Orange. Dictatura portocalie. Nimic despre Băsescu.

Am optat pentru cartelă reîncărcabilă fiindcă am oareşce probleme cu identificarea limitelor. Şi am considerat că, astfel, mi se va spune robotic "hoprea, ai sărit calu'!".
Am fost plecat să casc ochii la Photokina, poate cu gândul ascuns să mă lovesc de vreun scouter care să'mi zică "tăticule, eşti un geniu, unde te'ai ascuns până azi?". Evident că m'am trezit şi era deja dimineaţă.
Bref.
Creditul meu, mărunt cum era el, mi'a permis să dau, from time to time, semne că trăiesc. Sâmbătă am fost anunţat că mi'am atins limitele dar am putut trimite şi primi, în continuare, mesaje scrise.
Luni, ajuns la Bucureşti, am cumpărat credit Orange de patru euro. Am dat două telefoane de câte un minut taxabil fiecare (al doilea pe numărul favorit - al mamei, care costă, zic ei, un cent pe minut). După care am fost iarăşi informat că sunt în perioada de graţie şi nu mai pot suna. Le'am scris pe formularul de pe site-ul Orange, cerându'le o explicaţie. Mi'a răspuns un robot căruia îi mulţumesc pentru că m'a informat asupra şanselor minime de a primi vreodată răspuns.
Azi dimineaţă mi'am mai cumpărat credit de şapte euro. Am reuşit să dau un telefon şi două beepuri înainte de a mă regăsi, iarăşi, în perioada de graţie!
Am înjurat de toţi sfinţii pe care îi pomenea în copilărie pfarabaci (taica popa, într'o combinaţie austroungară) după care am pornit spre Piaţa Victoriei, să le dau bag cartela pe gât. Nu vă mai povestesc de cucoana care a lăsat Peugeot-ul în poarta curţii Muzeului Antipa, de n'am putut nici eu intra nici unul dinlăuntru să iasă. Ne'am consolat reciproc şi am ajuns la vorba Sprâncenatului: trasul cu cheia pe maşina (nouă!) e, totuşi, o lovitură sub centură.
Well, individul care s'a ocupat de clientul EU era de pe altă lume. După ce a tăcut maiestuos preţ de câteva minute, a dispărut şi m'a lăsat pradă spectacolului oferit la celelalte mese de alţi clienţi poate chiar mai nemulţumiţi decât eram eu. Când a venit, m'a anunţat, candid, că nici există o explicaţie (cool!), un serviciu despre care nici el n'a ştiut până acum (wow!). Se cheamă aproximativ credit negativ şi îţi permite să foloseşti serviciul de mesaje scrise în roaming după ce ţi'a expirat creditul. Iar acest serviciu îţi este băgat pe gât de cei de la Orange fără să ţi se spună şi fără să te întrebe dacă ai sau nu nevoie de el şi eşti dispus să intri pe minus ca să plăteşti, desigur, dobândă. P'ormă ţi'o furi, nu? Nu mă omor eu cu datul telefoanelor... dar parcă te umpli de discomfort comunicaţional când ştii că nu poţi da un telefon. Şi, apoi, ce se întâmpla dacă dădeam o mie de sms-uri şi fugeam în Bolivia? Mă căutau ca pe răposatu' Dudaev? În vremea asta, clienţii de la mesele alăturate trecuseră, deja, peste nătărăii de la ghişeu şi se răsteau la şefele şi şefii acestora, cerând să primească scuze şi să fie despăgubiţi material în limita pagubelor înregistrate, nu mai mult. Căci, nu'i aşa?, dacă le greşeşti, se înghesuie să te ardă. Invers nu se prea aglomerează niciodată traficul!
I'am cerut un desfăşurător al cheltuielilor pe care le'am făcut cu mesajele scrise. Nu a putut să mi le dea, pentru că, a aflat el de la nu ştiu ce serviciu intern Orange, informaţiile vin cu ţârâita din Germania. Şi cât va mai dura? Nu ştie. Şi nu pot să mă lase să vorbesc până le strâng pe toate, că, oricum, au riscat o dată cu mine lăsându'mă să scriu sms-uri în overdraft? Nu. Dar aş putea avea, la final, un desfăşurător al comunicaţiilor pentru care am plătit? Nu.
Nu?
Nu. Nu ştiţi ce făcea, între timp, consilierul meu de clientelă, aşa'i?
"Eu v'am scris reclamaţia... staţi, am uitat să'i dau un număr de înregistrare..."
Ce reclamaţie, dom'le?
"Păi ceea ce mi'aţi zis dumneavoastră că vi s'a întâmplat!"
Sunteţi sigur că aţi înţeles tot ce v'am spus? Daţi'mi şi mie să văd. Întoarceţi monitorul. Sau daţi un print.
"Nu am cum să fac asta!"
Ceeeee? Semnaţi frumuşel dumneavoastră reclamaţia cu nume propriu, nu cu al meu, şi puneţi numărul dumneavoastră de mobil acolo. Probabil astfel se nasc şi perlele pe care, mai apoi, le puneţi în circulaţie ca fiind grozăvii reclamate de clienţi...
"Puteţi scrie una de mână, dacă veţi..."
Da, şi mâine scriu o a treia prin care reclam faptul că nu am fost băgat în seamă de firma Orange România iar joi mergem să bem parastasul de patru zile de la prima reclamaţie. Sau ne ducem la Vodafone sau Cosmote. Care nu ştiu dacă's mai breji dar, până una-alta, sunt pe piaţă.

Petrom City

Fiica din România a OMV construieşte un oraş pe 20 de hectare, lângă Bucureşti. Petrom se ocupă deja de ridicarea unui cartier general pe o suprafaţă de patru hectare - birouri, garaje şi o benzinărie. Proiectul cel mare vizează terminarea unei zone rezidenţiale în care să se mute 2500 de angajaţi, începând cu 2010. Articolul apărut în Wirtschaftsblatt, la Viena, nu spune unde - oricum austriecilor un nume de genul Ferentari sau Andronache sau Baloteşti sau Ciorogârla sau... nu le'ar spune mare lucru. Curioşii pot să'l caute pe Gerhard Buchholz, şeful diviziei real estate a Petrom.

1000

Mda, înţeleg că se cerea publicată această a o mia postare în care ar trebui să curgă şampania şi s'ar cuveni rostite discursuri. Vreme de beţie...
Ziceam că o să se lase cu un autodenunţ. Aşteptam o zi potrivită în care să'mi revărs aici năduful acumulat pe străzile unui oraş care nu e al meu, faţă de care aş vrea să nu (mai) simt nimic căci, în acest caz, nimicul ar fi mai bun decât resentimentele pe care mi le stârneşte. Sunt (autodenunţ!) un impostor, am pornit acest blog despre Bucureşti fără a fi autorizat moral să o fac. Nici măcar nu mai locuiesc în oraşul în care cu atât mai puţin m'am născut. Nu am mai votat de o eternitate pentru administraţia locală (fapt ce nu'mi prea permite, according some rules, să comentez) şi nici n'am s'o mai fac decât - poate da, poate nu - când pacostea metropolitană va intra cu forţa peste buletinul meu de identitate în curs de tipărire cu reşedinţă somewhere out there.
Mda...
Acuma: am făcut două ore şi zece minute cu avionul de la Koeln la Otopeni şi o oră şi jumătate de la Otopeni la Băneasa.

Vineri, la ora la care pilotul cursei Germanwings ne anunţa azi că vom decola cu o întârziere de cinci minute pentru a evita aglomeraţia din aer, vineri pe la 7 dimineaţa, o cursă KLM era trasă într'un loc mai izolat al aeroportului Konrad Adenauer, pentru ca doi dintre pasagerii cursei respective să fie săltaţi. Ştiţi povestea cu potenţialii terorişti, cu scrisorile de adio care ba erau, ba nu, ba le lăsaseră acasă, ba le aveau în geamantanele din cală în care au răscolit nişte băieţi inteligenţi, ba... Un somalez şi un cetăţean german născut în Somalia.
Stăteam vineri şi făceam o socoteală: drumul din Koeln până la aeroport durează vreo 20 de minute la ora aceea (poate chiar cu vreo 15 minute mai mult - depinde unde, în oraş, locuieşti). La check-in trebuie să vii cu cel puţin o oră înainte. Asta înseamnă deja cel puţin o oră şi 20 de minute. Mai stai vreo cinci-zece în avion până la decolare şi, apoi, zbori vreo 45 de minute până la Amsterdam. Am trecut de două ore. Urmează încă un rând de controale, la Schipol. Are vreo logică să zbori, când ICEul, trenul rapid, face, din gara centrala a Koelnului până la Amsterdam, o oră şi jumătate şi nici măcar nu te expui atâtor controale? Da, dacă vrei să îţi faci mendrele de terorist în acel avion. Dar pentru zborul înaintea căruia au fost capturaţi, cei doi nu reprezentau absolut nici un pericol. N'am înţeles de ca - dacă aveau informaţii clare despre intenţiile jihadice ale celor doi - serviciile secrete i'au arestat acolo şi n'au pus un Fritz Bond pe urmele lor, până în satele acelea din fundul Pakistanului, unde urmau să facă şcoala de terorişti. Aia era, de abia, adevărata lovitură dată duşmanului...

Despre Photokina nu am să povestesc prea multe. A fost prea mult iar eu sunt prea mic în această "world of imaging". Ar fi trebuit să dureze cel puţin o lună, din care, probabil, prima săptămână ar fi fost dedicată orientării în spaţiu. Dacă a meritat? A meritat, fie şi dacă ar fi fost singurul lucru care mi s'ar fi întâmplat: Thomas Hoepker a avut, la Koeln, o expoziţie retrospectivă şi am prins un loc privilegiat la vernisaj - chiar lângă maestru.

A propos, ştiaţi că azi e ziua europeană a limbilor? Nu, domnule Emil Boc, nu alea. Leonard Orban, cred, ştie mai multe. Sau nu?

Altfel... Blogureşti 1000. Parcă ar fi zilele oraşului Piatra Neamţ, nu?
Emil, Ada, aveţi legătura...

999. Sarbatori de cartier

Astazi pe strazile cartierului meu au aparut tot soiul de statui vii. Imbracate frumos dar smacuite ba cu argintiu, ba cu auriu sau cu mult-mult alb.
A fost si teatru de papusi. Si targ cu turte dulci si papusi de carpa. Si dansuri. Si clowni. Si corturi in care copiii au putut sa picteze si sa deseneze.
A fost prima oara cand m-am bucurat ca stau in Militari, aproape de teatrul Masca. Mi-ar placea sa se inchida strazile in fiecare week-end, sa fie animatie si cate o piesa de teatru si sa ai unde merge cu copilul si fara sa faci o ora pana in centru.
Merci, Teatrului Masca si studentilor la teatru care s-au ocupat de animatie.A fost frumos.

998. Inainte de autodenunt

Maaaaaaaaaaaaare om, Photokina.
Pe de alta parte, in cinci ani de Köln nu am auziz atata romana pe malul Rinului ca in astea trei zile. Nu mai e nici o sfaraiala sa mergi la un salon international foto - nici daca e cel mai mare din lume. Romania e deja acolo, a ajuns inaintea ta!

Editie speciala: Efectul Fluture

Eu nu ma plictisesc niciodata. N-am timp. N-am cum. Chiar daca as avea timp, au altii grija sa nu ma plictisesc.
Vinerea trecuta am aflat ca luni dimineata la 10 si 15 trebuie sa fiu pe post la matinalul pentru diaspora. Dar si seara de la 21 trebuie sa fiu pe post. Seara de la 21 era batuta in cuie, dimineata de la 10 se mai putea jongla cu dansa. Asa ca am amanat prezentarea matinalului pentru miercuri. Luni seara la ora 24 intram in casa dupa o zi inceputa la 6.30. Marti la 9 eram inapoi la birou. Pregatind matinalul de miercuri. Stiri, destule. Evenimente culturale la NY, Paris, Stockholm, Praga. O petitie importanta pentru romanii din UK. Cursuri de limba romana la Madrid. Ce mai, aveam totul gata: playlist facut, desfasurator facut, invitat special chemat la 10 fix. In dimineata asta, totul parea sa mearga bine.
Imi luasem deja pastilele la ora 6.30, servisem si sotul cu antibiotice. Pe la 7.30 copila se trezise si nu intrase peste noi. Asta insemna ca apucasem inca o ora de somn. Eram in schema, odihnita, aveam timp, totul era bine. Conform planului. Nimic nu prevestea degringolada.
Ajungem la gradinita, copila incepe sa planga sfasietor. Mi-a luat cam cinci minute s-o desprind de mine si sa plec bufnind si trasnind de la gradinita, cu un ghem in cosul pieptului. Asta ar fi trebuit sa-mi dea de gandit. Dar nu. Am ajuns la birou. Mi-am printat stirile. Am mai aruncat un ochi pe desfasurator. Am facut un ceai. Am dus in emisie cd-uri, md-uri, foi, ceai. A venit invitata.
La zece si 3 minute aflu ca in loc de buletin de stiri avem editie speciala, vorbeste Presedintele.
Dar nu vorbeste mult, mi se spune cam asa din pragul usii. Fii pe faza si cand zice multumesc, incepi matinalul.
OK. Se face si un sfert. Imi cer scuze de la invitata, ii explic ca vorbeste El Presidente si ca va trebui sa mai avem putina rabdare. Vine colegul cu revista presei. Ii explic si lui situatia. Suntem in stand by.
10.20 renunt la lansarea de la NY. Procesul ghetourilor din Nordul Transilvaniei era oricum o chestie elitista. El Presidente vorbeste. Economia merge rau. Facem politica si noi in paralel. Discutam despre borduri si asteptam sa auzim "Va multumesc".
10.25 Scot jumatate din piesele pregatite. El Presidente vorbeste. Mamele din Romania nu sunt stimulate sa faca al doilea copil, nu exista infrastructura. Ne bufneste rasul.
10.30. Vine si omul de la sport. Te sun eu, lasa, mergi in birou, te chem cand ajungem la stiri sportive.El Presidente vorbeste. Populatia Romaniei nu se va putea sustine. Stim.
10.40. Arunc jumatate din stiri. Ma gandesc ce mai pot face in 15 minute. El presidente inca vorbeste.
10.42. Imi cer scuze de la invitata. O sa inregistram ceva dupa 11, n-are sens sa vorbim pe fuga. Chem si omul cu stirile economice. Am schema clara in cap: semnal de post 15 secunde. 3 minute revista presei, iese Steliu intra Florin pe 30 de secunde cortina, 2 minute sport, 30 de secunde cortina, iese Florin, intra Stefan. 3 minute stiri economice, 30 de secunde cortina, 3 minute cu petitia din uk si cursurile de la madrid si promo programe de seara si la revedere, pe maine dimineata si terminam glorios cu o piesa muzicala. El Presidente vorbeste. Nu mai aud ce zice, dar nu zice "va multumesc".
10.47. Pleaca omul cu revista presei. El Presidente vorbeste.
10.48. Pleaca omul cu sportul. El Presidente vorbeste.
10.50. E deja prea tarziu pentru orice. Sa bage muzica. Sa bage cortine. Ies din studio. El Presidente nu mai vorbeste. Redactorul sef se supara. Editia speciala se terminase. Eu nu mai eram la microfon. De ce n-am zis macar pe ce post ne asculta oamenii. Ar fi trebuit sa intre macar semnalul de post. Intrase, dar durase doar 5 secunde si in zapaceala generala nu se auzise.
Ma reped inapoi la microfon. Spun: ati ascultat discursul tinut de presedintele Romaniei, Traian Basescu, in fata Parlamentului. Si fac semn. Sperand ca doamna de la pupitru are prezenta de spirit sa bage gingle-ul cu semnal de post mai lung. N-are. E vina mea. Trebuia sa stau acolo. Trebuia sa-i zic. Sa fac minuni in 10 minute. Sa fi intervievat invitata. Sa fiu vie. N-am fost. Sa prevad efectul fluture. I never saw that coming. Despre discurs vorbesc. Apai cand El Presidente vrea sa se adreseze natiunii, se adreseaza. Spre exemplu in seara asta la tvr1 trebuia sa fie la ora la care scriu acest post un mare film: "Marile Sperante". A fost editie speciala. Ascult. Astept sa aflu ceva nou si nu aflu. Nici editiile speciale nu mai sunt ce-au fost.

LE: tocmai m-a lamurit CTP: in dimineata asta El Presidente a vrut sa spuna: "Sa traiti prost si sa ii injurati pe ei".

Photokina

De azi până duminică.
O dată la dată la doi ani.
Vis-a-vis de Dom, pe malul drept (ăla "nemţesc") al Rinului.
Photokina.

Gianna

Ora 20:00, Arenele Romane.

Dragă Tolo punct ro, tu îi mai suporţi?

Dacă răspunsul e da, îmi pare rău pentru tine, stimate domnule Tolontan.

Există şi lucruri mai proaste decât calitatea fotbalului românesc: comentariile transmisiunilor televizate din fotbalul românesc.
Dragă RCS-RDS, îţi mulţumesc din suflet pentru că exişti în forma de acum şi că m'a convins să renunţ la serviciile tale, pe platforma DigiTv. Astfel, graţie mizeriilor şi atitudinii tale mizerabile în relaţia cu muritorii care îţi plătesc abonamente pentru serviciile de tot rahatul pe care le oferi, din 1 octombrie n'o să mai am parte nici de analfabeţii de la GSPtv! Îl prefer pe Ţopa comentând un meci din Bundesliga unui Băleanu, lui Oprişan sau Geambaşului. Pace vouă şi vedeţi că e ofsaid la Grădinescu (adică l'aţi lăsat singur în terenul advers, al telespectatorilor!).

Zilele Bucureştiului. Sau Bucureştilor.

Palatul Cotroceni nu ne'a onorat cu ocazia zilelor Bucureştilor. Nu îi merităm, aşa să ştim, da? Una peste alta, ce'am văzut ieri? Mult kitsch, mulţi mici, Chiliman la cea mai vizibilă terasă, Mălaimare cu Masca lui omniprezentă, cele opt bucăţi de trăsuri învârtindu'se ca tramvaiul din Reşiţa, pe Nancy (poate cea mai veche blogăriţă pe care o ştiu, since agonia.ro era încă poezie.ro), pe Marin în interes de serviciu şi scuzându'se că blogul e mort dar poate ieşi din comă, MNACul cu piese faine şi bilete gratis tipărite scump, amintiri de vânzare, ceva muzici sunând interesant în faţa Ateneului, pe la lăsatul nopţii, dar aici mi s'a tăiat filmul pentru că grupul de băbăciuni cu care am defilat prin oraş a început să'şi plângă vârstele aşa că am rămas cu chestii după cum unele urmează:

Ada? Ada!
Emil?

(Continuous) LE: Trecerea prin bloguri începe cu Messa. Păpuşa spartă de pe blogul Popeascăi a cam fost vedeta weekendului; o am şi eu pe card, o are şi Sprâncenatu', numa' că nu ne'am lăudat cu ea şi tre'să ne credeţi pe cuvânt. Între timp au venit şi Gramoşii cu o (mai mult foto)părere. Cam la fel şi "Ana" Provinciala, ca din goana calului. Am văzut'o de câteva ori şi pe Mariana Duma dar ea se lasă aşteptată pe blogul ei de salvat oraşul. Nancy a pozat din greu (inclusiv pe meşteşugarii care mă inspiraseră, cândva, în primăvară, parcă la Târgul de Florii). Şi tot despre fotografii: Ill vine cu plasa plină de la photowalk. Până şi Piticu a preferat imaginea palavrelor. Deşi a mai găsit şi o treabă nemţească despre care a zis o vorbă (nu, frate, n'o să ţină!).
În rest, nişte trişti care îşi spun bloggeri scriu fără să spună ceva, concurând acerb ziarele, agenţiile de presă şi posturile de televiziune care au dat ştiri scrise journalistically correct dar fără miez... Cel puţin aşa mi'a dat nenea Google.
Probabil că de mâine se va mai da liber la postări pe blog, că doar e duminică şi nu prea e nimeni la slujbă, nu?

Program zilele Bucurestiului

L-am gasit!
aici


LE: haha, am inventat apa calda, asa-mi trebuie. Ma rog, ideea e ca daca aveti copii si va amuza, mi-a soptit o viorea ca parada aia cu marionete e de vazut.

Bubbles

Da, bine, recunosc.
Îmi plac filmele porno. Gata, nu vă mai holbaţi atâta la mine!
Îmi plac - în special filmele home-made, în care personajul feminin, interpretat de o amatoare (într'ale actoriei şi nu numai) demască, până la urmă, normalitatea feminină, nesupusă canoanelor comerciale. O şunculiţă, un şold, nişte vergeturi - nu multe, cât să nu mă lase să uit că, iaca, fac 40 mâine-poimâine... Cum obişnuiam să comentez când, cu pretenul Piszta, stăteam la masa de lângă ringul de dans a unui irish pub din Köln şi bombăneam ca moşii din Muppets: well, asta e my size!

În schimb, m'a dezgustat oprobiul public fals orientat în povestea cu dăscăliţa de la Zalău. Aşa că nu m'am băgat în seamă.

Nu m'aş băga nici acum în seamă, când se porneşte campania electorală şi bătăliile politice ating iarăşi praguri convingător de respingător de murdare - cu atât mai mult cu cât personajul în discuţie este de departe unul dintre cei mai antipatici actori politici pe o scenă plină, mai degrabă, cu măscărici şi găuri maro.

Dar nu pot să mă abţin şi remarc faptul că un simplu P (de la ce naiba o vrea fiecare să înţeleagă că vine acel P) desparte blogul care a scos în primetime subiectul subînţeles din paragraful anterior de celălalt blog al autorului, un blog despre creştinism, scris cu parfum de mucenic romantic.

Dumnezeul din blogul al II-lea pare, de acum, mai degrabă, un balon de săpun. A bubble, cum ar spune americanul sugerat într'un mail de finu' C.
Orice blogger câtuşi de puţin dus, totuşi, la biserică ştie despre ce e vorba...

Troacă

Provinciala mi'a deschis ochii: domnule ministru, Ceauşescu a avut un Burtică, o Găinuşe şi alte specimene. O troacă nu avea loc în schema fenechiană a PNL, aşa'i?

"Îmi spunea că este o piedică în calea ascensiunii sale politice. Lui Cristian nu i-a plăcut originea numelui, care nu dădea bine la viitorul său politic. De aceea a zis că îşi ia unul de evreu, că dă bine la CV. Dar nu are nicio legătură cu evreii, afirma ulterior fostul său amic, actual adversar politic, deputatul PDL, Cristian Boureanu.

Cohen. Poli. Cristian David. Mizerie.

Cine vrea un bilet la concertul lui Leonard Cohen? Preţul oficial, 150 RON.

Şi ca să nu'mi aud "ciocu' mic": Tosic a fost refuzat de Poli când l'au adus pe Emeghara. Asta e, sârbii's mai mingicari decât noi iar Poli a uitat de ce a intrat pe teren. Rămân, de departe, alături de acei minunaţi băieţi din CVUCS!

3. Aseară am făcut trei ore la ieşirea din oraş. Un imbecil cu maşină puternică intrase ieri dimineaţă într'un stâlp din Buftea, drăcovenia a rămas încremenită pe un sens de mers iar până la 8:30 PM, subordonaţii lui Cristian David (nu'i mai cer demisia, zic bogdaproste că vin alegerile şi pleacă, deşi în două luni de mandat mai poate distruge multe în ţara asta) nu au fost în stare să mute rahatul din drum. Motiv pentru care coloana s'a întins, în sensul de ieşire, din centrul Hollywoodului de Dâmboviţa până la cei doi cocoşi ai lui Mitică de la Ligă, în vreme ce un retardat cu caşchetă dădea prioritate fiecărei maşini ce venea dinspre Ploieşti pe DN1A şi oprea tot stolul încolonat la ieşire. Nu s'a încumetat să oprească nici o maşină cu stroboscoape albastre care îşi băga nesimţirea printre dinţii tuturor fraierilor ce suntem şi stăteam de ore bune paralizaţi în trafic. Să îmi spună mie cineva că serviciile speciale, de pază şi protocol, de securitate, de ce'or mai fi, aveau, ieri, misiune pe DN1A după 7:00 seara şi îl scuip între ochi.
Cei şase kilometri veneau după ce pe Griviţei, din cauza dublei haznale de la Chibrit (gura neastupată de metrou + decopertarea inutilă a carosabilului), coloana se întindea de la podul ce dă spre Bucureştii Noi până la Gara Basarab.
Azi dimineaţă, din aceleaşi motive, Griviţei era aproape la fel de blocată, pe sensul de ieşire. Coloana era puţin mai scurtă - numai până la Podul Grant.

PS: Sprâncenatu' a găsit o fereastră în pagina de web a Primăriei care dă răspuns unei întrebări puse de mine ieri dar şi tuturor celor pe care nu mi le'am pus pentru că n'am avut timp să gândesc în trafic printre toate înjurăturile care'mi veneau în minte şi'mi ieşeau pe gură. Retardaţilor, cum vă mai suportă pământul?

Interbelicii la Muzeul Naţional Cotroceni

Dacă eram Bonn (în, iată, paranteză fie spus, un orăţel anost şi adormit), biletele s'ar fi vândut de mult şi se intra cu programare. Dar suntem Bucureşti şi o expoziţie temporară grupând cele mai mari nume ale picturii secolului românesc XX trece aproape neobservată. Poate profită bucureştenii de noaptea albă a muzeelor. Pentru cei cu diverse aversiuni: nu vă temeţi, şansele să daţi peste Traian sunt mititele!
PS: am I to net-dumb, e Google nătâng sau evenimentul din weekendul ăsta chiar nu are un site al său?

Memories of my youth

Sursa: Juzna Tribina, forumul galeriei Partizan Belgrad. Acum 18 ani eram pe fostul 1 Mai (n'am fost niciodată om de peluză dar am cântat de la a tribuna aII-a aceleaşi De la Niş la Napoli sau Zi cu soare, fără soare care se cântă şi acum iar Jambon nici nu ştia că există România pe hartă), Diseară, din păcate, am să văd meciul de pe Dan Păltinişanu de pe canapea.

Blog de Nobel

Un bloger de 85 de ani: Jose Saramago. Scrie (desigur) în portugheză. Pentru fanii scriitorului, un test de lectură nu strică. Ar putea fi o surpriză plăcută.
Plus pasaje din romanul pe care tocmai l'a terminat!

Patru oameni

Coolio, Trică, Tony, Dubarbier... şi ar mai fi.
Dar nu ei sunt cei trei la care mă gândeam când am pus titlul.
Despre unul s'a vorbit destul în ultimele zile. Este Ioan Andone iar meritul lui este incontestabil.
Ceilalţi trei sunt Adrian Coca, antrenorul care a luat echipa de la zero, Aurel Şunda, omul care a adus echipa Clujului în prima divizie şi Dorinel Munteanu, cea care i'a oferit personalitate, a învăţat'o să creadă în ea, să se comporte ca o campioană.
Sigur că din lotul lui Şunda nu a mai rămas nimeni în lista pe care CFR a prezentat'o la UEFA, acum câteva săptămâni. Nu ştiu dacă din echipa lui Dorinel a mai rămas cineva. Poate Panin. Dar CFR Cluj care a câştigat ieri pe Olimpico din Roma , care, probabil, nu ar fi pierdut nici pe Bernabeu sau Anfield Road şi, cu siguranţă, n'ar fi încasat trei de la Lituania, nu a căzut din cer. Arpad Pazkani nu ar fi continuat investiţia dacă nu i s'ar fi răspuns cu rezultate, treaptă cu treaptă.
Am un singur martor - Tataie - al simpatiei crescânde pe care o port acestei echipe a Clujului. Probabil că de la Dorinel Munteanu mi se trage. Sunt sigur că aseară, însă, cam toţi microbiştii români, inclusiv Gigi Becali, oricât de "neah" se dă, au fost, puţin, "Mişu de la'mpins vagoane!". CFR poate fi o locomotivă pentru prezenţa românească în cupele europene. Rămâne de văzut dacă le va împinge de la spate sau le va trage după...
Nu ştiu de ce, dacă ar fi să compar meciul de aseară, îmi vine în minte prima repriză a meciului cu Ţara Galilor şi o altă partidă, şi mai veche, acel meci câştigat cu Cehoslovacia, la Bratislava, în noiembrie 1983.
Şi aş mai îndrăzni să spun că CFR este un fel de Celtic Glasgow al României.

Sunt calma

Aseara scriam cu entuziasm despre conferinta de presa a doctorului primar.
Continui sa ii acord o sansa si in dimineata asta, chiar daca am facut o ora pana la serviciu, chiar daca azi am vazut trei salvari trecand prin parcarea de pe Iuliu Maniu, cu sirenele la maxim, facand manevre fine sa nu loveasca masinile parcate regulamentar dar sa se strecoare totusi, dupa ce nimeni nu se miscase pe cele trei benzi ale bulevardului, chiar daca niste mitocani dintr-o duba au avut senzatia ca ma dau la ei, cand eu de fapt incercam sa imi fac copilul sa zambeasca, cersindu-i un zambet cu buline sau macar unul cu stelute, explicandu-i din rasputeri ca pe asa o vreme trebuie sa fim luminosi, sa radem, sa ne incalzim unii pe altii, in lipsa soarelui, chiar daca dupa ce am parcat si am incojurat masina sa scot copilul, am calcat intr-un rahat de caine, chiar daca ieri un bucurestean grabit mi-a indoit bara, mi-a spart stopul si mi-a harjait masca de pe spate dreapta. El avea ultimul racnet de Dacie (sandero) eu un tico vechi, s-a gandit ca nu se pune.
Acum sunt la serviciu, soarele da semne ca totusi o sa ne onoreze azi cu prezenta, beau un ceai numit Purple Rain si sunt calma. Dar va rog pe voi, cei ce cititi, incercati zilele astea, cat ne-a luat toamna prin suprindere, sa nu va imbolnaviti. Salvarile NU au pe unde trece. In special dimineata. De fapt nici la pranz. Nici seara.
Si paziti-va copiii, in astfel de situatii ei sunt cei mai fragili.

Zilele Bucurestiului

Azi am avut nesperata sansa de a ma afla in aceeasi camera cu noul primar. Noul, pentru mine.
El ne-a zis asa:
1. Ca vin zilele Bucurestiului.
2. Primaria ofera: teatru, circ, animatie de strada, concerte cu lautari autohtoni si orchestre invitate taman de la Viena. Bonus: Bryan Adams canta in parcul izvor, intrarea e libera. Bonus 2: se deschide arcul de triumf si au si o expozitie de heraldica (attn: to whom it may concern, arcul nu se deschide prea des).
Bonus bis: se re-editeaza noaptea muzeelor. (yuppie!)
3. O multime de intamplari pentru copii (n-am reusit sa-i spun doamnei Novac parerea mea despre spectacolele dansei de variete-uri oferita copiilor de gradinita), clowni, pictat pe fata, baloane, animale, papusi uriase, oameni pe picioroange.
4. Artificii, jocuri de lumini. Se trage de pe casa poporului. Da ati citit bine, de pe Casa Poporului. Pardon, Palatul Parlamentului.
Cand? 20-21. Unde? Centrul vechi, Kisselef, Unirii, Tineretului.
Sunt dispusa sa-i acord o sansa domnului Oprescu, azi m-a facut sa rad de cateva ori. Are umor. Dar a intarziat 30 de minute. Si ziceau doi coledzi de la nu-sh ce televiziune ca Videanu era punctual.

La mine, la ţară...

I'm far too dumb to understand this dar poate mă luminează cineva: avem, la zi, falimente şi preluări de bănci, subvenţii federale pentru supravieţuirea altora, degringoladă bursieră şi (la coada calului) o depreciere a leului dar, în acelaşi timp, barilul de petrol reacţionează şi coboară sub ("prgul psihologic" de) 100 de dolari!
Btw, nu ar trebui să se ieftinească şi carburantul la pompele de benzină cu (acelaşi procent de) 10% (plus minus TVA şi rata de schimb)? Sau tre'să măsurăm scăderea leului "faţă de principalele monede" printr'o intervenţie ilegală a influenţilor "moguli" în vederea păstrării nealterate a preţului la pompă?

Cuvinte despre Zmeie

Bogdan Bele dă link spre pagina de MySpace a Celorlalte Cuvinte unde apare "extras pe single" de pe viitorul album - Zmeie. Lansarea albumului se va lăsa şi cu un concert la Bucureşti (tot de la Bogdan citire).

Următorul poţi fi tu!

Din cele zece lucruri importante pe care merită să le ştiţi, trei contează mai mult şi mai mult:
- limfomul poate fi detectat din timp, chiar
- trebuie detectat din timp şi, mai ales,
- poate fi combătut.
Medicaţie există, trebuie, pur şi simplu, voinţă.
Şi - pentru că cel mai puternic argument este exemplul - luaţi unul sau chiar două de la Sanda Nicola!
PS: azi e ziua mondială de conştientizare asupra riscului de cancer limfatic.

Ali Baba şi cei 40 de ani

Patruzeci de ani - şi toţi în Bucureşti.
La mulţi ani, Emil!

Kaca mape. Şi dasvidania.

Am ieşit uşor turmentaţi pe strada care, în întreaga splendoare a unei priviri superficiale, respira sărbătoare. O sărbătoare, e drept, în haine ponosite, de parcă ar fi fost primite, alături de vagoane, locomotive şi bani gheaţă, în pachetul de ajutoare colectate în Rusia. În faţa unei terase pe care, în caractere chirilce, scrie, pe româneşte, Bine aşi venit şi Casa mare, oprim o gaşcă de tineri.. Nu smulg promisiunea anonimatului şi, apoi, ne explică: „Nu contează ce vă spun eu că-mi doresc. Alţii vor decide pentru mine”. Se recomandă cu prenumele unui mare baschetbalist american. E rus, poartă haine chinezeşti dar trendy, bea o bere daneză, ascultă muzică de inspiraţie italo-disco venind dinspre o scenă improvizată chiar peste drum de terasa ce vinde produse gastronomice ale minortăţii moldoveneşti. La cei cam 25 de ani ai săi, emană, totuşi, ceva optimism. Optimismul că, după o zi cu parfum maoist-stalinist, impresia de spălare colectivă a creierelor poate fi, de fapt, greşită.

Se cam apropie ora 18, aşa că Henrik ne propune să mâncăm ceva. Ne invită. Căutăm o terasă ascunsă, pe o stradă lăturalnică. Am vrea să îl sunăm pe transnistreanul care ne’a recomandat’o dar, deşi putem suna oridune în lume şi fi sunaţi de oriunde, inclusiv de pe telefoane transnistrene, nu puteam suna pe acestea din urmă. Găsim, în cele din urmă, un loc liniştit şi ne minunăm de cele văzute toată ziua. Cu burţile pline, pornim prin mulţimea dezlănţuită. Vitalie cu mine primii, Ştefan şi Henrik mai apoi, după ce vor recupera maşina lăsată la hotel.

Doamnele au chef. Şi domnii ar vrea să zboare dar vodcă din pulpă... Nu, ăsta era Peneş Curcanul şi zice poetul c'ar fi fost glonţ. La domni, la tavarişci, dansul se împleticeşte pe motiv de vodca din creier - care nu'i mai lasă!

Trecem podul, la Tighina. În dreapta, cetatea lui Ştefan. Vitalie îmi propune să ieşim din Transnistria pe la Varniţa. Să văd cum e acolo, unde satul e rupt în două. Chestie de trei kilometri, cel mult. Ne oprim în faţa barierei. O grănicereasă frumoasă foc ne cere jumătăţile de fişe primite la intrare. Sunt ok, putem pleca. Niet. Apare un alt grănicer. Ne trage pe dreapta. Unde’s fişele? La colega. Hm... Nu e bine. Nu le aveţi. Alo, păi tocmai ce am fost controlaţi, vedeţi că le’a împăturit şi dus la gheretă. Niet. Nu e bine. Pe unde aţi intrat? Pe la Tighina. Păi, pe acolo trebuie să ieşiţi. Dar, domnule, am lipit maşina de barieră. Nici un metru nu mai avem. Niet. Mergeţi şi vorbiţi cu domnul comandant.

Domnul comandant, gras, cu un fund de trei ori mai mare decât taburetul, stă sub un copac şi ronţăie seminţe de floarea soarelui. Vitalie se îndreaptă spre el cu mâna în buzunar. Mă dau jos din maşină şi arunc un ochi peste gardul din dreapta străzii.Bătrânele maşini militare sovietice ruginesc în curtea unei vechi cazărmi. Până să întorc privirea, îl aud pe Vitalie: HAI!

Am urcat în maşină şi am pornit. Cum, frate? Eh, le’am dat 40 de lei!

Pro. Contra.

Am auzit de individ, mă rog, de blogul individului, dar nu l'am citit decât sporadic.
Nu mă simt afiliat vreunei cooperative blogale.
Dar asta nu mă împiedică, aşa, în simpla calitate de simplu cetăţean şi consumator din oficiu neprotejat de Oficiul pentru Protecţia Consumatorului să vă trimit să citiţi păţania asta care se trage de la păţania asta păţită de cetăţeanul consumator Dan, mai cunoscut după blogul său numit De ce? blog sau De ce bolg? sau aşa ceva.
Omul şi'a dorit să ia plasă de la firma Pro Door. Şi a luat. S'ar putea ca acesta să fie numai teaserul unei poveşti cu mai multe episoade. Aşa promit, cel puţin, cei de la Pro Door, prin vocea scrisă aproape în româneşte de un distrugătorul invincibilul de la yahoo punct com:

S.C. PRO DOOR S.R.L.
INVINCIBILUL.DISTRUGATORUL@YAHOO.* | 82.78.222.*

Conducerea unităţii S.C. PRO DOOR S.R.L. îti comunică următoarele: pentru că nu ai cumpărat nimic de la noi, şi pentru gramatica pe care ai folosit-o, adică: “Profesionistii de la Pro Door stiu sa dea plasa” care este echivalent cu “Profesionistii de la Pro Door stiu sa dea ŢEAPĂ” conform cu dicţionarul limbii române, te anunţăm să iţi retragi cuvintele şi să ştergi acest blog, definitiv, în caz contrar, vei fi dat în judecata pentru prejudiciu de imagine adus firmei S.C. PRO DOOR S.R.L.
Să ştii că avem toate datele necesare pentru a pornii procesul în instanţă. (Avem numele şi numărul tău de telefon). Ai timp până Luni, 15.09.2008 să ştergi acest blog, în caz contrar, vei suporta consecinţele.

Semnat: CONDUCEREA S.C. PRO DOOR S.R.L.

Deci, Pro Door. Contra, cineva?
Jos FRF. Jos Piţurcă. Jos Mircea Sandu. Cum? A, am intrat în alt film? Nu contează!

ToC

Cineva îmi şopteşte să fac asta:
1). Drumul spre zona crepusculară
2). Oamenii de la bariere
3). Piotrovici
4). The final frontier
5). Republica Şerif
6). Călătorie de o zi (naţională) în trecut
7). Tibia, respublika maia
şi 8). care vine mâine. LE: Adică asta.

Tibia, respublika maia!

Parada militară din acest an pare, mai degrabă, o caricatură. Copii luaţi la oaste prea devreme bat pas de defilare în dosul unor ofiţeri cu figuri desprinse, mai degrabă, din satirele neorealismului cinematografic rusesc. Între fiecare doi dintre adolescenţii cu steaguri roşii aliniaţi la bordura trotuarelor stă câte un miliţian. În dosul lor, o lume pestriţă. Veterani cocoşaţi de medaliile atârnate în piept, familii pozând mândre alături de fratele sau soţul ce serveşte patria, pensionare cu flori pentru eroul necunoscut, militari ai forţelor ruseşti de menţinere a păcii, călugăriţe, uniforme căzăceşti, rasputini, puştoaice pe tocuri înalte şi cu fuste ce par a demonstra că vremea mamelor – femei sovietice a trecut. Chiar vis-a-vis de vitrina unei organizaţii politice pro-ruse, din care zâmbesc rece Vladimir Putin, Dimitri Medvedeev şi, de două ori, Che Guevara, sub un panou propagandistic slăvind republica, un puşti poartă un tricou pe care scrie, în engelză, „aceeaşi mizerie... zi de zi”.

Lipseşte, oarecum surprinzător, tehnica militară. Poate li s-o fi cerut să nu exhibe ostentativ, acum, când lumea e şi aşa încordată. Sau, poate, nu au şi mizează doar pe arsenalul „căştilor albastre” ruseşti. Urmaşa Armatei a 14-a e, oricum, compusă, în mare, din transnistreni. Singurul tanc vizibil străjuieşte, pe un soclu plasat pe malul drept al Nistrului, la intrarea în oraşul Tighina. Mai erau câteva, dar fuseseră bine camuflate, chiar la urcarea pe podul ce traversează fluviul, aproape de cetatea lui Ştefan cel Mare. Pe alocuri zis şi „Sfânt”.

Odată cu ultimele demonstraţii de dibăcie ale trupeţilor Şpeţnaz se dă liber la bere şi vodkă. Tribuna zero se goleşte încet. Preşedintele republicii, Igor Smirnov, alege o baie de mulţime, o plimbare printre standurile cu mari realizări ale economiei transnistrene. El a primit deja, ieri, presa de bine. Se opreşte la o scenă, urcă alături de un ansamblu de folcloriste şi repetă, la microfon, aceleaşi acuze la adresa Moldovei, vorbind despre românizarea forţată, pe care le-a rostit şi în timpul paradei. Când coboară, primeşte darurile republicii: u platou cu mere şi struguri.

Presa e, astăzi, invitată la preşedintele Sovietului Suprem, Evgheni Şevciuk. Tânărul şef al Parlamentului este, probabil, noua imagine a Transinstriei. Un face-lifting, după modelul Moscovei. De fapt, lucrurile se execută, aici, fix după cum vin ordinele de la Moscova. Bătrânele troţkiste, convertite de teamă la stalinism şi îngrăşate peste măsură în deceniile de sovietizare intensivă, ar fi în stare să jure că Dumnezeu a fost rus chiar şi când Rusia sovietică impunea laicizarea dialectică. Ce ne’a zis Şevciuk nici nu contează. Aceleaşi discursuri despre dorinţa de pace a poporului, despre suveranitate, propăşire, înţelegere între popoare şi frăţie cu Moscova. Ne’am scufundat total în această gaură în timp. Ne’a înghiţit!

Figurile noi şi o oarecare rivalitate în interiorul puterii locale sunt, mai degrabă, o speranţă a celor ce privesc Transnistria de pe margine.

Într'un cer alb-violet

Respect, Bogdan Herzog.

SMS de la BH: "Sunt ok, am dat o declaratie la politie. Acum plec"

Alb îmi e sufletul, violetă inima!



PS: Mulţumesc, Paul Codrea. La căpiţele din Giroda cu tine!


Later edit: băi, ziariştilor care sunteţi, aşa se scrie un articol!

Far later edit: Bogdan Herzog a aterizat cu bine la Copenhaga (sursa: Sebba, fan Poli din Danemarca, pe forumul fanilor viola).

Exclusiv Blogureşti

Celor de vârsta mea le aduc aminte de un titlu de pagină/rubrică din revista Flacăra pe stil păunesc optzecist: Inteligenţa românească în acţiune.
Ei, bine, celor care nu au observat până acum, le spun eu ştirea bombă a acestor zile: cu puţin timp înainte de experimentul micului Big Bang, cel care a mimat producerea găurilor negre, un grup de cercetători, de data asta români şi nu britanici, a descoperit marea gaură maro.
Conform studiilor efectuate de acest grup, misteriosul punct poate prezenta diverse nuanţe de cafeniu şi a fost zărit în repetate rânduri într'un perimetru delimitat de arterele bucureştene Bulevardul George Coşbuc, Bulevardul Unirii, Splaiul Independenţei, Calea 13 Septembrie. În mod paradoxal, deşi, la vest, acest perimetru este limitrof Ministerului Apărării, serviciile secrete ale armatei române nu au realizat că au avut constant parte de întâlniri de gradul III, confundând periodic creatura cu unul dintre senatorii republicii.
Cercetătorii susţin că acest caz nu are cum să fie singular, date fiind anumite semnalmente care le'au dat de gândit. Este vorba despre trăsături ale marii găuri maro care apar şi la alte fenomene suspecte în perimetrul amintit dar şi în zonele limitrofe acestuia, până la sediul FRF şi LPF inclusiv.
Regizorul şi producătorul Steven Spielberg a declarat în exclusivitate pentru revista de mare tiraj Ceapa Tricoloră că va contacta un scenarist în vederea ecranizării marii descoperiri. Din câte se zvoneşte, din distribuţie ar putea face parte Ştefan Bănică Junior, Andreea Marin, Florin Piersic şi, în rolul lui Sergiu Nicolaescu, Sergiu Nicolaescu. Pentru coloana sonoră se poartă deja negocieri cu mai mulţi compozitori autohtoni, dar sursele noastre au refuzat să divulge nume.

Călătorie de o zi (naţională) în trecut

Parcăm lângă catedrala ortodoxă de rit recunoscut la Moscova. E nouă, are cupolă aurită. În curte, câteva dale de trotuar au fost înlăturate şi în locul lor se înalţă un muşuroi. Sub el l’au îngropat pe primul şef al bisericii locale, nastoliateliul saborului. Ceva mai încolo, ascunsă, micuţă, o bisericuţă – a vechilor ruşi, neamurile bune ale lipovenilor. Mai există şi pe aici câţiva dintre cei plecaţi în pribegie pentru a nu se lăsa măcelăriţi de fanaticii pravdoslavniciei. Majoritatea au ajuns în Deltă.

Peste drum de catedrală e un parc. Ecvestru, cu coada calului spre biserici, generalul Suvorov, domină, centrul Tiraspolului. Capul contelui e înconjurat de un firav nor de fum. Sfârâie deja grătarele a sărbătoare. Marşurile patriotice ruseşti se aud din depărtare. Pe sub ele, de sub un copac, o bătrână cu un acordeon repetă ravelian acelaşi refren auzit cu mult timp în urmă într-un film sovietic de război. Se înfurie, când Vitalie vrea să o pozeze. Îi spune ceva despre banii pe care ar trebui să’i lase în cutia acordeonului, înainzte de a o fotografie. Profit şi o pozez în grabă. Nu s’a prins. O lăsăm în plata acordeonului dezacordat. Îşi reia melodia de la început, ca un tocilar întrerupt în miezul versului. Nu ştie să continue de unde a fost întreruptă. Ce rost ar avea? Oricum o va lua mereu, după vreo 45 de secunde, de la început.

Dinspre difuzoarele vechi ale staţiei de radioficare ce străbate centrul din stâlp în stâlp, voci ameninţătoare recită versuri patriotice pe fundalul unor marşuri războinice. Periodic se aude „tavarişci”. Aha, însemnele alea pe care nu le văzusem. Sunt imateriale dar cu atât mai puternice! Ne oprim lângă nişte tineri îmbrăcaţi în costume populare. Un amestec căzăcesc, ucrainean, românesc şi rusesc de culori şi croieli. Fetele par drăguţe. Îmi amintesc de folcloristele lui Pinalti. Rolul acestui grup e foarte important în derularea programului. Ei vor purta drapelul transnistrean până la tribuna oficială. Vitalie e primul la pozat adunarea. O doamnă îl întreabă dacă nu vrea să se pozeze cu drapelul. Din câte îl ştiu eu pe Vitalie, a spune că nu vrea ar însemna să fiu moderat în reproduicerea sentimentelor lui. Dar acceptă. Femeia ne explică rostul ei: ea este coordonatoarea acestui moment. Pe vremea noastră, ăstora le spuneam propagandişti. Sau trepăduşi.

Află de la Vitalie că sunt din România. Mă întreabă dacă la noi e la fel de frumos când se prăznuieşte republica. Îi explic, în puţina rusă supravieţuită, că naţionalîi deni esti pervîi dekabria şi îi arăt că e cam frig, atunci. Plusează: cred că transnistrenii şi moldovenii ar trebui să trăiască în aceiaşi ţară? Îi răspund, ambiguu, că, mî, zdesi, gavarim mirnă. Şi, ca să nu’i zic Voila, arunc o ultimă resură rusească: vot! Ne despărţim în bună pace şi prietenie şi pornim spre tribuna oficială.

Un post lung, ca înainte de sfârşitul lumii

Luni, conform unui calendar pe care nici o refomă nu'l va modifica, până la vrednica înfăptuire a încălzirii globale şi deşertificarea plaiurilor cu picior şi gură de rai, măi, nană, măi, au plecat rândunelele. Moşii dar mai ales babele din Vrăniuţ şi Potoc şciu asta: dă sântămăriemică să doduc.
Luni noapte, după ce Guţă le'a cântat de foc şi bani unor săteni din răsadniţele de lângă Bucureşti, un imbecil încă mahmur a scuipat flăcări pe miriştea arsă în prelungirile acestei veri uscate. Noroc şi mulţamu'ţi (e cu Ţ, nu?), Doamne, c'ai dat furtuna aia, că până veneau pompierii alertaţi de un sat beat se ducea cenzurat de suflet tot ogorul ăla, cu paie şi coceni şi pârjolite flori ale soarelui.
Marţi dimineaţă, în mahmureala lui perpetuă, senatorul Marius Nostradamus a avut o revelaţie: dacă e 10 septembrie se sfârşeşte lumea. Şi a ieşit în stradă, să ea de guler Comisia Europeană. S'a supărat nevoie mare li dacă nu'l bagă nimeni în seamă, se mai duce odată să-şi recupereze bideele de la PD-L! Credeţi că statul în aer liber i'a făcut bine? Ei, aş. L'a bătut soarele în cap. Aseară era la Realitatea şi debita ... au, mamă, ce le mai debita! Bun, că ai o fixă şi eşti perseverent în prostie, accept. Să'i zicem cauză. O ai. Lupţi pentru ea. Dar să te întrebe omu' de ce se teme de doi protoni şi el să spună că, de fapt, problema lui nu's protonii ci nivelul de viaţă al românului, că pe el îl interesează ce îl interesează pe român, nu? El nu ştie despre ce protoni e vorba... care sfârşit de lume? Ce gaura mă'sii neagră vor de la el?
Nu'l vedeam la faţă, că'l ascultam în maşină. Din fericire, brusc, am fost forţat de împrejurări să întrerup dezbaterea. Cum coboram eu de pe o pasarelă în noapte, ţuşt, un ghemotoc alb la marginea asfaltului. Frânez, pun avaria, trag pe dreapta, ies de pe asfalt şi din maşină, dau disperat din mâini, doar-doar or înţelege şoferii maşinilor ce veneau din spate că E O PISICUŢĂ PE ŞOSEA. Am reuşit. De cum m'am apropiat de ea s'a repezit vioaie la picioarele mele. MiiiauMami, miiiau... Am luat'o în palmă (încăpea în pumnul meu) şi am început să strig pe la porţi, doar doar s'o ivi cineva să revendice patrupeduţa. Eşec total. Peste drum, într'o curte mare, cu mult gazon, pe faţada clădirii scrie mare Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Yeste, îmi zic. Aici ţi'e locul. Ăştia au suflet mare şi har de la Domnul, o pisică în plus e numai bună pentru împlinirea regatului. Trec, las animalul şi dau să plec. Pisica după mine. Nu'mi plac pisicile, eu ador javrele care latră. Dar asta era senzaţională. Frumoasă. Dar asta nu înseamnă că pot s'o iau. Mă întorc şi găsesc un loc cu capcane. O las şi fug. Într'un final ne întâlnim la gard. Un gard suficient de des ca să nu'i intre capul şi mult prea înalt pentru experienţa ei de viaţă. Ca prin minune, pe stradă trece o pereche de adolescenţi. Îi întreb dacă ştiu pe cineva prin zonă care să aibă pisici. Ei, bine, pe cineva în zonă nu cunosc dar 200 de metri mai îndărăt, la începutul pasarelei, mai erau cinci fraţi guralivi ai pisicii albe, abandonaţi, abandona'te'ar sufletul ăla cu care ai dus pisicile la eşafod, nenorocitule care eşti nenorocit că ai avut inima să laşi pisicile lângă roţi de tiruri.
Acuma, nici eu nu's vreun Superman al pisicilor, aşa că n'am mai intervenit întru salvarea celorlalte animăluţe!
Dar am plătit scump pentru asta. Am dat drumul la radio, am fugit repede de Realitatea FM şi am dat peste tac's'u. Mircea Sandu se lamenta că trebuiau să se aşeze la masă să discute, (să negocieze mita, ai vrut să spui, gunoiule, nu?) şi nu să apară totul în presă. Şi că nu îşi poate explica deciziile TAS şi FIFA în cazul Poli Timişoara. Mori, mi'am zis în barbă, mori, ipocritule. E ca şi cum Raluca ta ar veni să'ţi spună că nu'şi explică, bă, cum de a ajuns să tragă pe nas după ce te'a făcut să ameninţi că îţi dai foc în faţa Palatului de Justiţie ca să condamni sentinţa prin care, vezi bine, greşit era incriminată de consum de heroină! Ăsta care a făcut orice să'l dea pe Hagi (nu c'ar fi Hagi vreun antrenor!) afară de la Naţională, orice însemnând compromiterea calificării la un turneu final - şi mai are tupeul să spună că scandalurile din ultimele zile au afectat moralul şi, implicit, jocul naţionalei (a se citi selecţionatei lui Piţurcă şi a fraţilor Becali).
Mi'am zis, mai apoi, că juniorii n'au nici o vină şi că Emil Săndoi e om cu scaun la cap (personal, mi'a plăcut, până acum, de el). Aşa că m'am uitat la meciul cu Ţara Galilor. Care Ţara Galilor, aveam să constat, jucau contra Papa Galilor ce sunteţi. Păi poate Săndoi să vă dea megastrategie şi hipertactică, deşi încep să mă îndoiesc de asta, la ce jucători a selecţionat şi la cum a alcătuit echipa de pe teren. Dacă voi nu ştiţi mai mult fotbal decât un puşti de grupă mijlocie la grădiniţa de fete a unei mânăstiri catolice sau a unei congregaţii mormone... Călcaţi pe minge şi vă împiedicaţi de ea, asta când nu daţi cu piciorul pe lângă, vă loviţi între voi - dom'le, până acum am tot auzit microbişti folosind sintagma "aşa ceva nu s'a mai văzut". Dar aşa ceva ca aseară chiar nu s'a mai văzut. E un meci de dat în reluare în fiecare zi pe HBO Comedy sau pe AXN SciFi. În locul vostru nu aş mai avea curaj să mă apropii vreodată de terenul de fotbal. Eu, cu toate kilogramele mele, joc aproape la fel de bine ca voi, care luaţi leafă cât toată Oraviţa la un loc.
Şi, pentru că nu v'aţi uitat la meci, nu l'aţi văzut nici pe Florin Prunea cu privire de codoş, bronzat la solar, mestecând gumă cu gura deschisă, gelat pe păr, traversând terenul în mers de jmecher şi bătând din palme spre tribuna oficială. LE: Iată'l!
Na, asta a fost marţi.
Azi e sfârşitul lumii, zice senatorul Marius Marinescu. Imbecilul ştie ceva. Dar a ascultat ştirile stând în cur pe bideu şi a auzit fragmente. Azi e meciul cu Insulele FeroCe. Mâine? Mâine e joi. Şi p'ormă pleacă iar tot bucureşteanu' la munte. Iar o să fie sfârşitul lumii!

Da' li merji gura, bre!

Sprâncenatul s’a întors de la Budapesta şi i se pare că România e Transnistria. Eu am revenit din Transnistria şi’mi pare că România e Transnistria.

Cumva Oprescu le’a luat licenţa de funcţionare celor de la Dalli? Sau am visat eu?

În oraşul Bucureşti, locuri de parcare cenzurat. În jurul Arhitecturii, 3/4 din parcare e rezervată pentru bănci.

Din parcarea F de Arhitectură, o maşină o porneşte pe contrasens. N’am chef să mă dau la o parte. „De ce nu îi faci loc, bă?”, strigă cineva de pe tuşă. „Vrei să ocolească?” Vreau, dacă aşa zice semnul de circulaţie. Nasol ce vreau eu. Probabil că, după ce am trecut, un altul l’a lăsat să treacă.

Acum stau în coloană; pândim locuri libere. După vreo zece minute se ivesc două, "rezervate" cu nişte ambalaje de scândură pentru lămâi. Îi fac semn unui muncitor, care se juca cu acele cutii, să mute una dintre ele. Refuzul lui, exprimat printr’o mişcare simbolică a degetului care arărător (nu, nu era celălalt deget!), este dublat de o brusc-ivită cucoană cu uniformă Dalli. Nu e Elena. Sau o fi, dar nu aia.

Să nu parchez acolo, acolo e şantier. Cer dovada. Păi ce să’mi dovedească? Acolo se lucrează. Nu prea, cred. Nu se vede. Dorel, probabil, a plecat să cumpere coniac. Ceilalţi doi muncitori proptesc fundaţia Universităţii. Nu există nici un semn care să’mi interzică parcarea, nici unul care să’mi spună că s'ar lucra. Mutaţi alea de acolo, că străzile oraşului dumneavoastră nu sunt ghene, să'şi arunce oricine resturile menajere şi ambalajele goale. Nu'nţeleg ca n'am voie? Nu, nu înţeleg. Doamnă, arătaţi'mi, măcar, hârtia care spune că n'am voie. N'are nici o hârtie. Unul dintre muncitori mă trimite la primărie, să iau eu hârtia. Dacă nu te ajută capul să deschizi gura, nu o face. Mai bine taci, că din banii pe care angajatorul matale oricum nu'i plăteşte pentru asigurarea ta medicală îşi putea permite să facă, măcar, un indicator sănătos de "atenţie, şantier". Fii sigur că munceşti ilegal.

Dom'le, toată lumea a înţeles că n'are voie să parcheze aici, numa' eu nu. Dacă te bucură, doamnă, că ai fraierit atâta lume, fii sănătoasă. Aici e loc de parcare si punct.

Am urcat cu maşina peste ambalajul lor de lămâi, mulţumesc Dacia, pentru că ai făcut garda la sol a Loganului înaltă. Ei nu'mi garantează că n'o să cadă ceva pe maşină. Am să consider asta o ameninţare.

Aşa nu pot să lucreze, zice cucoana. Au două variante, zic: ori lucrează noaptea, ori intră în legalitate, semnează un contract de închiriere şi îşi rezervă oficial şi vizibil două locuri de parcare. Eu am treabă în această zonă, am gasit un loc să parchez în spaţiu special amenajat, aşa că parchez.

Dacă am treabă în centru, să vin cu mijloacele de transport în comun, cum vrea femeia Dalli. Poate că dumneaei are veme de pierdut în staţii de metrou şi autobuz şi îi place să se înghesuie în maşini în care urcă şi unii care au uitat la ce e bun săpunul. E treaba ei.

Pe drum, un individ cu pomeţi alcoolici, purtând o cămaşă albă şi îngălbenită de decenii de transpiraţie, linge dintr’o îngheţată. Îşi trage mucii, se scutură ţanţoş şi deschide gura: să dea Domnul să îţi cadă ceva pe maşină. Îi şoptesc, din trecere, că, la asemenea blesteme, s'ar putea să fie ultima îngheţată pe care o mănâncă.

Plec.

Mă întorc.

Pornesc maşina şi o iau din loc. Pare întreagă. Poate vreun cui în roţi. Oi vedea...

Dau drumul la radio. Sport Total FM. Ascultător înţelept: dom’le, 50 de ani de materialism dialectic au fost distruşi în ăştia 15 ani de aşa-zisă democraţie. Ar trebui să fim uniţi acum, în jurul naţionalei, a antrenorului, nu să'i criticăm; şi Florin Călinescu ăla, ce nemernic, să spună că's mai importante murăturile şi copiii care n'au şcoli sănătoase deşi trebuie să înceapă şcoala săptămâna viitoare decât meciul cu Lituania. Păi un meci ca ăsta cu Lituania, în condiţiile de sâmbătă, nu se mai întâmplă decât cine ştie când; copiii or sa meargă la şcoală şi anul viitor pe 15 septembrie, murături punem şi toamna viitoare!

Ţară de nemernici nerecunoscători ce suntem!

ICR-HRP strikes back!

Am primit această invitaţie. Ard de nerăbdare să citesc noile comentarii stârnite de revolta omului cu laptop şi a vecinului său colectiv întru simţăminte!

Republica Şerif

Aşadar, iată’ne trecuţi. Ştefan şi Henrik ne aşteaptă în centrul Tiraspolului, peste 20 de minute. Dar nu... stai aşa, că nu e atât de simplu. Cei aproximativ zece kilometri de drum ce despart centrul Tiraspolului de aşa-zisa vamă transnistreană seamănă, în această dimineaţă de septembrie, cu Faludja. Şicane şi baricade, rute ocolitoare, trasee interzise.

Multă miliţie, de diverse uniforme. Femei ca de la Apaca merg, încolonate, spre centrul Tighinei. Cară plase şi buchete de flori. Facem mult zig-zag printre blocurile sovietice, hruşcioave li se spune, în care fuseseră înghesuite, decenii la rând, mai multe familii în acelaşi apartament. Sunt mici şi înghesuite, pe dinăuntru, seamănă a caverne, avea să’mi povestească, mai târziu, Ştefan, care a intrat într’unul pe când încerca să dea de urma unuia dintre administratorii afacerilor lui Vântu. Nimerim într’o fundătură. Dincolo de gard, în paragină, se află sediul fostei Armate a 14-a. Aici, în dosul acestor faţade distruse, cu geamuri sparte, Corneliu Vlad a reuşit, prin 90 şi ceva, să ajungă până la generalul Lebed. Era, bătrânul lup de crâşme, „cameramanul” unei televiziuni străine. Ba nu, cred că era tehnicianul de lumini.

Orpim lângă nişte camioane Ural şi cerem explicaţii despre drumul care ne poate trece Nistrul, spre Tiraspol. Un localnic binevoitor se oferă să ne conducă. Reuşim, în sfârşit, să găsim calea.

În stânga podului, printre betoniere şi macarale, înconjurată şi de ziduri de cazarmă sovietică, se vede, prăfuită şi meschină, cetatea lui Ştefan cel Mare. Pare o cocioabă. Poate fi din cauza paraziţilor din peisaj. Nu oprim. Podul e împânzit de steaguri roşii şi miliţieni. Mergem mai departe şi, până să mă dumiresc eu că, totuşi, nu prea văd efigii comuniste, Vitalie îmi arată modernul stadion al echipei Şerif. Şerif Tiraspol, din familia Şerif, a doua firmă ca dimensiune din Transnistria. Aşa sună oficial. În fapt, prima firmă ţine de industria militară rusească, Şerif asta, care ba se spune că aparţine unuia dintre boşii locali, ba că altuia, este, de fapt, atptstăpâna Transnistriei. Tot ce mişcă, aici, lucrează, într’un fel sau altul, pentru Şerif. Croitorese, educatoare, farmaciste, sculeri-matriţeri, fotbalişti, contrabandişti... Tot ce se vinde aici trece prin atelierele sau depozitele Şerif sau subsidiarele. Republica Moldovenească Transnistreană Şerif.