Drumul spre zona crepusculară

Un individ cu tenul negru (negru, nu măsliniu), ras în cap, cu guşă dublă, bărbiţă subţire şi haină de blană deasupra unei helănci de culoarea tenului peste care tronează, încolăcit de vreo trei ori pe după gât, un lanţ strălucitor; acest dj hip-hop de club harlemian în exerciţiul funcţiunii, îmi dă trezirea pe limba rusă dintr’o reclamă în monitoarele televizorului rămas pornit peste noapte. Un negru vorbind ruseşte este desprins din bancul acela din alte vremuri, cu spioni ruşi şi amerciani în care kaghebistul de gubernie, beat ca de obicei, conchide, printre sughiţuri: „OK, bei cot la cot cu noi vodka; dansezi cazacioc alături de noi fără prihană; şi, totuşi, parcă eşti cam negru pentru a fi rus...”

Marţi, se spune, sunt trei ceasuri rele. Hai să nu dramatizăm.

Ceasurile acestei marţi vor fi douăsprezece la număr; fac, luate la un loc, cam cât un set de semne ale unei căderi în timp. HG Wells ar putea fi gelos.

Am coborât din pat şi am pus de o cafea. Am ieşit pe terasă, am scos nasul pe geam cu ţigara aprinsă şi am aruncat un ochi meteorologic. Atenţia mi’a atras’o lumina de la răsărit. Soarele încă nu se ridicase dar din dosul dealurilor ce despărt Chişinăul de malul Nistrului, cerul era roşu. Cam ca roşul partidului a cărui prezenţă, în interiorul graniţelor fostului imperiu sovietic, o simţi ca pe amintirea unei crime săvârşite pe care ai reuşit să o muşamalizezi.

Drumul, apoi. Trei benzi şerpuind pe coclauri, câte una de direcţie de mers şi a treia comună, pentru depăşiri. Din fericire traficul e destul de redus pentru a reduce şi şansa unor tentative de depăşire simultană...

Asfaltul vălureşte. Pe margine, bornele te anunţă că mai sunt 36 de kilometri până la Bender. După câteva minute, în intersecţia cu Anenii Noni, un indicator de răspântie joacă rolul poliţistului bun: de fapt, au mai rămas numai 24 de kilometri. Următoarea bornă: 30 km. Încă o bornă: 34 km. Nu ştiu ce face Vitalie, ce traseu a ales, ce vrăji învârte, ce am băut aseară... Ştiam că vom intra în terra incognita (nere)cunoscută sub titulatura de Republica Moldovenească Transitreană. Sau pe aproape... Dar nu mă aşteptam la atâtea pregătiri psihologice pentru marele pas al pătrunderii în zona crepusculară.

Să nu scoţi aparatul de fotografiat, îmi ordonă Vitalie. Erau să o împuşte ruşii din zona neutră pe o americancă. Zona neutră este porţiunea ce desparte pichetul poliţiei rutiere moldoveneşti de aşa zisa vamă transnistreană. Americanca a vrut să fotografieze „căştile albastre”. Căştile albastre purtau sub ele nişte indivizi care nu au vurt să se lase fotografiaţi. Una dintre „căşti” a dus puşca la ochi. A şi tras. Un poliţist moldovean a intervenit, deviind direcţia cartuşului rusesc. Glonţul i’a trecut prin palmă poliţistului.

A fost singurul schimb de focuri notabil petrecut în lunca Nistrului, de la sfârşitul războiului propriu-zis, în 1993. Ar mai fi şi incidentul cu garniturile de tren de la Varniţa. Separatiştii de la Tiraspol au sechestrat, într’o bună zi, două locomotive şi câteva zeci de (e de ordinul sutelor dar nu mai ştiu exact câte) vagoane aparţinând Republicii Moldova şi aflate în tranzit pe bătrânele căi ferate post sovietice dinspre Ucraina către casă. Nu le’au returnat nici astăzi. Între timp au mai primit, sub formă de ajutoare, încă vreo câteva – de la ruşi, desigur. Acum fac şi comerţ pe calea ferată. Culmea, intră şi în Republica Moldova. Stau pe scaunul din dreapta, când trecem peste calea ferată de la Varniţa, privesc absent şinele ca şi cum aş căuta un un trecut şi îl întreb pe Vitalie de ce nu le reconsfiscă Republica Moldova. Pentru că la Chişinău nu există voinţă. Sub scutul lui „să nu escaladăm conflictul de pe Nistru”, liderii Moldovei de dincolo (acum, când scriu, e dincoace) de Prut joacă rolul unei prudenţe duse până la prostie. Extrem de ciudat. Şi nu e vorba numai de cei de acum, comunişti filoruşi şi nostalgici sovietici declaraţi, ci toţi la rând. Să nu uităm că Mircea Snegur l’a avut în mână pe Igor Smirnov pe când bătălia nu intrase de’a dreptul în starea de conflict îngheţat. Dat în urmărire generală prin Interpol, pentru diverse delicte legate de gestul separatist al ruşilor de pe malul stând al Nistrului, Smirnov a fost capturat la Kiev şi predat Chişinăului. Adus cu trenul. Au urmat trei zile de arest şi o nedesluşită punere în libertate ordonată de Snegur. Vitalie a stat de vorbă cu cei doi care îl transportaseră de la Kiev la Chişinău. Dacă ar fi ştiut ce urmează, îşi reproşează ei acum, l’ar fi împuşcat. Ar fi înscenat ei cumva o tentativă de evadare şi l’ar fi lichidat.

Dar nu e cazul să povestim mai multe, acum, despre Smirnov. Va veni şi vremea lui...

Mă uit la cele trei căşti albastre aflate în post, în această dimineaţă. Sunt nişte puştani. Ruşi din Rusia?, întreb. Vitalie se îndoieşte. Ba mai mult. E convins că sunt, de fapt, transnistreni sadea. Ruşi din Transnistria. Am trecut slalomând printre cele trei piese ale barajului de sârmă ghimpată. Rusnacii n’au nici o treabă. Mănâncă şi ei o pâine. În faţă, la 150-200 de metri, ne aşteaptă surprizele. În spatele lor, zona crepusculară.