutând disperat pe Academiei un pachet de ţigări, m-am împiedicat de o altă doamnă, de vârsta vecinei de la 12. Şedea, rezemată de un graffiti, pe soclul faţadei unui magazin în renovare, vis-a-vis de Biserica Enei, absorbită în lectura unei pagini de ziar. Nu era Capital. Alături, la câţiva zeci de metri, franciza unei patiserii dona străzii parfum de foi-etaj cald.

PS: Acum, după ce am pus şi poza bătrânei de pe Academiei, am văzut mai bine şi ziarul din care citea. S-ar putea să fie defuncta EUROPA (cine are amintiri cât de cât consistente din 1989 îşi mai aduce aminte şi de fascistoida gazetă a Securităţii post-decembriste). S-ar putea să nu fie . Dar de titlul mare din partea de jos a paginii spune aşa: "Tot ce-i românesc nu piere!". Bătrâna pare convinsă...

Pinguin, leu, cangur

(Iarăşi despre Apolodor. Alt Apolodor)

Ştiu că şi pe asta aţi putea-o găsi şi în ziare şi ştiu că n-o să vă duceţi mâine, la 14:30, la Baby Expo (Polivalentă) dar nu mă lasă sufletul aşa că: Cartea cu Apolodor şi A doua carte cu Apolodor (în care, pe lângă pinguinul călător din Labrador, mai apar şi cangurul Ilie şi Amedeu, cel mai cumsecade leu) apar în a şasea, respectiv a patra ediţie. Ultimele două din fiecare au fost scoase de Humanitas. Mi-o citeau de zor când eram mic - şi o ceream cu insistenţă, iar şi iar şi iar... şi tare mă înduioşa Gellu Naum (nu ştiam, pe vremea aia, cine e şi ce-i cu el!)

Basarab, mare voievod!

Şi acum, suspinaţi, vă rog, timp de doi ani: de duminică, circulaţia în zona Gării de Nord va fi şi mai imposibilă (e greu de crezut, nu?!). Încep lucrările la Pasajul Basarab. Yuppyyyyy!!! Vreme de doi ani. Uraaaa!!!

Din câte ştiu eu, vreme de 17 ani, singura soluţie discutată pentru fluidizarea circulaţiei dinspre Drumul Taberei - Militari înspre zona de nord a Capitalei a fost doar cea a construirii pasajului de la Basarab. Nimeni nu a luat în considerare rezolvarea buldozeristă a lui Ceauşescu de translatare a Gării de Nord într-un loc mai puţin central. Camil Roguski, unul dintre foştii arhitecţi apropiaţi lui Ceaşcă, actualmente restaurator al casei lui Gigi Becali din Aleea Alexandru, e de părere că asta ar fi fost soluţia. Asta ar fi fost soluţia? Întreb şi eu...

Preoteasa, din nou în subsol

Condamnat la 20 de ani de plictiseală, Leonard Cohen se răzbună: cucereşte Manhattan după care pleacă să cucerească Berlinul. La Preoteasa, treaba se schimbă, puţin. A fost, mai întâi, asediul undergroundului berlinez, în săptămâna Transcities, acum vine rândul Londrei (via Mahattan). Cu Jane Motoro & Marko Poloroid de la Motormark (pe al căror profil de pe MySpace scrie - negru / alb - "manhattan" - şi cam atât, e drept), aduncând un indie-rock electronic, la fel ca şi ceilalţi britanici ai serii de 29 martie, Twisted Charm: Nathan Doom, Luke Georgiou Jane Garley şi Dominic Cole.

În deschidere, The Amsterdams. Nu i-am ascultat (sunt pe locul 11, în urcare, în clasamentul celor de la City FM, cu piesa Taking care of Anna) dar citesc despre ei cronici de public încrucişate spre favorabile (seamănă, spun unii, cu Franz Ferdinand, îşi permit un cover după Smashing Pumpkins...).

Şi, acum, surpriza mea: dau click pe site-ul Underlondon (aflat la ediţia a II-a, ora de începere, 21:00, biletele costă 25 RON) şi bag click pe site-ul amsterdamezilor... când colo, ce se aude? Chiar Taking care of Anna pe care o ascult în draci, dimineaţă de dimineaţă, în maşină, pe singurul lucru bun pe care l-a făcut în vremea de pe urmă Felix (motanu' marinarului) - Metropol FM (pe 89 FM, între Deutsche Welle şi Realitatea FM, fără publicitate şi cu un plazlist nu prea amplu dar pe sprânceană).

Prin urmare - pentru The Amsterdam garantez eu!

Încă o scrisoare din Valahia

Deşi a plecat de ceva vreme din Bucureşti înapoi la Berlin, Hilke Gerdes continuă să scrie, pentru Pescuitorul de perle, câte o rubrică de Scrisoare din Valahia. Ultima dată şi-a adus aminte de Sergiu Nicolaescu (regia: Sergiu Nicolaescu; scenariul: Sergiu Nicolaescu; producţia: Sergiu Nicolaescu; în rolul principal: Sergiu Nicolaescu; în rolul lui Sergiu Nicolaescu: Gheorghe Dinică) în plină Berlinală, în preajma proiecţiei filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, cu care a dat lovitura Cătălin Mitulescu. Hilke îl mai recomanda şi pe tânărul Alexnadru Belc, pe care îl încadra în ceea ce ea numeşte (aşa s-o fi numind, eu, vorba lui IT Morar, nu mă pricep la filme dar îmi plac) curentul slow-food (cool, părerea mea!). Şi, în tot acest răstimp, în care pe ecranele din Vest rulează, timid şi nepromovate cum se cuvine, producţiile noii generaţii, banii de la buget se duc în continuare la megaproducţiile regizorului preferat al sistemului din anii '80. Petre Iancu de la Deutsche Welle a avut un proces interminabil cu "nemuritorul" Nicolaescu, pe motiv de delict de opinie: Petre afirmase, pe post, că valoarea cinematografică a regizorului este îndoielnică şi cariera sa a fost, mai degrabă, rodul nevoii de propagandă a regimului Ceauşescu. Cum spuneam, nu mă pricep la filme dar parcă şi mie îmi pare la fel.

Dar despre Hilke scriam. Întoarcerea la Berlin nu a rupt-o definitiv de Bucureşti. În pieţele metropolei cântă, de la amiază până după miezul nopţii, de cum se încălzeşte puţin afară, acordeonişti din Buzău. Locuiesc într-un hotel ieftin şi pleacă după trei luni de şedere, pentru a reveni după alte trei luni. Vor cânta iarăşi şi se merită. Sunt buni şi câştigă bani frumoşi. Nu ca Sergiu Nicolaescu. Se întreabă Hilke: dacă tot e atât de valoros şi pregăteşte, an după an, scenarii care - se vede treaba - merită sume exorbitante din partea CNC-ului, de ce mai are nevoie de subvenţii? De ce nu îşi produce filmele din banii luaţi pe încasări? Subvenţiile sunt, de regulă, pentru cei aflaţi la început de drum.

Fă-ţi euroblogu', neamule!

Preşedinţia germană a Consiliului Uniunii Europene încearcă un fel de UE 2.0 şi propune (prin Ministerul federal de Externe) spaţiu pentru blogăreală. Dacă nimeriţi să vi se deschidă hompage-ul în germană şi vă dă cu rest, are şi steguleţe linkuri spre opţiunile engleză şi franceză.

Hasta la revolucion para sempre!

Venceremos, companeros!

(Academiei, colţ cu Ion Câmpineanu)

Bucureştii domnului profesor

Vintilă Mihăilescu este un nesecat generator de amintiri cu Bucureştii. A scris o grămadă de poveşti hai-hui cu şi despre oraşul pe care l-a moştenit de la tatăl domniei sale. Săptămâna aceasta, în Dilema Veche, încă o mostră. Şi tot în numărul acesta, un fel de adolescent despre oraşul văzut din balconul garsonierei.

In your 20s

Viaţa la 20 de ani. După megahitul folk al anilor 80, după eurovizionabilul Trupei Vechi, 20 de ani pe peliculă (deşi s-ar putea ca în zilele noastre să nu se mai prea folosească pelicula). Până pe 30 martie (pe site scrie 26 martie ora 12 dar circula un comunicat de presa cu termen prelungit) mai pot fi înscrise în concurs proiectele de scurt-metraj. Se oferă finanţare (câte 2000 de euro) pentru producţia a cinci dintre scenarii, se dau, la final, şi ceva premii în bani.

Oameni (buni şi răi) ai Bucureştilor. Astăzi: poveste cu criminal moral în serie

Buletin de ştiri.

Bucureşti.

M.M. a fost găsit, sâmbătă dimineaţă, spânzurat de o ţeavă. Medicii, veniţi după şapte minute, nu au mai putut face nimic pentru a-l salva, constatând decesul.

Un bărbat spânzurat. Nici singurul. Nici primul. Nici ultimul. Nici o ştire. Sinucigaşul din această poveste are, însă, câteva particularităţi. Iar povestea din spatele acestei nu-prea-ştiri există şi se cuvine spusă.

Şi-a pus capăt zilelor (după mai multe tentative eşuate) în zona internaţională a Aeroportului Otopeni, acolo unde şi-a petrecut, împreună cu familia, ultimii cinci ani. Nebunia lui, ar spune unii dintre cei care au auzit despre el. A renunţat la cetăţenia română în anul 1990 şi a ales să se stabilească, apatrid, în Germania. A trăit binişor acolo, până pe la sfârştul mileniului trecut. A început, mai întâi, cu nişte coşmaruri care, până la urmă, s-au adeverit. Într-o dimineaţă, pe la creierii nopţii, o haită de poliţişti blonzi au descins în apartamentul din Wiesbaden. I-au luat din pat, fără bagaje, fără explicaţii, le-au pus cătuşe, i-au suit în dube, i-au trimis pe unii la Munchen, pe alţii la Frankfurt şi, de acolo, în arestul poliţiei de frontieră de la Otopeni. Proteste, procese, recursuri, o familie ajunsă la capătul puterilor psihice în condiţii de viaţă inumane. Cinci ani.

S-a mai scris despre ei. Din varii motive. Nu are nici un rost să mai revin cu povestea. Dumnezeu să-l odihnească.

Există, însă, un general, un apevist de şcoală veche, ieşit recent la pensie (destul de precipitat, parcă) dintr-o înaltă funcţie pe care a ocupat-o în justiţia română. Biografia proaspătului pensionar este la fel de colorată ca penajul păunului şi include episoade tragice. Generalul (de miliţie) Ovidius Păun se va bucura, însă, de o pensie tihnită, asemeni tuturor torţionarilor regimului comunist lăsaţi să zburde pentru că, de fapt, ei, torţionarii vechiului regim, au dirijat partitura ultimilor ani.

Sinuciderea lui M.M. este, în această traiectorie a României, ca dâra cleioasă din urma melcului. Dâra aceea duce, acum, la apevistul cu nume de pasăre şi biografie de păun. Secretar de stat la Ministerul de Interne, cu ani buni în urmă, omul acesta a semnat, peste capul şefilor săi, o bucată de hârtie, un documentaş, un „act adiţional” ce atârnă, în acest martie 2007, de funia spânzuratului din Otopeni. România - pe care generalul o reprezenta cu rang de funcţionar public şi atât (fără puteri discreţionare) la acel moment - acceptase să dea garanţii că, pe viitor, nu va mai produce apatrizi. Punct.

Germania, în schimb, l-a convins pe generalul Păun să scrie, cu mânuţa lui, în completarea documentelor cu care secretarul de stat venise de la Bucureşti, şi să semneze că România acceptă aplicarea antedatată a procedurilor de repatriere a foştilor săi cetăţeni. Astfel ar fi urmat să fie România iertată de păcatul de a fi oferit (prin ambasadă) protecţie tâlharilor de cetăţenie română ce urmau să fie expulzaţi din Germania dar rămaşi acolo, cu acte false eliberate chiar de misiunea diplomatică de la Bonn.

Furia ministrului de Interne de la Bucureşti, Dudu Ionescu, pus în faţa unui fapt împlinit, nu mai avea nici o relevanţă. El, ministrul, era un simplu civil, venit din menajeria politică. Secretarul de stat reprezenta, de fapt, sistemul şi nu avea cum să se împiedice de o găinărie cum sunt mofturile de democraţie sau stat de drept. Preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, avea să admită, mai târziu, că el, ca pretins garant al acelor două valori fundamentale, fusese înfrânt de sistem. Ministrul ştia deja asta.

***

Domnule general,

a trecut cam o lună de la data la care Consiliul Superior al Magistraturii v-a aprobat cererea de pensionare. Pe onoarea mea, atâta câtă mai am: vă pierdusem din vizor. Nici măcar nu mă mai întrebasem, de o veşnicie, de soarta celui care a distrus viaţa câtorva sute de familii! Am uitat, pe cuvânt! Până, belea pe capul conştiinţei dumneavoastră, s-a sinucis apatridul ăsta de la Otopeni.

Dar, acum, că tot v-au aprobat pensionarea, v-a venit primul cupon de pensie? Ce scrie pe el? E dulce ca Lacrima lui Ovidiu (nu neapărat cu "s" în coadă)? Sunt mulţi de zero pe el?

Ar trebui să fie, nu? Pentru că îi meritaţi. Doar aţi ajutat destulă lume să îşi pună capăt zilelor. Vi-l mai amintiţi pe procurorul Cristian Panait? Lucra (asta, aşa – un mic Picioruş în calea uitării) pentru dumneavoastră. L-aţi trimis să ancheteze un alt procuror, devenit incomod, prin nord-vestul ţării pentru nişte sponsori de partid (PSD, unul din multele pe care le-aţi servit cu devotament). Trebuie să-l ştiţi – cel care s-a sinucis după ce l-aţi ameninţat bine şi cu care aţi şi fost, în prealabil, într-o tentativă de percheziţie la care aţi renunţat pentru că v-aţi trezit în casa perchiziţionatului cu nişte ziarişti. O treabă, asta cu ziaristica, pe care o pricepeţi, cred. Doar dumneavoastră le-aţi luat interviuri celor cam 1000 de golani din Piaţa Universităţii şi, pentru asta, i-aţi dus, cu dubele, la Măgurele şi Băneasa, unde i-aţi cazat trei zile. Să ne întoarcem spre începuturile carierei dumneavoastră? Tot la interviuri ajungem. La cele de la Braşov, luate muncitorilor care au avut ceva de spus împotriva regimului Ceauşescu, pe 15 noiembrie 1987. Şi dacă nu eraţi atât de bun şi de loial sistemului, domnule general, nu v-ar fi trimis nimeni la Timişoara, în decembrie 1989. Cum, de ce? Nu, nu pentru o pereche de blugi şi un teanc de discuri pe vinil din Ockopiaţ. Şi nici pentru un bax de Carpaţi de Timişoara! Tare ciudat că, până la urmă, nu aţi ajuns acolo. La fel cum nu aţi ajuns nici la biroul generalului Milea, unde trebuia să anchetaţi cauzele unei morţi suspecte. Da’ de ce aţi fugit, domnule general? Că până azi nu ne-aţi lămurit. Altfel, ar mai fi niscai muşamalizări. Cum a fost cu dosarul prietenul dumneavoastră alături de care fugăreaţi, miliţian fiind, oameni nevinovaţi (mai ştiţi, nu cred că aţi uitat de cazul Anca şi de bietul taximetrist condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o)? De dosarul lui Tudor Stănică vorbesc, cel care l-a ajutat pe disidentul Gheorghe Ursu (îl ştiţi, lumea-i spunea "Babu") să moară! L-a ajutat să moară, am spus? Păi, cin’ se-aseamănă se adună. Şi, dacă tot v-aţi făcut mână, i-aţi mai făcut dispărute nişte file murdare dintr-o afacere colegului dumneavoastră de instrucţie pre-decembristă, Corneliu Vadim Tudor.

Mici nimicuri. Or mai fi şi altele de care nici măcar nu ştim. Dar care, hărnicuţele, adaugă, şi ele, zerouri la acest prim fluturaş de pensie. L-aţi pus în ramă?

Auziţi, nu scrie niciunde că aţi putea patenta conceptul de criminal moral în serie?

Blind Guardian, în mai, la Arenele Romane

După anunţarea concertului Rolling Stones la Bucureşti, încă un eveniment rock se va desfăşura în Capitală: nemţii de la Blind Guardian vin pe 18 mai la Arenele Romane. Data şi locaţia sunt confirmate pe site-ul oficial al trupei.

Încă nu se ştie unde vor concerta Rolling Stones pe 14 iulie. Până acum s-a vorbit despre două locaţii posibile: Piaţa Constituţiei şi Stadionul "Lia Manoliu".

B-est, a treia ediţie în aprilie

Regizorii ruşi Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski sunt invitaţi de onoare la cea de a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Film B-EST, care se va desfăşura la Bucureşti între 16 şi 21 aprilie 2007. În cadrul festivalului vor concura filme de lung şi scurt metraj, dar şi documentare. De asemenea, va fi organizată o secţiune pentru filme realizate de către studenţi.

În afara competiţiei, iată alte câteva secţiuni ale festivalului: “The Russian Cut” (un omagiu adus lui Andrei Tarkovsky), “Le Coup de foudre” (secţiune dedicată filmului francez) sau “The 7th Universe” (filme prezentate şi premiate la diverse festivaluti internaţionale desfăşurate în 2006).

Din păcate, nu sunt cunoscute încă unele "amănunte": programul şi locaţiile. De fapt, nici nu există un afiş oficial al evenimentului, în acest sens fiind organizat un concurs cu un premiu în valoare de 400 de euro.

A fi sau a nu fi petent

Courtesy www.domnuleprimar.ro:

Sesizare pentru primaria Bucuresti - Sect. 3.

Postata de: Titica Ioan
La data: 07 Martie 2007
Tip: Reclamatie
Cod: 14288

In asteptarea raspunsului

Domnule primar, am facut si eu o sesizare la care am primit rapuns ca sesizarea mea a fost preluata de Serviciul Relatii Clienti, si a primit numar de inregistrare P 35/09.02.2007.Mi s-a spus ca o sa primesc raspuns la sesizare in cel mai scurt timp posibil si nici azi nu am primit nimic dupa aproape o luna.As vrea sa stiu care este mijlocul de informare pe care il folositi ca sa primesc raspuns la aceasta sesizare,
Va multumesc.
Titica Ioan

Primarul nu a raspuns inca la aceasta sesizare!

Comentarii facute la aceasta sesizare
Aceasta sesizare nu are nici un comentariu

Sesizare pentru primaria Bucuresti - Sect. 3.

Postata de: Dan Coman
La data: 22 Decembrie 2006
Tip: Reclamatie
Cod: 12369

A fi sau a nu fi...parc

Am si eu o intrebare in legatura cu parcul Prisaca Dornei - Codrii Neamtului. Puteti sa imi spuneti daca asta mai e parc? Aici sunt 2 variante:
1. este parc, si atunci de ce nu se face curat, de ce nu se pun banci etc etc etc
2. nu este parc, este retrocedat sau mai stiu eu ce, si atunci de ce nu se inconjoara zona cu un gard?
Este inacceptabil ce se intampla in parcul asta, unde se arunca gunoaie, moloz si alte alea, chiar si de catre cei care ar trebui sa faca curat (Rosal). De ce nu se taie o data pisica in doua si se face ceva cu mizeria de aici? Oricare ar fi solutia, oricum e mai buna decat ceea ce se intampla in momentul de fata.
Sper sa primesc un raspuns la obiect, si nu de genul: s-a transmis lui X care va raspunde pana la Y, cum se face si la alte reclamatii (cam la 90% din ele).
PS. Nu pun imagini, pentru ca sunt inutile, la orice pas e plin de munti de gunoaie, nu inteleg cum de dl Negoita, care altfel a facut treaba ff buna in sector, nu a vazut inca cloaca care este aici.
Dan Coman

Raspunsul primarului
09.01.2007
Stimate domnule Dan Coman,
Sesizarea dumneavoastra a fost preluata de catre Serviciul Relatii Publice si a primit nr. de inregistrare P 01/03.01.2007.
Va aducem la cunostinta ca am transmis solicitarea dumneavoastra Serviciului Patrimoniu Evidenta Proprietatii si Cadastru. Va informam ca aceste informatii nu pot fi furnizate pe loc, de aceea Serviciul Relatii Publice a intocmit o adresa catre serviciul competent. De indata ce vom primi detalii din partea inspectorilor de specialitate ai compartimentelului amintit, vom reveni.
Cu deosebita consideratie,
Primaria Sectorului 3,
Serviciul Relatii Publice

18.01.2007
Stimate petent,
Directia Juridica si Patrimoniu - Serviciul Patrimoniu, Evidenta Proprietatii si Cadastru va informeaza ca suprafata de teren situata intre str. Prisaca Dornei si str. Codrii Neamtului se identifica cu fostul numar postal 501 pe str. Prisaca Dornei, conform evidentelor cadastrale pe care le detinem.
In prezent, acest teren este proprietate particulara.
Cu stima,
Serviciul Relatii Publice


Comentarii facute la aceasta sesizare
05 Ianuarie 2007, Dan Coman
Au trecut doua saptamani de la aceasta sesizare, se poate totusi sa primesc un raspuns?

01 Ianuarie 2007, Alex Popescu
nu este parc, a fost retrocedat, nu a fost ingradit pentru ca primaria sector 3 a refuzat sa acorde orice autorizatie de ingradire.

Psihoza de vineri-sâmbătă

Aseară n-am mai rezistat. Eram între Basarab Gara de Nord, spre Gara de Nord, pe linia de tramvai, adică pe a treia coloană şi de zece minute nu înaintasem nici doi metri. Când mi-am dat seama că se formează a patra coloană pe sensul meu, am întors. Am mers toată calea Griviţei, am intrat în Chitila şi am ocolit blestematul ăsta de oraş umflat de maşini. Printre tiruri, peste o trecere de cale ferată, pe lângă hale şi depozite, m-am simţit mai bine decât pe strada Constantin Noica, claxonând şi fiind claxonat. A fost frumos. Nu mai mersesem niciodată pe centura asta şi mi-era frică să nu greşesc drumul şi să ajung, doamne-fereşte!, pe autostrada spre Piteşti. Am făcut fix o jumătate de oră, dar, doamne!, am mers cu 50-60-70-80, nu cu 5-10! Şi am ajuns în Militari tocmai când o haită de şoferi cu ochii roşii de nervi, venind dintre oraş, căuta de parcare.
Azi, pe la prânz, am vrut s-o fac din nou, dat mi-am zis că, ce naiba!, e sâmbătă, trebuie să se mai fi eliberat după ce miile alea de maşini au plecat ieri în provincie. Ei bine, nu! Cred că m-am întâlnit cu şoferii care plecaseră ieri după-amiaza, dar nu reuşiseră să iasă încă din oraş. Aşa că am făcut, de la intersecţia bulevardului Iuliu Maniu cu strada Apusului până la Caşin, vreo 30 de minute, mai mult chiar decât fac în unele dimineţi cu trafic subţiat.
Vezi, d’aia admir oraşul ăsta, că e mereu suprinzător. Acum mă duc să mă dau un pic cu capul de perete.

Street art la Desant

Alexandra Albu, Laurenţiu Dima, Mihai Vârtejaru, Luigi Pădureanu la Teatrul Desant. Artă urbană (graffiti) într-o galerie de artă.

This is not Caracal!

Că tot vorbeam de borduri şi ziarişti: şi cei de la Realitatea s-au ferit de borduri ca să intre în spaţiile special amenajate pentru parcarea motorizatelor, spaţii din ce în ce mai rare în Bucureşti.

Pe această cale mulţumim din inimă Primăriei Generale, Primăriilor de sector, posesorilor de autoturisme din Bucureşti, instituţiilor şi firmelor care îşi ţin ocupate trotuarele şi banda de lângă rigolă pentru maşinile şefilor sau pilelor de tot felul, cocoşilor care au câştigat licitaţiile pentru parcările cu plată ale oraşului (pentru întreaga carieră, desigur dar, în special, pentru tarifele practicate care, deşi nu sunt foarte mari, se adună), administraţiei fostului C.C. al P.C.R. care a obturat Piaţa Revoluţiei (ca un preambul la ce vrea Adriean Videanu să facă pe acolo), taximetriştilor care îşi aşteaptă clienţii în mijlocul străzii cu avariile pornite (sau nu) şi cui se mai simte vizat. Fără ei nu am mai face de două ori 15-20 de minute de mişcare apostolească zilnic de acolo unde găsim loc de parcare gratis până în buricul târgului, unde avem treabă.

Şi, acum, ştirea: Adriana Ţăruş, de la Realitatea TV, a văzut locul de parcare - dar de ajuns la el i-a fost imposibil. Dovada e aici. Adriana, o poză mai mare, să circule pe mail, că surferii din Uruguay n-au mai râs de mult!

Cultura de Lujerului

Aseară, în Cora de la Lujerului, o voce din megafoane a spus aşa: „Un angajat de la raionul papetărie-cultură să se prezinte la casa 3”. Nu vă miraţi, vă rog frumos, e doar un simplu artificiu prin care simbioza dintre călimară şi hârtie primeşte un mic impuls organizaţional în drumul către produsul finit numit Marea Cultură. Păi, degeaba se zice că au curs râuri de cerneală despre opera lui Platon?

Apolodor, best demolition

Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a fost vechi, s-a demolat.

Mi-era oarecum dragă, clădirea aceea uşor hidoasă. Mă leagă amintiri de ea. Primii paşi într-ale profesiei, primele contacte cu PC-urile, primele întâlniri cu Patriciu (pe atunci un liberal tânăr şi promiţător şi un viitor om de afaceri energic) şi cu regretatul Horia Rusu (singurul politican liberal 100% pe care l-am cunoscut), oamenii de la Pro FM împrăştiaţi, ulterior, prin toată lumea bună a presei audio & video, prima transmisie live în FMul românesc privat/comercial, nişte lifturi de poveste... mă rog, chestii fără relevanţă şi, oricum, long time ago. Cert e că fostul MICM prezenta un risc seismic major aşa că se impunea dărâmat. Ceva se va construi acolo şi, la cum îl cunosc eu pe Adriean Videanu, nu va fi parc, nu se ve planta gazon şi nu vor creşte băncuţe sub copaci. Nici asta nu e relevant.

Şi nici n-aş fi scris acest entry dacă nu mi-ar fi atras atenţia, la intrarea în fosta parcare a MICM, un panou la care mă uitasem ca să aflu ce va urma în destinul intersecţiei de lângă restaurantul Podul Mogoşoaia, Calea Victoriei colţ cu Lemnea. Nu m-a lămurit dar am aflat cine dărâmă: firma Apolodor, sub sloganul: Best demolition since ever!

Dar Apolodor, ăsta, parcă era constructor, nu demolator! Hm...

Sau dacă rolul din Demolition Man a fost jucat de un fost bodybuilder înseamnă că toţi cei care se ocupă de build-uit devin, mai devreme sau mai târziu, nişte demolatori? Traian Băsescu poate fi un exemplu?

Africa, filmul francez, Ceaucescu

Filme din Armenia, Belgia, Canada, Elveţia , Franţa, Liban, România, Slovacia şi Vietnam la Festivalul filmului francofon, de ieri şi până luni, la Sala Elvira Popesco a Institutului Cultural Francez. Deşi tema ediţiei de anul acesta este "Gros plan sur l'Afrique" (sau, poate, tocmai de aceea), vineri, de la 6:00 PM, "Hârtia va fi albastră". Şi încă o chestie: cher amis, sunteţi pagina din România a unei instituţii franceze, aţi putea să nu-i spuneţi CEAUCESCU? Poate vă pârâm la Jac Şirac.

Caţavencii trăiesc şi ei în Bucureşti

... şi cât o fi el de Istodor, tot se izbeşte de oraş. Poate că ar trebui să-şi pună colegii de la Biroul de Investigaţii să afle dacă bordurile schimbate nu au fost vândute pe bani frumoşi prin Italia şi, mai ales, de către cine - apropiat, până nu demult, cearşafurilor Primei Familii a României. E o bîrfă, un şmen, o şuşanea căreia eu i-aş da două urechi şi jumătate!

Unde dăm la facultate?

O nouă ediţie a Târgului Educaţiei, pe 16 - 18 martie, în holul Facultăţii de Drept (pe Kogălniceanu, la Rectoratul Universităţii, lângă Operă), pentru toţi cei interesaţi să înceapă facultatea în această toamnă.

Pauză publicitară (colţul delaţiunii!)

Mi se suflă din regie că trebuie să întrerupem discuţia noastră pentru că, doamnelor şi domnilor, pentru o reclamă. Anti-reclamă, de fapt.

Colţul delaţiunii = colţul consumatorului luat de fraier.

"Ce mai e nou?"
Astfel începe spotul publicitar pentru Max TV. O ştiţi, aia cu pescarii, unul dintre ei hotărându-se (date fiind ultimele veşti aflate la televizorul la care, graţie tehnologiei, prinde sute de posturi şi, pe cale de consecinţă, nenumărate jurnale de ştiri) să renunţe la îndeletnicirea cu undiţa sau setca.
Uitaţi de reclamă.
Oferta de pe net e, cantitativ şi calitativ, generoasă, drept e că mai scumpă decât cea a concurenţei dar... Dar de la concurenţă a plecat totul. De câteva zile se întâmplă hibe de transmisie la DigiTV iar băieţii de la RDS/RCS nu-s la prima bubă pe cap (m-au notat cu o întrebare legată de posibilitatea racordării la internet, mi-au spus că mă sună cât de repede se poate dar au trecut patru săptămâni, între timp). Buuun. Am vrut să renunţ la serviciile RDS/RCS şi, pentru asta, mi-am spus că ar fi bine să testez piaţa. Şi cum Max TV suna bine, am sunat (0722240996) la unul dintre dealerii recomandaţi chiar pe site-ul ofertantului de televiziune digitală ("la maxim", cum se laudă): Digital Sky SRL.
Când au aflat că locuiesc la marginea Bucureştiului mi-au aruncat un răspuns stupefiant: "Păi, ştiţi, nu vă pot lua comanda căci avem o serie întreagă de treburi urgente de rezolvat. Trebuie să aşteptaţi mult şi nu putem să vă deranjăm!"

Recomandare CNA: dealerii de televiziune digitală, fie ea prin cablu, fie prin satelit, dăunează, de peste un deceniu şi jumătate, bunei cuviinţe!

Curăţenia de primăvară (2)

De regulă mă opream pe lângă Piaţa Domenii, pe dreapta, cum vii dinspre Chibrit. De regulă încerc să mă tund cât mai aproape de sfârşitul zilei, să-mi fie duşul aproape şi scărpinatul scurt. De regulă există, pentru fiecare regulă, o excepţie. Astfel că, într-o bună zi, mi-a fost nevoie să mă tund la un ceas în care ziua mai avea să fie lungă. Ceea ce m-a determinat să le cer şi un spălat.

Fac iarăşi o paranteză. Se întâmplă, de cele mai multe ori, să aştepţi, la frizer. Fie că toate scaunele sunt ocupate, fie că, uneori, 100% româneşte, lipseşte entuziasmul angajaţilor, unii – pur şi simplu – făcându-se, temporar, nevăzuţi, prin spatele atelierului, la o cafea şi o ţigară, într-o cămăruţă pe care (am văzut eu odată) îşi întind pacheţelul adus de acasă (şi să nu mă întrebaţi dacă au aşternut pe post de faţă de masă un ziar pentru că am să vă spun instantaneu DA!, nu neapărat pentru că aşa ar fi ci pentru că, victimă – şi eu, că doar sunt om – a stereotipurilor de tot felul, aşa îmi imaginez că s-a întâmplat şi în povestea mea; poate da, poate nu... cine să mai ştie?). Până la urmă nu e chiar aşa de grav că vor şi oamenii ăia o pauză de masă, de cafea, de fumat, ce Dumnezeu? Aş fi absurd să mă revolt tocmai eu, fumător persecutat în fiecare dintre microuniversurile mele cotidiene. Grav e când faza începe să se repete. Când ţi se întâmplă mai de fiecare dată, la frizer. Şi stai... Şi aştepă-i...

Scaunele au imitaţia de piele roasă, descusută, găurită. Pe pereţi, reclame la loţiuni de tot felul pentru varii accesorii dedicate frumuseţii părului – afişe decolorate, cu sloganuri amintindu-mi de săpunul Norvea, de spray-ul Bob sau de staţiunea Amara. De vină o fi şi imitaţia de colonie de proastă calitate apăsând aerul încăperii şi pe care te grăbeşti, după tuns, să-i rogi să nu ţi-o aplice pe rămăşiţa de blană de pe scalp.

Pe podelele din gresie de cea mai firavă calitate (de o culoare sinistră, zgâriată, ciobită pe marginile finisate economicos), smocuri de păr scăpate printre dinţii unei mături împăiănjenite printr-un ungher de debara. Exagerez, probabil: se dă cu mătura, de vreo trei ori pe zi... Insufiecent, se vede treaba!

Nu ştiu de ce halatele frizerilor/frizeriţelor mi se par oripilante. Sunt halate ca oricare altele, până la urmă. Poate că materialul este mai subţire şi se văd, dedesubt, pulovărele XinJua cu diverse modele florale şi ştrasuri de hogeac Bucci. Poate li se duce strălucirea în penumbra figurilor (mai întotdeauna) acre ale angajaţilor.

Într-un colţ de etajeră, un aparat de radio cu boxe sparte, legat, printr-un fir care atârnă just like this, ca mai toate firele oraşului, de o priză plasată (hăt, sus) deasupra oglinzilor... un aparat de radio urlă glumele nazale ale unui farseur la modă în FMul autohton.

Pe măsuţa de lângă cuier, câteva reviste cu pagini rupte şi colţuri răsucite – cataloage de freze editate de firme de cosmetice, cochetării pentru precupeţe cu aspiraţii sociale de care se tem chiar ele, leacuri naturiste pentru cele mai oripilante boli ale omenirii, fotografii cu starlete ieşind dintr-o scară de bloc diferită de cea înscrisă pe buletin, pagini de sport cu ierarhia fotbalistică de acum trei săptămâni...

Aici stai şi aştepţi să-ţi vină rândul - mai stresat decât în anticamera dentistului, mai stingher decât pe holurile tribunalului, mai nervos decât înaintea loviturilor de la 11 metri. Ei, bine, povesteam că - în acea zi - m-am văzut silit să cer şi un spălat. "Merge boilăru', Luci?" - pe un ton de vită dusă la măcelar. Dezamăgire, răspunsul Lucicăi fu pozitiv. "Luaţi loc acolo până pregătesc..." În fine, ce s-o mai lungim? O pauză incomodă, o poziţie aşişderea, un frecat de mă aşteptam să mi se rupa balamalele care îmi ţin capul legat de mine, mici şiroaie prelingându-mi-se pe ceafă spre şira spinării şi mai la vale, haida-haida-iute-iute-pa-si-pu-la-revedere! Doamne, îţi mulţumesc pentru îngerul pe care mi l-ai lăsat prin preajmă, cred că aş fi ieşit mai liniştit din briciul unui frizer arvunit să-mi epileze barba de pe jugulară.

Şi, iată-mă, îndărăt, în miez de luna lui martie, despre care voi scrie în ceea ce s-ar putea să fie, pur şi simplu, partea a III-a a acestui mic round-up prin câteva (două, nu multe) frizerii bucureştene (o a treia pe care mi-o amintesc era un apartament la parter de bloc, în zona Moghioroş) sau care, aşa cum am simţit-o eu, se va transforma într-o odă frizerilor de şcoală veche. Mai trăiesc, mai muncesc, fac şi prozeliţi (nu mulţi, că s-ar devaloriza), sunt mai scumpi dar - ce Dumnezeu, de câte ori pe an ar fi normal să ne tundem? - fac toţi banii!