Inelul verde

Îmi place când plouă în Bucureşti. Bine, o să spuneţi că nu-i chiar aşa plăcut, că nu mai vezi gropile, că traficul devine şi mai infernal, că se face noroi, că se scot ochi cu spiţele umbrelelor, că se inundă străzi întregi, că refulează toaletele. E adevărat, dar se respiră mai bine, căţeii comunitari sunt mai puţin agresivi, vânzătorii de umbrele mănâncă o pâine cinstită, puturoşii dorm mai mult. Şi e mult mai puţin praf. Străinii şi provincialii se miră de cantitatea prafului de aici. Păi cum naiba să nu fie praf când prin buricul târgului trec zilnic betoniere şi camioane pline cu nisip? Când peste tot se dă, fără grijă, cu pickamerul şi cu bormaşina? Când lumea parchează pe terenuri virane şi, după ploaie, cară cu anvelopele autoturismelor pe asfalt tone de noroi?

Acum un an, înaintea unei furtuni, priveam, de la penultimul etaj al Casei Scânteii, simunul incredibil care acoperea întreg oraşul. M-am speriat de-a binelea. Tonele de particule pe care le inhalăm zilnic se ridicaseră ameninţător asupra locuitorilor.

Să ne amintim câteva promisiuni din primăvara lui 2005:

In mijlocul orasului, traim de parca suntem în camp

Bucurestiul este Capitala tarii. si a poluarii. Asezat în mijlocul campiei, tot praful Baraganului adus de vant ne intra în gura, în ochi si în case. Pe langa poluarea masinilor, plamanii nostri aspira tonele de praf care ajung zilnic în Bucuresti. Copiii nostri se joaca în praf, pe strada. Se joaca pe betoane. Se joaca în scara blocului. Sau pe pamantul batatorit din spatele blocului. Nu exista destule parcuri pentru ei. Sau daca exista cateva, ele sunt sarace si neprimitoare. Putem sa le asiguram conditii pentru a-si trai copilaria în mijlocul naturii. Am solutia!

Este un fragment din oferta electorală a primarului Videanu. Soluţia actualului primar general era „inelul verde”. A mai auzit cineva în ultimii doi ani ceva despre inelul ăsta? Mda, nici eu.