8.9.08

The final frontier

Din timp în timp opresc microbuzele ce pleacă din Chişinău spre Tiraspol. Figuri fără orizont coboară grăbite şi aleargă spre parterul clădirii de la al cărei prim etaj se auzeau vameşii rivali. Caută formulare, caută pixuri, completează în grabă. Printre hainele ponosite ale navetiştilor, astăzi mai mult ca oricând, câteva apariţii mai puţin obişnuite. O tânără zveltă, înăltuţă, cu ochi mari şi negri, brunetă, tunsă scurt, vine în pas săltat, urmată îndeaproape de un tip între două vârste, tuns regulamentar, cu ten spălăcit, îmbrăcat într’o cămaşă albă şi pantaloni negri, de stofă, prea scurţi, parcă. Nu ştiu dacă pantalonii’s de vină sau tipul chiar are un alergat hilar. Trec pe lângă noi când terminăm de completat formularele. Se aşează în coadă şi’s chiar primii înaintea noastră. Ea are buletin, el un paşaport cu coperţi negre. Ea e ghida, moldoveancă. El e neamţ. Îşi vorbesc într’o engleză destul de elegantă. Îmi continuu exerciţiile de reactivare a vocabularului rusesc, citind anunţurile mai scurte de pe pereţi în aşa fel încât Vitalie să îmi poată sesiza anumite nedumeriri.

Paşapoartele se prezintă fără învelitoare.

Programul de şedere este:

marţi – joi 8 – 18

luni...

Tipul de la ghişeu îi spune străinului în pantaloni de stofă prea scurţi că va trebui să părăsească Transnistria înainte de ora 18:00. Străinul ştie. Privim prin geam. Un 4x4 purtând ecuson Reuters în parbriz trece fără să fie oprit. Îmi amintesc de formularele pe care trebuie să le completezi când o media reprezentativă de afară îţi propune o colaborare ce implică deplasări; există un chenar în care trebuie să specifici dacă te deplasezi în zone de conflict. Nici nu vreau să ştiu câte dintre relatările agenţiilor de presă sau a ziarelor mari din Vest au fost compuse astfel încât diurna şi celelalte facilităţi să fie cât mai avantajoase. Îmi amintesc de vara anului 1995 în Croaţia, cu puţin timp înainte de terminarea de facto a războiului. Toată presa străină era comasată în Interul din centrul Zagrebului, singurul hotel cu standarde acceptabile şi care a crescut, calitativ, inclusiv ca un profitor indirect de pe urma războiului. Mă aciuisem în singurul loc din oraş care se potrivea unui nuget de 300 de mărci care trebuiau să mă ţină cât de mult posibil: un hotel de minus o stea, în vecinătatea gării centrale, folosit ca staţie de tranzit de călăuzele ce duceau spre Italia est-europeni sau sud-est asiatici.

Acel 4x4 de la Reuters emana aerul unei maşini anume alese pentru a însoţi un jurnalist trimis „în zonă de conflict”. Încep să cred că ceea ce am calificat până acum manipulări politice din paginile presei sunt, de fapt, schije rătăcite la explozia talentului unor reporteri de bani gata decişi să nu care cumva să’şi sinucidă beneficiile. Reuters a trecut cvasineobservat. Bariera s’a ridicat de cum au fost văzuţi, ca şi cum ar fi trecut însuşi preşedintele Sovietului Suprem – şi duşi au fost..

Străinul în pantaloni prea scurţi îşi primeşte jumătatea de jos a fişei completate. E dovada că ai intrat legal în Transnistria. Vine rândul nostru. Vitalie îi spune de Odessa, tipul din dosul ghişeului mă studiază de două ori, mai învârte de filele paşaportului, probabil că zăboveşte peste viza siriană. Vitalie nu e pe lista transnistreană a indezirabililor. Nici eu nu aş avea motive să fiu. Cine să şi citească, la Tiraspol, ce am scris eu – dacă oi fi scris! – acum spre zece ani în ziare de duzină, la Bucureşti?!

Ordin al preşedintelui...

Dar nu mai apuc să citesc. Tipul din spatele ghişeului întinde mâna şi ne dă actele de identitate însoţite de cele două jumătăţi de fişă de intrare. A citit acolo că suntem în tranzit aşa că nu mai găseşte de cuviinţă să ne spună despre ora de ieşire din ţară. Am înfrânt, putem intra în Transnistria. La drum.

Un drum ce a durat vreo cinci metri. Mai există un vameş – şi vrea să ne vadă portbagajul. Şi rucsăcelul meu portocaliu. Mă întreb dacă n’aş fi putut lua Canonul. Un 400D nu mai este chiar un aparat pentru uzul exclusiv al celor ce îşi câştigă existenţa din fotografie. Cu siguranţă, însă, că dacă l’aş fi luat m’ar fi tentat să iau şi reportofonul. Iar microfonul lui, de radio, mare cât un mic buzdugan, ar fi născut suspiciuni – sau chiar reticenţă. Mai degrabă poţi să intri cu o mitralieră sau o ogivă de rachetă în Transnistria decât înarmat cu arsenal jurnalistic, dacă nu faci parte din tagma reporterilor verificaţi.

Uniforma albă de la ultimul post de control se întoarce şi declanşează telecomanda: dă ordin unui soldat aflat ceva mai departe să ridice, manual, bariera. Zdrazvuite, PMR, bine te’am găsit!

8 comentarii:

  1. Si daca nu apuci sa pleci pina la ora 18.00 ce se intimpla?
    De ex., daca vrei sa stai peste noapte, nu se poate?

    RăspundețiȘtergere
  2. ba da
    însă tre'să depui cerere la secţia de miliţie de lângă locul de cazare
    poate ţi'o aprobă, poate nu
    riscul e să pierzi o zi aolo, pentru că, deşi ţi'o dau (cum să nu ţi'o dea? rămâi, înseamnă că mai aduce ceva bani acolo), te fâţâie de numa'-numa'!

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos scris!
    Da' am o obiectie pe langa: 400D n-a fost niciodată un aparat pentru uzul celor care-şi câştigă existenţa din fotografie.
    Si microfonul ala n-ar fi nascut suspiciuni: e prea mare pentru a fi observat.

    RăspundețiȘtergere
  4. "Acel 4x4 de la Reuters emana aerul unei maşini anume alese pentru a însoţi un jurnalist trimis „în zonă de conflict”"

    Taare faza :-) Imi aduce aminte de 1994, langa Sarajevo, un Land Rover blindat, ticsit cu ziaristi italieni de TV - veste antiglont, casti de otel, ochii in toate directiile gen "ce boi am fost ca am zis "Si" redactorului-sef" - in timp ce noi, 2 bucati ziaristi din Romania, trimisi de Catarama cu hainele de pe noi si cu o geanta de voiaj plina cu conserve de "vita in suc propriu", ne hlizeam la italieni... Ce vremuri, fratii Wright ai jurnalismului de front !!!

    RăspundețiȘtergere
  5. @ daniel: un an mai târziu am simţit şi eu chestia aia pe pielea mea; eu însă n'aveam conservele; mâncam burek cu spanac

    şi am să regret toată viaţa că n'am ajuns la Sarajevo în prioada aia; a fost Krajna şi nordul Bosniei (pe contrasens cu sârbii care se retrăgeau în căruţe, remorci de tractoare şi Zastave ruginite din Croaţia spre Belgrad via Prijedor, Banja Luka şi Brcko sau se refugiau la disidenţii musulmani de la Bihac)

    RăspundețiȘtergere
  6. "Ljubimo je jedan engles, ljubimo je jedan spanac..." ;-)

    http://www.lepabrena.biz/diskografija4.htm

    RăspundețiȘtergere
  7. Ljubjo sam...

    Al niko kao bosanac! :))

    RăspundețiȘtergere