Lovitura de Palat - un nou guvern

Primit pe messenger de la Magda:
Deoarece nu se mai poate cu actuala echipa guvernamentala, Tariceanu s-a gandit sa aduca experti japonezi pe posturile de ministrii. Iata cele 10 nume de ministri:
1. Nimika Nuymoka
2. Yaspaga Shidute
3. Wreypostu Daybanu
4. Undeypliku Katesparg
5. Skimbaley Inparay
6. Winoakuma Kosuma
7. Furatzara Kutotu
8. Bagabany Labayatu
9. Totkumita Madeskurk
10.Nufurytu Furyo
(acest mesaj este un pamflet si trebuie interpretat ca atare)

Băi, eu vorbesc turceşte? Chinezeşte? Africăneşte?

"Personality is everything in art and poetry" spunea Van Goethe (...)
Zău, dragă Ana Maria?
Păi, dulceaţă mică, dacă ai început astfel comunicatul tău de presă, o lăsăm în sărăcie şi mai bine nu mai comunicăm nimic nimănui.
Pa!
PS: te rog să îmi trimiţi pe mail o piesă De Phazz în limba africană! Şi îţi trimit şi eu interviul pe care mi l'a dat Ronaldo, exclusiv, în limba braziliană!

Dragă Toma,

Ştiu că nu îmi citeşti blogul, la fel cum eu nu mă uit la televizor nici măcar în serile în care îţi etalezi valenţele politice.
Cu toate acestea, îţi scriu şi aici despre ce am să îţi spun la telefon: aseară, în vreme ce tu te dădeai lumii pe micul ecran, o haită se fofile, la lumina întunericului, prin Mogoşoaia primarului liberal Precup, şi, cu largul sprijin al unor maşini Luxten (firmă plătită din banii noştri, dacă nu mă înşel, să facă lumină'n sat), întindea un banner (sau outdoor sau mash sau mesh sau cum s'o fi numind el) albastru cu mesajele electorale ale contracandidatului tău favorit, Călin, file liberale de poveste guvernamentală. Şi ca tacâmul să fie complet, maşinile erau păzite de o şleahtă de comunitari, poliţai comunitari.
Înţeleg că domnu' primar de la marginea metropolei (autoproclamat apărător sacru al centurii verzi a Capitalei deşi i se taie în comună, la stradă, chiar, pâlcuri de pădure ca'n codru) s'a lăudat în stânga şi'n dreapta că a plătit din banii săi, de acasă, cele câteva Tuareguri cu care i'a dotat pe comunitarii mai sus amintiţi. Dar asta nu înseamnă că în timpul orelor de program, program (de lucru, I mean) plătit din fonduri publice, respectivele organe au dreptul să facă servicii private unui partid. Iar dacă erau în afara orelor de program, cu certitudine au abuzat de uniformă.
Altfel, vorba ta electorală, dragă Toma, noi să fim sănătoşi!
Al tău,
...

Amintiri cu ceruri

Acu' 70 de ani, pe la ora asta, Orson Welles isteriza America - mai ceva decât urmau să o facă ulterior nişte crahuri, crize şi o mână de terorişti!
Cu sau fără legătură: la ora 22:40 va decola ultimul avion de pe aeroportul berlinez Tempelhof. O parte considerabilă a istoriei Europei se închide, în noaptea asta, odată cu cel ce poate purta fără probleme titlul de mama tuturor aeroporturilor (numai răuvoitorii îl asociază exclusiv nazismului)!

World Champions se întoarce

Unii au citit postarea asta la vremea ei, alţii s'ar putea să o descopere acum.

M'am întors la ea după ştirile din sport (printre puţinele) de deunăzi care mă anunţat despre bucuria "celţilor" (aşa le'a spus la TVR, aşa vi'i vând) din Boston pe motiv de cei mai tari din NBA. Bravo lor. Merită să se bucure. Pe bune, nu e puţin lucru...
Dar, pe când îmi vorbea nenea ăla la teveu despre ăi mai buni am văzut cum se cobora din plafonul sălii un mare ceva (steag, banner, panou, mă rog, un mare ceva) şi verde pe care scria că' Celtics sunt World Champions.
Acuma, dacă ai aşa o sală şi atâta public,


îţi dă mâna, chiar poţi să vrei să te consideri şi poţi scrie pe unde vrei că eşti campion mondial




că tot nu eşti. Dar, în ignoranţa ta, cu sticla de imitaţie de bere called Bud în palmă, nici nu'ţi pasă.
A propos, guys, ştiţi, şi pe la noi e buba cu mortgage-ul.

PS: da, am furat pozele. Sue me!

Din trafic, altfel

- Băi, da' tu nu greşeşti niciodată?
- Ba da, uite, acum am greşit, luându'te cu mine, cu maşina...
- Nununu! Îi înjuri pe toţi dar nu te'am auzit înjurându'te... Chiar nu greşeşti niciodată în trafic?
- Numai cine nu munceşte nu greşeşte. Iar eu nu muncesc. Eu, ştii, mă dau cu maşina în joacă. Ceilalţi se muncesc din greu să conducă, de aia greşeşc... Eu? Eu o fac din plăcere!

Hm... m'am mai gândit, o dată, la discuţia asta. OK, de acord, una dintre plăcerile mele cvasiorgasmice este să conduc. Cu cât îi cer mai mult unei maşini care nu poate să'mi dea cine ştie ce, cu atât sunt ma fericit. Mă joc. Conduc din joacă. Îmi place. Cu tot traficul, cu toată suma de nervi pe care mi'i fac, God, I love it! Îmi place la nebunie să conduc.
Dar...
Căci aici a intervenit inevitabilul DAR!
Dar dacă, de fapt, nu să conduc îmi place mie cât, de fapt, şansa pe care şofatul mi'o oferă să mă enervez? Să înjur... să desconsider pe toată lumea... să'mi mimez mie o superioritate pe care dacă n'aş fi eu să mi'o observ nu mi'ar recunoaşte'o, de fapt, nimeni? Dacă, de fapt, sunt un (alt) bolnav periculos în traficul ăsta nebunesc? Dacă...?

Later edit: nu, în filmul ăsta nu am jucat!

Mens sana in...

In urma studiului realizat de IBC Focus, in Romania se afla in constructie sau proiectare 112 spitale si clinici. Dintre acestea 43 sunt investitii private.

Pentru acelasi interval de timp, IBC Focus detine in baza sa de date, investitii de constructii la peste 150 de biserici si lacase de cult. O singura investitie este privata.

Sursa

O postare cu un titlu

Cândva, some time ago, circula înverşunat pe net un text scris de Octavian Paler, îl ştiţi, cel cu "avem timp...". Nici nu mai ştiu de câte ori l'am găsit în mailbox, l'am văzut, tot aşa, de ne-numărate (ad literam) ori pe bloguri, în fine, dacă l'aş fi citit de câte ori mi'a fost oferit spre lectură îl ştiam cu siguranţă pe dinafară. Au mai fost astfel de texte (din Coelho cu siguranţă au fost pasaje, "Pescăruşul Johnatan Livingstone" a circulat şi el).
Azi am primit o scrisoare deschisă trimisă de Fănuş Neagu lui Marius Tucă, o scrisoare în care se roagă de ziarişti să'l lase, pe el şi nu numai, să moară singur. Era o pledoarie anti-voyerism monden. Înţeleg că a fost publicată acum o lună. Eu azi am citit'o.

Să zicem că l'am înţeles pe scriitor; are dreptatea lui. Şi: da, "condeiele butucănoase" nu ar avea viaţă, nu ar avea (biologic vorbind) suflet în absenţa unui "public de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc".

Astea's, însă, detalii.
Altceva m'a intrigat.

Mergând, pe lanţ, la valea mailului, până să ajung la textul propriu-zis, la scrisoarea lui Fănuş Neagu către Marius Tucă, am văzut câteva dintre adresele care au forwardat mesajul. Am văzut adăugiri melodramatice ale expeditorilor succesivi - de genul "sugestiv pentru ce se întâmplă în România" sau "(...) nu mai poţi adăuga nimic. Nimic...". Sunt scrise de oameni despre care ştiu că, la stânga monitorului pe care au citit scrisoarea lui Fănuş Neagu, au un teanc de rapoarte, fişe contabile, analize şi alte cele de'ale slujbei printre care zac ultimele numere din Spy, Star sau Story şi Libertatea de azi dimineaţă.

Revoluţia CSM

Le'a luat cam un secol să devină una dintre cele mai respectate publicaţii din lume. Şi, iaca, în anul lor 101, cu tot renumele, cu toată forţa pe care o reprezintă şi, fără îndoială, cu tot respectul pe care îl vor fi purtând hârtiei, suportul care i'a adus unde sunt acum, Christian Science Monitor se mută, definitiv, online! Tribut din dragoste adus hârtiei: o ediţie săptămânală în format print.

Taxi 112

O ştiţi pe aia, cu supărarea pe Arafat (medicul, nu răposatul...)?
Treabă serioasă, nene, supărare la privaţi (yeah, sure, parcă n'ar fi tot ei...), că de ce'i obligă, tată, statul să facă reclamă la 112?
Deci: chestiuni serioase la ordinea zilei, dom'le, şi pentru domnul secretar de stat (altfel, un om şi profesionist remarcabil) şi pentru istericoidalii media, nu?

Bă, frate, decât să bateţii ca chiorii în ochii lumii şi să vopsiţi nişte caroserii, mai bine faceţi contracte cu serviciile de taxi. Or fi ei, taximetriştii, nişte găinari şi mitocani, dar parcă funcţionează mai bine decât sistemul...


PS: Richard, sănătate maximă şi zi'ne şi nouă cum evoluează răfuiala cu sistemul. În rest, vorba lu' desenu' animat: kill the wabbit, kill the wabbit...

Drumul spre iad începe şi cu un iaurt

Stăm într'o coadă, unul dintre acele blocaje rutiere care te ajută să îţi cristalizezi/consolidezi sentimentele faţă de oraş. Din maşina blocată în faţa mea iese, prin portiera din dreptul şoferului, o mână şi zvârle, cât colo, o cutie de iaurt. Suficient de plină încât pe asfalt să se nască o mare pată albă. OK, ploaia o va spăla dar cutia va rămâne acolo, dansând bezmetic după cum îi vor cânta roţile, 7500 de ani de acum înainte (dacă n'o să ne sufocăm planeta, până atunci).
Spritiul civic îmi dă coate. Pun o mână pe claxon, cealaltă pe faruri, îl fac atent pe gagiul din maşina din faţă şi, când se întoarce spre mine, îi bat obrazul. Trec, aşa, în linişte şi scârbă (presupun că reciprocă) vreo 20 de secunde. Brusc, portiera şoferului se deschide. Coboară un puştan la vreo 20 şi umpiculeţ de tot de ani. "Am pus'o!", îmi zic. Dar nu: puştiul are, drept e, o privire ciudată - dar nu violentă. Zâmbeşte, undeva la limita ruşinii cu tâmpenia. Dă din cap a "da, ai dreptate". Îl văd înaintând spre corpul delict. Se apleacă. YES!, îmi zic, sunt mândru de mine! Se apleacă, pune mâna pe corpul delict (Am înfrânt! şi chiar nu mă aştept să dea cu mopul pe asfalt) şi îl aruncă - fericit că şi'a însuşit lecţia, ruşinat de crima anterior comisă şi fericit că a îndreptat greşeala - ceva mai încolo. Pe jos, în rigolă!
Se întoarce în maşină cu privirea satisfăcută a omului care demonstrează, prin însăşi existenţa lui, că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii.

Marsul Pietonilor

Sunt pieton de nevoie.
Mi-e dor de masina mea. Dar n-am uitat ce scriam in urma cu un an.
Cand merg cu masina am grija sa nu deranjez pe nimeni, sa las loc pe trotuar pentru mamicile cu carucioare. Nu-njur si nu tai calea nimanui si ma straduiesc sa nu blochez intersectiile. Cand gresesc (se-ntampla) imi cer scuze.
Am aflat de la treibadica de marsul pietonilor.

E si o petitie online pentru drepturile pietonilor.
Act now:)

Să înţelegem uninominalul lor (2, cum ar veni)

Mi'a luat o zi întreagă să trec prin google lista catindaţilor uninominali din judeţul care, cumplită nedreptate, încă nu'mi poartă numele deşi m'a dat naţiunii şi i'am dus căruia i'am dus faima până pe DN1A şi alte low-end-uri de lume. Şi nu am convingerea că lista este definitivă, nici completă, la fel cum sunt sigur că's mulţi despre care nimeni nu s'a gândit până acum să scrie; nemaipunând la socoteală faptul că n'am acces la Registrul Comerţului şi nici un Lexis Nexis la îndemână n'am.
Dar m'a oripilat. Foşti baroni locali arşi pe rugul imaginii partidelor înainte de precedentele alegeri sunt reciclaţi acum (citez din oficiosul unuia: "s'au convins că mai are multe de dat scenei politice"); lăutari şi samsari de fotbalişti, maeştri în dat tunuri; directori de spitale cu neveste sau copii acţionari la singura farmacie pentru care plafonul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate este de şapte ori mai mare decât maximul celorlalte farmacii; traseişti politici; securişti democratizaţi fluturând procese intentate CNSASului; paraşutişti numiţi de la centru; clici; haite; lupi singuratici; cumetri; găinari; bătăuşi; devalizatori; gropari de staţiuni...
Săptămâna viitoare, când am să văd listele din celelalte judeţe, o să mă duc să mă spânzur.

Deci, da.

Sotul meu mi-a aratat asta:

Să înţelegem împreună uninominalul

Era o vreme când "a greeting card is waiting for you" însemna chiar că o felicitare te aşteaptă pe undeva, prin satul virtual. Asta se întâmpla demult, când ITştii nu erau încă atât de numeroşi ca'n ziua de azi iar astfel de mailuri sigur nu nimereau automat în folderul de spamuri. Aşa că i'am dat un fără resentiment delete şi mi'am adus aminte de băiatul care, mai ieri, s'a apucat să repare o chestie funcţională. A resetat serverul, a lucrat la nişte setări şi a vrut să plece. Well, not so fast, young man, avem o problemă: nu merge nici pe cablu, nu merge nici wireless. Hm... vine, îşi învârte aroganţa de computer literate pe lângă tastatură, dă din umeri şi'mi spune, cu nonşalanţă, că tre'să duc şandramaua la service. Ceea ce m'a ajutat atunci a fost absenţa, din dotare, a unui grip aferent aparatului de fotografiat. Dacă îl aveam, cu siguranţă îi dădeam în cap ("influenţele sârbeşti îţi sunt mai puternice decât cele germane", îmi bombăne Fane). Din fericire, m'am gândit la grip, deşi aveam la îndemână scaune. E clar, uzul raţiunii nu mi l'am pierdut de tot.
Am luat şandramaua şi am ieşit cu ea în parcul de alături. Să vezi şi să nu crezi: netul, wifi, mergea.
Am revenit, m'am legat de maţul unui alt computer, în alt birou. Mergea!
Am pus mâna pe telefon şi l'am chemat pe maladioj celavek, să facă el, frumos, cale întoarsă şi să repare ce a lăsat neastupat.
A revenit, după vreun ceas. Cum era de aşteptat, vina era a lui. Sau a sistemului care l'a învăţat că problemele lui sunt mai importante pentru că sunt ale lui!

PS: Titlul? Păi, cum să vă spun, mă uitam şi eu după tipologii. Metodologia e treaba altora - care, oricum, nu o înţeleg mult mai bine decât mine dar ştiu mult mai bine decât mine să nu se facă înţeleşi...

Ce Craciunuri frumoase am trait mai demult

In copilaria mea, brazii erau cat casa, se impodobeau in Ajun si se despodobeau dupa 10 ianuarie. Globurile se cumparau de la librarie si aveau forme de ciupercute, umbrelute, bastonase, ghinde... iar bomboanele de pom erau nelipsite dintre decoratii. Eu sunt printre cei ce au impletit lanturi de hartie glasata.
Am crezut in Mos Craciun multa vreme. Dar cel mai tare am crezut in Mos Nicolae, care intr-un an mi-a adus o caciulita de mohair albastra si moale, cu care am dormit in noaptea aia, desi in casa era cald.
Casa copilariei mele era incalzita cu sobe. Serile erau minunate, una din sobe avea un cuptor mic, cu usita de argint, in spatele careia mai uitam din cand in cand cate un mar. Dimineata sobele erau gheata. Dimineata mi-era frig.
Aveam ferestre cu tocuri de lemn. Pe geamuri se faceau flori de gheata. Prin noiembrie incepea sa ninga. Mi-amintesc zapezi inalte cat mine, mi-amintesc dimineti in care trebuia sa imping zdravan in usa de la intrare ca sa o pot deschide, mi-amintesc multe partii pe care le-am facut cu lopata pana la poarta. Mi-amintesc ca mi-era mila sa calc in zapada proaspata.
In copilaria mea, bananele si portocalele erau fructe de Craciun. Uneori bananele verzi nu se coceau pe soba. Ramaneau verzi.
Banutii si lingourile de ciocolata erau cele mai rafinate dulciuri la care puteam spera.
Azi fiica-mea mi-a cerut capsuni. E bolnavioara asa ca am dat fuga la magazin sa-i cumpar desi i-am explicat ca toamna nu cresc capsunile. Gasesti tu, mami, mi-a zis ea la telefon aproape plangand.
Si cand am intrat in magazinul in care cheltui bani pe nimicuri, am dat peste o multime de zorzoane de Craciun.
Etichete pentru cadouri. Globuri atat de frumoase cum n-am vazut niciodata in copilaria mea. Costume de Mos Craciun si de Craciunite pentru copii de 4-5 ani.
Vase rosii, un rosu care-ti intra-n ochi si te zgarie, dar nu poti sa nu-l vrei pentru ca e acel rosu, rosul de la TV, rosul de pe afise, rosu-mos-craciun, rosu-coca-cola de fapt, rosul pe care nu-l poti ignora. Cutii superbe pentru cadouri.
Oameni buni, e abia 21 octombrie.
De ce au scos Craciunul la vanzare?
PS: Capsuni n-am gasit. Am luat zmeura in schimb, si-am incercat s-o conving ca-s capsuni speciale.
Nu, mami, nu-s bune, eu voiam ca alea de la televizor, mi-a spus ea, stergandu-si lacrimile cu maneca pijamalei.
Ce rost aveau toate cand eram mica. Si ce frumoase Craciunuri am trait mai demult...

Arhipelagul Jin Ling

CRJI strikes again. Şi o face bine, de se aude până la Bruxelles şi Londra.

Blue jeans

Prima pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a 11-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
Plecam cu o încropită echipă de handbal (portarul şi câţiva din lotul juniorilor de la fotbal, restul adunaţi de pe la volei, baschet şi breakdance) la singura competiţie organizată, în acel an, pentru liceele cu profil energetic. Singurul meci jucat, în care am fost, de altfel, puşi în temă cu regulile, a fost cu echipa de fete a oraşului. Ne'au bătut de ne'au zvântat.
A urmat turneul de la Râmnicu Vâlcea. Megafaină excursie cu trenul prin creierii Olteniei - în grupă cu echipa din Brăila, cu gazdele şi cu încă unii pe care i'am uitat. Brăilenii ne'au rupt. Pivotul lor era de două ori mai mare decât sunt eu acum şi, când atacau, stătea cu spatele la poartă, mă lăsa să îl iau în braţe după care se răsucea cu mine cu tot şi mă trimite în poartă odată cu mingea. Ei marcau cu nemiluita. Vreo 50 şi ceva de goluri. Noi am dat două pe bune. Scorul final a fost însă 50 şi ceva la şapte. Băiatul care ţinea scorul, unul dintre echipierii vâlceni, a considerat că primul nostru gol (brăilenii aveau deja vreo 20 şi cred că se şi termina repriza) e de trei puncte. După care a mai trecut la reuşite şi performanţa noastră de a lovi, aproape de tavan, bannerul pe care scria "Sportul, izvor de sănătate"). Nici nu ştiu când am dat al doilea gol. Profu' (Dumnezeu să'l ţie bine acolo, lângă el, că la 60 şi ceva de ani ne dădea încă lecţii de dribling la baschet şi poate au şi îngerii gen Drazen Petrovic nevoie de un antrenor pe acolo, pe sus) se distra copios pe margine, ştiind că, de fapt, nu ne adusese acolo pentru competiţia în sine. Probabil că nici el nu a venit pentru handbal: în paralel se ţinea şi un concurs de folclor pentru licee. Daciada şi Cântarea României... Credeaţi că Pinalti a inventat folcloristele?
Am câştigat şi o diplomă, la final: cea mai mercantilă şleahtă (pe bune, ne'au dat ceva ce ţinea loc de premiul de popularitate) pentru cele mai multe reuşite în comercializarea gumei de mestecat, a ceasurilor electronice, a ţigărilor sârbeşti şi a blugilor.
Prima mea pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a XI-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
De atunci nu am mai ieşit din blugi...
PS: Am scris această postare pentru că prea a stat de pomană blogul câteva zile iar sâmbătă seara am fost rugat să nu vin, duminică, la Ateneu, echipat ca de jogging. Acum mă întorc să bag un pumn imens de bumbi şi un ceai. Mulţumesc pe această cale părinţilor mei, pentru prima pereche de blugi şi pentru cei ce au urmat şi, în general, pentru tot. Mulţumesc, deopotrivă, celor generoşi care mi'au dat răceala cu care n'am putut să încep săptămâna!
PPS: Imaginea este surprinsă în Ateneu, ieri, în timpul unui concert de muzică barocă susţinut de o formaţie berlineză; cu o zi înainte am văzut, dimineaţa, un seminar (cântat): o formaţie din Budapesta (interpretări la reproduceri de instrumente medievale ale unor partituri descoperite în diverse codexuri) ; seara am fost la o altă reprezentaţie de muzică veche - românească, de data aceasta. Deşi Trei Parale sunt foarte buni, o chestie de acest gen te cam deprimă. De ce oare "ei" au avut un Purcell, un Handel sau un Albinoni iar nouă ne'au rămas geamparalele, manelele, culegerile lui Pann, ceva imitaţii nereuşite de kletzmer şi, în cel mai grandios caz, muzica de cult bizantină (Cuviosul Nectarie, de exemplu) care, să mă ierte Bunuţul, nu mă inspiră deloc (cum, de altfel, nici pictura acestei ramuri glorioase a istoriei)?

România, mereu surprinzătoare

În vreme ce Zăvoranca se înfingea înspre camera mea dinspre interiorul televizorului, la emisiunea lui Capatos, în timp ce Mircea Badea avea nişte răfuieli ceva mai globale decât gaură maronie a economiei planetare pe motiv de DNA via Piţurcă, pe când Băsescu şi Tăriceanu se comportau ca un manechin care şi'a prins marinarul în pat cu o femeie, dom'le, în lumea asta isterică, unii, mai rupţi de realitate se duc, seară de seară, la concerte sau la teatru, se dau cu bicicleta prin parc sau fotografiază luna plină.
Dar, vai, sub luceferii palizi ai bolţii, lucrurile prind contur românesc în tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul. Aşa se face, doamnelor şi domnilor, că un lucru bun se duce de râpă numai şi numai pentru că a picat pe mâna unor români. Cultura, de pildă. Nu, nu e vorba de poneiul roz. N'am treabă cu el deşi's invidios că pe artistul din mine nu l'a descoperit încă nimeni, să'l promoveze cum se cuvine. Măcar la Veliko Tîrnovo, dacă nu la New York.
Acuma, admit că nu e deloc simplu, în zilele noastre, zbuciumate cum sunt ele, şi cu un şef al Culturii (cel puţin) arogant cum e actualul ministru care ţipă în plină conferinţă de presă dedicată lansării festivalului George Enescu de parcă ar fi la oi, nu e deloc simplu să organizezi un festival sau un târg, cu atât mai puţin un festival şi un târg. Faptul că o astfel de acţiune reuşeşte să se petreacă e, în sine, un motiv de laudă. Dar...
Afli, tu, organizator, la un moment dat, că doi dintre participanţii din străinătate, anunţaţi ca piese de rezistenţă ale evenimentului, nu mai vin. Şi te comporţi exact ca Guvernul Tăriceanu 1 în isteria aviară: ucizi toate zburătoarele de pe faţa piciorului de plai şi de pe gingiile gurii de rai.
Concret: dacă cei doi expozanţi nu mai vin, organizatorii s'au strâns ei, la ceas de seară, şi au decis să nu mai organizeze târgul deloc. Şi s'au dus acăsică, la culcare.
Şi vine preziua târgului în sine. Şi încep să sune telefoanele. Ceilalţi expozanţi, ajunşi la Bucureşti (unii veniţi din celelalte colţuri ale Europei) cu toate şandramalele de zeci de kilograme, vor să afle de la ce oră pot să vină să'şi asambleze standurile.
Acuma, sigur, dacă tot au ajuns cu ditai calabalîcul aici fără să le spună cineva că târgul nu se mai ţine, ce sens mai avea să îi anunţe cineva, măcar în ceasul al XII-lea?

Porcu' şi Crăciunu'

Chiţac şi Athanasie, lefurile directorilor bugetari, poliţiştii în stradă (uite, fix acu' se aude un turbo acelerând isteric pe Plevnei), deschiderea dosarelor în cazurile samsarilor de fotbalişti şi, acum, Piţurcă...
Mircea zice "da, e drept că vin alegerile, dar măcar acum să se întâmple ceva..."
Dacă nu erau atâtea, poate nu m'ar fi durut ochii de atâta praf.
A propos de Chiţac: vă mai aduceţi minte cum se spune, în grai bănăţan modern "Cine a tras?". Păi, se zice "Qui Ţac?"

PS: asta, în schimb, mă doare... Cu atât mai penibilă devine mascarada lui Stănculescu ("ca pe un ge'al", zise nenorocitul!) şi a avocatului acestuia iar Iliescu ar face bine să tacă când îi mai vine să povestească versiunea lui despre raleiera armatei...

Dacă nu vă supăraţi, tot din trafic: război civil!

Încerc să scriu mic mic, nu că n'aş trece neobservat, da' totuşi, poate că nu se va sesiza nimeni că par a avea o obsesie.
Nu aş fi crezut niciodată că al'de David, îl ştiţi, ministrul, poate să'mi facă o bucurie.
Ei, bine, azi dimineaţă vă spuneam că i'am văzut prin intersecţii de numa'-numa' pe agenţii de la rutieră. Bun, nu ar trebui să mă bucure normalitatea. Dar ce am văzut acu' vreo jumate de ceas, în colţul cu fostul restaurant chinezesc al Băncii Naţionale, la baza blocului acela cu ceva tehno & export, mi'a luminat ziua: traşi de un agent pe dreapta şi/sau pe stânga, pe unde au apucat să oprească, poate chiar în mijlocul intersecţiei, un şofer de taxi şi unul al unui papuc de firmă, proclamându'l, fiecare, pe celălalt mai vinovat, se pocneau de zor.
Ţin pe această cale să'i mulţumesc mamei domnului ministru Cristian David în numele tuturor celor care, de ruşinea ruşinii (domnule ministru, întrebaţi'vă mama ce e aia, măcar acum, când treceţi din pubertate direct în senilitate!), nu au scuipat niciodată un taximetrist sau un şofer al unei maşini de firmă!

Şi'ncă una, tot din trafic - hai cu wiki'ul!

Dacă tot am zis, mai devreme, de camere video puse la trecerile de cale ferată iar Ada a plusat cu una la Lujerului, vă propun să legăm de'a'mpreunelea o listă cu locurile din prefectură unde credeţi că merită puse - şi, asta, sub argumentul că, deşi poate costă şi n'au bani la îndemână, găsesc Primăria sau Internele un împrumut, ceva; o zi de amenzi cred că e suficientă pentru achitarea împrumutului, cu dobândă cu tot şi rata cu inflaţiei inclusă!

Tot din trafic...

Ieri n'a fost cea mai fericită zi pentru poliţie, nu? Scandalul cu maşinile scumpe, dublat de vestea cu limita de kilometri pe zi (City FM a băgat vreo două ore de delir pe tema asta...). Azi dimineaţă am auzit că Primăria vrea să interzică parcarea maşinilor pe banda 1 acolo unde strada are două benzi de circulaţie. Şi, cică, mai vrea să dea liber la circulaţie pe banda RATB pentru maşinile cu minim trei persoane la bord.
Huh, mă, băieţi, cum credeţi voi c'o s'o faceţi p'asta cu prima bandă când nu sunteţi în stare să le împrăştiaţi nici pe cele care staţionează pe banda a II-a? Cât despre faza cu numărul de persoane din maşinile care circulă pe banda rezervată auto~ şi firobuzelor, păi, măi, băieţi, voi nu sunteţi capabili nici să demonstraţi că şmecheru' a trecut pe roşu - nu vă e clar că (scuzaţi!) conducătorul auto va aduce fără probleme doi martori care să demonstreze, în instanţă, că erau cu el în maşină, la momentul comiterii contravenţiei? Deşi nu mă tem nici de diloguri de genul "haide, şefu', cât îţi dau să vezi dublu?"
Numai de filmat, poate, singurele probe aparent fără tăgadă. Da' oare câţi avocaţi din România nu ar putea convinge judecătorul că filmul e trucat sau că aparatul de filmat nu e omologat? Plus că ministrul David (nici acum nu vi s'a făcut milă de mămica dumneavoastră, onorând'o cu o demisie?) n'a fost în stare să doteze cu camere de filmat nici măcar locurile de unde s'ar putea alege cu un maaaaaaaare buget de pe urma amenzilor, cum ar fi trecerile de cale ferată, unde pe locul salvării şi pompierilor e mereu stup de şmecheri pentru care coloana este o un mod de viaţă liber ales de alţii...
Acuma, partea bună din toate scandalurile alea cu Loganu' şi dotările e că, de ieri de pe la amiază, s'a băgat ordin de "afară cu voi, în stradă, să vă vadă lumea cum munciţi!". Bine, am văzut şi permise săltate dar, de ce să fim foarte optimişti când partea asta bună e ca al români: ieri, pe vremea mitingului dascălilor, Romana era blocată nu de demonstranţi ci de cei trei agenţi care dirijau circulaţia fiecare după propria ureche.

Din trafic: Uite cine circula pe banda trei

Asa cum am mai povestit, Costica a suferit un accident in urma caruia a devenit Costica Chioru (in urma votului majoritatii). Sigur, e doar un Tico cu botul facut praf, cu un far spart si uleiul prelingandu-i-se dizgratios pe bara din fata, aripile indoite si ditamai gaura la portiera din dreapta. Reactiile partenerilor de trafic sunt de doua tipuri:
Unii ma privesc cu mila. Saraca, or zice, dupa ce ca n-a avut bani de-o masina cum trebuie, mai e si proasta, c-a pocnit-o.
Altii ma privesc cu teama. Pfoai de mine, fii atent la asta, fratioare, e periculoasa, a mai nenorocit pe unu, ia sa ne dam din calea ei.
Maine intra in service si ii rezolvam tablaria. Azi dimineata cand mi-au zis ce au de gand sa-i faca, mi-au dat lacrimile de mila. Desi Irina se plange ca nu e destul de frumos, desi ii scartaie volanul, desi V. nu poate sa-l sufere si i-a promis ca-l da la fiare vechi, Costica e prietenul meu. De-aia mi s-a facut rau cand l-am auzit pe tinichigiu spunand:
- Ii dam jos tot de pe el doamna. Va punem aripi noi, farul se monteaza usor, punem si capota nou-nouta, asta gata, la gunoi. Pentru motor va duceti la Daewoo. Si daca iubiti masina asta, puneti-i dura lube.
Speram ca pana duminica va fi din nou doar un Tico banal, invizibil, genul de masinuta care sta cuminte-n trafic si-si vede de-ale ei.Momentan isi face treaba asa cum poate. Inca are demarajul bun, inca il tin franele, iar stapana-sa e bucuroasa ca poate duce plodul la gradi si-napoi. Nici nu-mi doresc mai mult decat sa nu ma mai miros cu toti conationalii mei din Militari. Oricum, mai mult nu obtin circuland pe Maniu.
Astazi insa, pe cand mergeam cu 60 la ora pe banda 3 (60 la ora fiind limita impusa de indicatoarele de pe marginea bulevardului Iuliu Maniu) intr-unul din putinele momente ale zilei in care poti prinde asa o viteza superluminica in Militari, un gentleman dintr-un Touareg cu numar de IF ma claxona disperat de pe banda 2. Ba si-a lasat si geamul si-a scos si capul la fereastra, sa-i vad chipul frumos, de proprietar de gip, cu lantzug la gatutz.
- Fa! Treci pe trotuar, nu mai circula tu pe banda 3 cu teleguta.
Pe mine ma lasa muta situatiile de genul asta. Nu-nteleg agresivitatea inutila. Nu-nteleg pofta de a flegma pe vecinu' dupa cum nu-i inteleg pe aia de asculta manele in masina de peste 15 mii de euro sau in masina de firma. Nu-i inteleg nici pe-aia de incaleca trotuarul pe dealul Ciurel si pe urma te claxoneaza sa-i lasi si pe ei sa intre pe banda, la semafor.
Acuma stau si ma gandesc, oare-am gresit ca nu mi-am luat tractor in loc de teleguta? Ca daca ma duc la banca, sigur imi da de-un ford pentru cei ce pot.
Merita sa ma bag in datorii la banca numai ca sa nu ma mai scuipe pe parbriz alde Dinu Paturica astia de dupa '90?
Gentlemanu din Touareg putea sa ma depaseasca daca voia, avea loc. L-am cercetat cu atentie, nu fusesem impreuna la nici o gradinita, ca sa ne tutuim si oricum pe unde am crescut eu nu se vorbea cu fa. Dar stau si ma intreb oare, ce-o fi fost in creierasul lui? ce satisfactie a avut sa-mi urle mie pe fereastra: "uita-te la mine, sunt smecher si am touareg si daca vreau te calc pe cap"?
Regret acum ca n-am avut prezenta de spirit de-ai raspunde. Ar fi meritat macar un "ce e, ciobane, ti-au vandut si banda trei in rate?"
Dar desigur, dupa razboi...

How to screw it from the start

Dan nu mai face afaceri cu românii.
Stop.
Rewind.
Domnişoara a primit bani de la părinţi. Are 20 şi ceva de ani şi ar trebui să înceapă să se descurce singură. Cu, de exemplu, propria agenţie de turism.
Nu a început prin a'şi elabora o ofertă, a lega nişte contacte, a gândi marfa.
A vrut un apartament în buricul târgului. OK, l'a luat.
A vrut telefoane şi internet. OK, e nevoie de ele.
A vrut site.
Cum a intrat? Cum s'a nimerit? De ce? Nimeni nu mai ştie acum sau poate că ştie dar nu are relevanţă - cert e că l'a contactat pe Dan. S'a apucat, omul, şi, în zece zile, avea trei sau patru variante de pagină de internet pentru biznisul fetii. Pune mâna, Dan, pe telefon, o sună pe tânăra domniţă şi o invită la o audiţie, cu menţiunea ca la momentul întâlnirii să'i aducă şi content-ul. Păi... ce content? Păi... ofertele de turism, marfa pe care o va vinde. Păi... nu mi le faceţi dumneavoastră? Păi... nu!
La momentul stabilit pentru întâlnire, în locul antreprenoarei în devenire vine doar un apel telefonic - de la mămica revoltată că omul care i'a făcut pagina de web fetiţei a făcut'o pe fetiţă să nu se mai poată opri din plâns. Dar ce i'aţi făcut, domnule, că vin să vă strâng de gât, nu alta! Nimic, doamnă. Păi... înţeleg că o lăsaţi cu pagina neterminată. Păi... eu de unde să ştiu ce vrea domnişoara să vândă?
Forward.
Stop.
Dan nu mai face afaceri cu românii. A ales outsourcing. Pentru firme de afară... Nu a ajuns în topurile Capital sau Adevărul, dar o duce bine, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

Vată engleză

Aspră ca un diplomat? Din piele? Ce fel de piele? De crocodil? De şarpe? Sigur nu'i vinilin? E lăcuită?
Dar una ceva mai moale, ca un şerveţel, nu aveţi? Poate fi şi românească, nu's chiar atât de snob, parol!

Celelalte Cuvinte - Zmeie

Via, desigur, Bogdan. Noiembrie e după uşă!

Vodcă, must şi istorie

În Republica populistă şi proletară romînă (o ştiţi, aia care plăteşte sporuri de confidenţialitate), săptămâna începe strălucit. Cu arome de vodcă. Vodcă nu taman ieftină da' cu gându', mai degrabă, la omu' care nu ia leafă de director la ANCRTI şi alte dimensiuni obscure ale muncii pe banul statului. Omul care dă iama în "tradiţia românească de a face vodcă rusească". Haraşo, priviet, zazdrovia.

Agenţii publicitari ai acestei faceri (ca să nu'i zic făcătură, pentru că nu ştiu cum e) etilice sunt un anume Mikhail Viteazov, un Vladimir Ţepevici şi trei ardeleni care au apărut şi ei la olimpiadele de istorie reprezentând Ardealul. Sau, ca să se supere ungurii şi să nu poată traduce, Transilvania. Cei trei: Horeev, Cloşcov şi Crişcenko.
Oi, oi, oi, măi, băieţi, cum întinaţi voi istoria neamului, cum terfeliţi sacrul nostru cel de toate generaţiile post-proletcultiste. De la istoricii noştri de mare respiraţie protocronistă am învăţat că istoria se citeşte numai cu patos şi lacrimi în ochi, nu?
O fi fost Paler un stâlp al prezentului (deşi trecutul nu'l recomanda întotdeauna) dar să nu ne încrâncenăm pânăla implozie şi, mai ales, să nu uităm seninătatea lui Paleologu (nu că, etic vorbind, ar sta mult mai bine decât primul - dar astea's reperele gegenral acceptate, în zilele noastre). Şi, apoi, mă, băieţi, dacă e greu să mai puneţi mâna pe carte, luaţi de la o librărie audiobook-urile sau, măcar, copiaţi, cu Strong DC, mp3urile în care bătrânul Djuvara povesteşte copiilor istoria!




Bun. Chestia asta vine într'un moment în care mi'am adus aminte că anul trecut, pe vremea asta, era tot octombrie (eh, sunt inteligent, nu?). Şi ca şi anul trecut pe vremea asta timpul trece şi iar ratez mustul şi pastrama. Ei, că eu le ratez, nu'i bai. Dac'oi mai trăi şi la anul, oi prinde cu siguranţă. Sau, poate, găsesc şi anul ăsta nişte firimituri, pe undeva. Dar cine le'a ratat anul trecut şi nu cred c'o să le mai afle e denigratorul de ţară Anthony Bourdain. Ăla care, prin martie, anul ăsta, zguduia conştiinţa naţională cu un "No reservation" supărat. Nici până azi nu am înţeles ce'o fi fost în mintea producătorilor lui Tony când au căutat un fixer fix la ministerul lu' peşte prăjit iar drept ghid l'au nimerit pe Zamir ăla care se pricepe la România mai puţin decât românul la fabricat vodcă.
Episodul a fost difuzat la începutul timpuriu al primăverii şi a fost filmat prin miezul iernii, asta după ce primele contacte cu Bucureştii începuseră cu luni bune în urmă. Contactele de la Bucureşti au gândit, poate, că după câteva eşecuri lamentabile în promovarea României, fie îi vând individului o ţară numai bună de surfing dar pentru că asta nu se poate, mai bine fac ceva pe el...
Bourdain, până la urmă, are o scuză. Venea de la marea facultate de bucătari din New Jersey într'un colţ de lume despre care n'a auzit niciodată. Iar băieţii la care a apelat l'au lucrat, de a ajuns să mănânce mici fix în bufetul gării din Sighetul Marmaţiei. Întrebaţi orice evreu şi vă va pune la dispoziţie o listă întreagă de locuri unde, acolo sus, în Maramureş, poţi mânca adevărat moroşeneşte, ascultând un taraf ţigănesc cântând kletzmer yidish at his best, de plânge străbunicul emigrat în America acum 105 de ani, sau chiar bunicul fugit din calea lui Horty mai recent!

Băieţii care au lansat vodca aceea au umor. Mult prea mult umor pentru o ţară ca asta. Tristeţea vine de la moralişti...

PS: a propos de cine ne face reclamă - băieţii de la Zu nu sunt singuri pe lume; jurnalistul german Daniel Erk colecţionează, în ediţia online a Tageszeitung, recursuri la Hitler.

Serviciul Inmatriculari Pipera - manual de utilizare

Care erau probabilitatile de a inmatricula o masina si a te trezi ca pe talon scrie ca e de alta culoare decat este ea in realitate?
Minima, dar ni s-a intamplat, errare humanum est.
Care erau sansele ca agentul constatator sa se uite la masina busita, sa vada ca e verde dar pe dovada sa scrie galbena, ca asa e in talon?
Uhm, aici nu stiu.
O fi fost posibil ca domnul de la societatea de asigurari sa treaca el cu vederea de data asta ca una scrie pe hartie si alta e realitatea din teren?
Asta clar nu.
Deci azi dimineata am plecat la Pipera.
A fost foarte aglomerat, cum era de asteptat.
A fost traumatizant, de asemenea, precum ne asteptam.
Daca aveti de rezolvat treburi in Pipera luati-va o zi libera. Luati-va apa si ceva de mancare.
Inainte de a intra in sediu, faceti-va rost de un formular de la baietii de vis-a-vis de sediul politiei, scutiti astfel un drum inutil pana la ghiseul de informatii.
Daca aveti de achitat taxe si nu sunteti din sectorul 2 sau 4 nu va bazati pe oficiul CEC din sediul Politiei pentru ca acolo doar premiantii pot achita taxele de 1 leu, 5 lei samd. Premiantii sunt cei din sectorul 2 sau 4. Pentru taxele peste 50 de ron vi se accepta banii indiferent de sectorul in care domiciliati. Insa e o singura functionara si coada la ghiseul CEC dureaza cam o ora (in medie). Daca n-ati avut noroc, poate dura si mai mult.
Mamele cu copii in brate sau in carucior ori gravidele au prioritate la ghiseul de eliberare/preschimbare permise auto. Bila alba!
Daca mergeti sa va preschimbati permisul sau pe talonul masinii a fost facuta o greseala, tineti cont ca nou talon se elibereaza in 2 ore, noul permis in 3 ore.
Cum nu puteti circula nici fara talon, nici fara permis, logic, veti ramane prizonieri in incinta pana va bate ceasul de ridicat actele sau pana faceti rost de alt sofer.
Daca va ganditi bine, orice iesire inspre oras si intoarcere inapoi la Pipera e posibil sa depaseasca acele 3 ore deci mai bine stati pe loc.
Exista un bufet, peste drum, dar nu vi-l recomand.
Cea mai apropiata terasa e inapoi spre oras, dupa benzinaria Lukoil. N-o luati in sus spre reprezentantele cu masini scumpe, pret de vreo 2 km n-o sa vedeti decat masini si praf. Mult praf.
In Oracle Tower au si un City Grill la parter, dar la ora pranzului se cam umple cu angajatii de la Oracle.
Aveti grija, sambata nu se elibereaza permise, nu se primesc acte.
In rest, bafta.

Fericirea de a studia în Germania?

Pentru că vine weekendul şi aţi putea găsi timp să vă gândiţi la viitorul vostru, vă fac o propunere: miercuri, 15 octombrie, între orele 12 şi 14, la sediul din strada Pitar Moş al Univeristăţii Bucureşti (catedra de limbi şi literaturi germanice), Deutsche Welle şi centrul pentru studii în Germania (DAAD) vă pun în temă cu programului postului de radio dar şi cu posibilitatea obţinerii unei burse la una dintre Universităţile de pe teritoriul federal. Cel mai isteţ dintre participanţi poate pleca acasă cu un iPod.

Digi TV'aş

RCS-RDS mi'a răspuns, ieri, unui mail trimis pe 16 septembrie.
Dacă unui mail trimis pe 16 septembrie sunt în stare să'i răspundă pe 8 octombrie, fie
a). sunt îngropaţi în sesizările clienţilor care, cu siguranţă, nu de bine ce le merge relaţia cu RCS-RDS scriu, fie
b). îi doare fix româneşte de cei de la care încasează bani.
Sunt curios cît de târziu vor descoperi acel mail trimis pe 1 octombrie, prin care îi înştiinţam că rămân la decizia de a renunţa la serviciul DigiTV, începând chiar cu data de 1 octombrie, aşa cum i'am anunţat, deja, pe la mijlocul lunii trecute.

Deocamdată, pe DigiTV mai am semnal...

Atenţie, cad pietoni pe parbriz

În seria zilelor fantastice, mai marcăm una.
Ieri la 6.30 m-am trezit cu planul făcut. La 7.30 fix ies din casă, la 9 am lăsat copilul la grădi, la 9.30 sunt înapoi şi până la 15.30, dau gata 2 capitole de carte, spăl 2 rânduri de rufe la maşină şi-mi mai rămâne energie să mă mai şi joc cu fata.
Totul a mers conform planului până la orele 8.55. Când fata a tuşit frumos, artistic, în faţa asistentei medicale de la grădi şi aceasta a hotărât că tuşeşte mult prea rău ca să poată intra în colectivitate.
- O luaţi acasă. Şi dacă n-o aduceţi câteva zile, ne daţi şi nouă un telefon.
Bucăţelele din planul meu zburau lin, ca frunzele de toamnă, în jurul capului asistentei cu pricina.
- Bine, dar...
- Sau... dacă veniţi cu aviz epidemiologic de la medicul de familie, eu v-o primesc şi azi.
Medicul meu de familie are programul excelent construit. Luni, miercuri, vineri, de la ora 14.30 la 19. Ieri era miercuri.
Plecăm acasă, copilul fericit că nu trebuie să rămână la grădi, eu în pragul lacrimilor, de ciudă că iar s-a dus pe apa sâmbetei o zi numai bună de pus lucrurile la punct.
- Mergem acasă dar tu te joci cuminte şi-o laşi pe mami să îşi facă treaba, ne-am înţeles?
- Daaaa.
Pe drum o sun pe soacră-mea. Punea gogoşari, ca mai toate soacrele la vreme de octombrie. Bine, zic, cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Nu-i nimic. Încă poate fi o zi frumoasă. Nu mai fac nimic. Am să mă joc puzzle până mă roagă fiică-mea să ne oprim. Ajung în faţa blocului. N-apucasem să scot cheia din contact când mă sună soacră-mea pe mine:
- Adu fata la mine.
Facem stânga împrejur instant. După zece minute, mă îndreptam din nou spre casă. E 9.30, nu e totul pierdut. Dau s-o iau pe scurtătură (o străduţă proaspăt asfaltată, care mă duce din bulevard fix în faţa blocului). Încetinesc, semnalizez, mă asigur. În faţa mea, o dubă. Care face acelaşi lucru. Intră pe străduţă, eu după ea. Mă aşteptam să-şi continue drumul dar, surpriză, în loc să meargă înainte, a luat-o înapoi. Am claxonat. Degeaba, deja se urcase pe botul lui Costică. Mă uitam la el cum se uita perplex în oglinda retrovizoare la mine. Nu mă văzuse.
"Pentru că eşti minusculă" îmi suna vocea lui V în minte.
Se dă jos. Se uită. Ridică din umeri. Maşina lui - nici o zgârietură. Bietul Costică, un ochi scos, bara de transmisie crăpata, capota îndoită, aripa dreapta strâmbă şi buşonul de la ulei rătăcit pe undeva printre chestiile de sub capotă.
Atacatorul îşi cere scuze. Ce facem acum? Cum ce facem, hai la poliţie. Ok, mergem, dar unde?
Mă şi vedeam luând drumul Piperei, în plină zi de lucru. Spre norocul meu, chiar la doi km de locul cu pricina s-a deschis nou nouţ un sediu de poliţie pentru accidente uşoare.După ce şeful lui l-a sfătuit să nu ne dea nici un act şi s-o taie, domnul şofer a sugerat că poate totuşi nu el e de vină pentru accident, o să constate Poliţia. În acel moment m-am bucurat că s-a întâmplat totul aproape de casă aşa că aveam cu mine nu doar soţul din dotare ci şi mecanicul care se ocupă de Costică în mod curent. Nu l-au scuturat. Nu l-au zgâriat. Nu i-au făcut nici o vânataie. I-au luat doar buletinul. Şi-am plecat la poliţie.
Mă aşteptam să dureze câteva ore şi exact aşa s-a întâmplat. Constatările se fac după ce completezi un formular. Care are un număr. În funcţie de numărul de pe formular, un agent vine şi cercetează ce-ai declarat. Înaintea mea, o mulţime de domni, veniţi doi câte doi să-şi ia autorizaţia de reparaţie. Nu se certau. Nu erau furioşi, mai degrabă resemnaţi. Eu, mititică printre dânşii.
- La mine a vrut domnul să facă stânga, n-a apreciat bine distanţa şi m-a lovit.
- Eu am găsit-o lovită în parcare.
- Eu am o problemă cu parbrizul. Mi-a sărit un pieton pe parbriz.
- Poftim? zic eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.
Domnul cu pietonul pe parbriz era neaşteptat de calm.
- Da, dintr-o basculantă. Şi mi-a spart parbrizul.
- Cum, domnule, a sărit dintr-o basculantă şi v-a spart parbrizul?
- Da.
- Da, se întâmplă tot timpul, se amestecă şi ceilalţi domni.
- Sar din basculante.

Încercam să-mi imaginez vreun Dorel în haine de lucru, sărind dintr-o basculantă direct pe parbrizul domnului relaxat. Imaginea apocaliptică mi-a făcut părul măciucă. Auzisem eu de multe, dar de pietoni care sar din basculante nu ştiam că trebuie să mă feresc. Şi dacă-s în basculante, de ce le zice pietoni? Îmi venea să zic "şi melcul, ţuşt pe parbriz!" dar m-am gândit că nu se cade.
- Mi-a făcut ditamai găurile în parbriz, a trebuit să vin la poliţie.
- Păi şi mai trăieşte?
- Cine, doamnă?
- Pietonul care v-a sărit pe parbriz.
- Pietroiul mi-a sărit pe parbriz, doamnă, ce pieton?
Am râs cu lacrimi. Sigur, era un râs nervos dar ce mai conta. De după uşile de sticlă, poliţiştii ne priveau miraţi de veselia prea bruscă din sala de aşteptare.
Să mai zic că am intrat cu teamă în biroul de constatări şi-am plecat zâmbind?
S-au purtat frumos cu noi domnii poliţişti.
Desigur, acum trebuie să-l rebotezăm pe Costică. Îi trebuie un nume de pirat.
Ştiţi vreunul bun? Mie nu-mi vine în minte decât Long John Silver. Dar nu se prea pupă cu realitatea. În fond, Costică e doar un Tico. Minuscul. Aşa de mic că nu se vede decât după ce-l calci.

Anton Anton

Aşadar, premierul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu l'a demis pe Adomniţei şi l'a pus pe Anton Anton.
Urmează să'l mai înlocuiască pe Varujan cu un anume Călin Călin, pe Nicolăescu cu un Constantin Constantin, pe Comănescu cu un Popescu Popescu şi pe David cu un Tăriceanu Tăriceanu. Şi ar mai fi loc de un - - în locul lui Orban.
Am zîs!

Cezaru' Nea Dan Constantin se întoarce

Printre nenumăratele balanţe, unele îmi sunt nepermis de dragi. Altele intră în calendarul atenţiei din cele mai ciudate motive. Duminică sau luni a fost ziua lui Dan Constantin, de la Jurnalul. Nu mai ştiu dacă e 5 sau 6, pentru că în lista acestor zile apare şi Monica Iordache, Monica Mămica, una dintre persoanele cele mai faine din redacâia cotidianului de la etajul 8, la mulţi ani, Monica; cred, totuşi, că e 5, parcă domnul Constantin era născut în aceeaşi zi cu mama).
A scris la vremea potrivită, despre ziua unuia dintre cei patru redactori şefi de la Jurnalul, dinamovistul Ciutacu, a scris, apoi, luni, Jurnalul în sine. A scris luni - poate că duminică nu este pagină de calendar în JN, nu mai ştiu, am uitat. Dar, poate, a scris fiindcă la aşa o vârstă, merită mai multă vizibilitate decât în ziarul de duminică. Acuma, mi se pare normal. Pe domnul Contsantin, zis şi nea Dan, sau Cezaru', sau Costel (ar fi o chestie să nu ştie de această poreclă şi s'o afle de la mine - tocmai domnia sa, omul care ştie tot ce mişcă în lumea asta mai abitir decât Securitatea), pe domnul Constantin, aşadar, e greu să'l iubeşti. Doar a fost stâlp al societăţii la Scânteia. Dar dacă reuşeşti să spargi această ţiplă descoperi un om pe care ţi'l doreşti prieten sau, măcar, companion, nu pentru nu e bine să'l ai de duşman ("răutatea" pe care o afişează de multe ori rezidă, mai degrabă, dintr'o dorinâă de a vedea lucrurile bine făcute şi nu ţine de firea omului) ci pentru că dacă îl apuci în momentul în care îţi suflecă mânecile descoperi un univers stocat cu multă migală în experienţele pe care le'a trăit şi gata oricând să iasă la suprafaţă pentru a fi povestit celor interesaţi să'l asculte. Mai ştiu doar doi oameni de talia asta: marele, bunul, unicul şi inegalabilul Radu Pascal, plecat prea devreme să bea o vodcă şi un şpriţ cu Bunuţul, şi la fel de unicul Corneliu Vlad, rămas să termine vodcile nebăute pe lumea asta de prietenul lui de'o viaţă, Radu (iniţial vroiam să formulez partea a doua a frazei astfel: "Corneliu Vlad, prietenul de'o viaţă a lui Radu; şi al vodcii").
Bun. Nu m'aş fi pus să scriu o postare despre cei 60 de ani împliniţi de nea Dan, nu l'am sunat să'i urez, nu m'am învrednicit nici măcar să'i trimit un mail. I'am urat într'un gând zis cu voce tare "să fie sănătos" (la propriu) şi mi'am văzut de ale mele.
Dar n'aş vrea să fiu în pielea celor care au coordonat, ieri, ediţia de azi a Jurnalului Naţional, pentru că, dacă nu o vor coti pe haz de necaz şi ironii la adresa domnului Constantin, cei din staff vor tuna şi fulgera, la ora asta. Nu de alta dar - am tras cu ochiul să văd dacă nu cumva îmi e dedicată :D - pagina de calendar din ediţia tipărită a Jurnalului Naţional de azi, marţi, 7 octombrie, este una şi aceeaşi cu pagina de ieri a aceluiaşi ziar.
Asta ca să ne intre bine în cap tuturor că nea Dan, ultimul mohican de la Scânteia, enciclopedia ambulantă de la Jurnalul Naţional de azi, omul pe care nu'l poţi iubi dar de care ai nevoie şi numai pentru că poate să te umilească, îngrozitor, cu tinereţea, umorul (y compris autoironie) şi spontaneitatea de care dă dovadă, a împlinit 60 de ani.
Sau, poate, o fi fost chiar nea Dan şef de ediţie? ;)
La mulţi ani, maestre - şi aştept un volum sau chiar mai multe de memorii.

Oameni din Bucureşti. Azi: Pleşiţă. Torţionarul.

Nu credeam că o să ajung să bag link la CanCan dar, mânaţi, probabil, de o răfuială internă la nivel de servicii, băieţii (lui Locic, parcă) au pus'o de un "poate nu vrem să vă lăsăm să uitaţi că...". Aşadar: în vreme ce mama şi tata mei dar şi ai dumneavoastră, sâru'mâna, doamnă, bună ziua, domnule, rabdă, frumoşi, viaţa aşa cum le'a făurit'o sistemul care i'a făcut forever and ever generaţie de sacrificiu (pe ei dar şi pe urmaşii urmaşilor lor), un criminal în viaţă, un odios făuritor al României, aşa cum o cunoaşteţi fiecare dintre voi, demonstrează, o dată în plus, cine, de fapt, a câştigat meciul la revoluţia din decembrie.
După ce ne'a intoxicat ani de zile cu regurgitările sale, în interviuri (coman)date unor publicaţii subordonate moştenitorilor Securităţii, generalul Pleşiţă îşi duce traiul liniştit în umbra generoasei pensii (de excelenţă) de ceva mai mult de 1800 de euro. Păi, dă'o dracului de treabă, nu merita, atunci, să apărăm - cum ştia scursura asta de Pleşiţă mai bine - marile cuceriri ale comunismului?
Tăricene, Dinu Zamfirescu nu ţi'a spus?
Băsescule, ştiu că la mine nu tragi cu ochiul, dar mai ştiu că ai avut un gheşeft cu Volodea Tismăneanu şi că prietenii lui din presă au mai scris de gunoiul ăsta. Mă rog, poate ai ratat ziarele din ultimii 20 de ani, dar tabloidele sunt sigur că nu le ratezi. Domnule preşedinte, matale citeşti CanCan sau te uiţi doar la poze în baie?

Mireasa shopping center

Ce le dăm, dacă ni se cere să le arătăm oraşul?
Lista, traseul, e binecunoscut, nu? Acelaşi traseu, mereu. Centrul isteric, palatul lui Ciaiceţcu, muzeul satului...
Ce le dăm dacă ni se cere să îi ducem,. pentru 90 de minute, în locul din oraş care ne place nouă cel mai tare?
Locul din Bucureşti pe care îl iubesc eu cel mai mult? Hm, în 90 de minute, slabe şanse să îi pot duce până la Şapte Scări şi să'i mai şi aduc îndărăt. Sau la Cheia.
Şi mi s'a spus clar: "din Bucureşti...".
E la 10:30. Dimineaţa. Că dacă ar fi fost seara, huh, mergeam la Club A şi le vorbeam despre rezistenţa prin rock.
Unde să'i şi duci? Şi ce să faci cu ei 90 de minute în Hanul cu Tei, de exemplu? Să te aşezi la o cafenea (egipteană, poate) din Villacros şi să stai aşa, ca'n Balcani, far niente?
Mda... nu, mă tem că nu aş putea numi "locul din Bucureşti pe care îl iubesc cel mai mult...". Nu în acest sens, de ghid al oraşului pentru un grup de tineri jurnalişti germani. Altfel, aş putea enumera garsoniere de prieteni, mansarde, cafenele, crâşme, chiar şi bodegi ordinare.
Cum e cea de pe Lipscani, unde se vând bere şi covrigei în miros de pisoar de gară, se stă la mese metalice, asemeni celor de pe terasele cofetăriilor copilăriei mele, feţele de masă sunt din muşama cadrilată şi din boxe, o, da, din boxe, muzica ... Ei, m'am minunat, era chiar o tentativă de folclor, nu era chiar manea. Sau nu le mai disting eu?

M'au întrebat destul de multe dar i'a mirat al naibii de mult un lucru: frate, în afara de nunţi, ce altceva mai fac românii?
Numai şanţurile şi gropile sunt mai numeroase, în centrul nostru isteric, decât vitrinele magazinelor de rochii de mireasă!

De la Niş la Napoli...

Ştiu că avem şanse mai mici decât Rapid, Dinamo, Unirea sau Vaslui. Ştiu că nu suntem CFRul, ştiu că n'avem experienţa invocată de Jiji în numele Stelei dar asta nu mă împiedică să mă grăbesc acasă, să dau drumul Zappului şi să caut televiziunea aia sârbească din Toronto care preia de la al doilea canal public sârbesc meciul Partizan - Poli. Sper că nu o să rămân iarăşi paralizat trei ore în cocoşii lui Mitică Dragomir şi Buftea lui Sârbu.

Aia cu "imaturitatea"...

Am citit asta la Comănescu.
Aşa, şi?
Când Tucă, Pâlşu, Hure, CTP, Tatulici şi restu' care pe unde'or mai fi s'or aduna, ei, la un şpriţ şi'or ieşi, apoi, să ne anunţe că NIMENI nu va publica/difuza, anul acesta, vreo ştire despre campania electorală, îmi voi scoate pălăria...

Hoţii noştri cei de toate zilele

Orange.

Te fură. Îţi vinde o cartelă, te invită la nişte planuri tarifare iar apoi le modifică după cum îi taie capul. Leceri să’ţi printeze contorul, să vezi şi tu cât ai vorbit, câte mesaje ai scris, cât te costă... Se uită la tine cu dispreţ. Bă, tu eşti clientul meu, tu plăteşti, restul fac eu! Tu stai, frumos, în perioada de graţie şi'ţi cumperi un alt credit. Până decidem noi că te'am furat destul.

Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.

Cum ziceam, există concurenţă, pe piaţă. Mă tem că nu's mai breji iar temerile îmi sunt confirmate de alţi păţiţi. Le mulţumesc. Dar ce naiba să fac?

RCS-RDS.

Ţi’au trimis o factură pe care scrie că ai de plătiti 0 (zero) lei. Nu te duci la caserie pentru că legile contabilităţii şi aritmetica valabilă în anul Domnului 2008 spun că nu poţi transfera zero din portofelul tău în puşculiţa lor. Două luni mai apoi îţi taie semnalul. Îi suni, o ţin pe a lor. Ai datorie la ei. Ceri un şef. Bă, tu eşti clientul, mama dracului de insistenţi, nu înţelegeţi? Nu v’au zis ăia de la Orange? Tu plăteşti, restul facem noi.

Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.

Le scrii iarăşi şi îi anunţi că renunţi la serviciile lor. Nu’ţi răspund. Dar nici nu’ţi taie semnalul la Digi!

Fan Courier.

Fac distribuţie pentru bănci. Şoferii sunt plătiţi o dată la câteva luni. Primesc cotă parte din leafă. Se satură şi pleacă. Nu’i bai, străzile’s pline de oameni care vor un loc de muncă. Eventual şofer la Fan Courier. Ce şanse ai, fraiere, să te întâlneşti înainte de angajare cu unul care a plecat pârlit de la noi şi să’ţi spună să fugi, ca dracu’ de tămâie? Hai, vino, te ţinem două luni, conduci ca nebunul, omori, eventual, vreun căscat pe trecerea de pietoni, nu te plătim şi p’ormă găsim altul. Alţii. Sau, poate, te descurci tu. Că doar Bancpost are clienţi fraieri sau cu atâţia bani că nu le mai ţine nimeni socoteala... Poţi spune că ai livrat un card şi pinul la o cutie poştală şi, până se dumiresc păgubiţii, ai tras o ţeapă!

Le scrii, ăştia, măcar, promit să verifice şi să ia măsuri. Ei, aş...

Eventual le scrii şi celor de la Bancpost. Da’ ăştia’s din sistemul bancar şi despre cum funcţionează băncile noastre urlă blogosfera!

9AM.

Bă, proştilor, pentru că voi sunteţi nişte roboţi sfertodocţi care veniţi dimineaţa la muncă şi deschideţi mailul ca să citiţi ce vă spunem noi să citiţi, pentru că voi sunteţi proştii proştilor, noi angajăm un fost şofer de la Fan Courier care ştie o boabă de engleză şi cum se foloseşte dicţionarul şi vă dăm. V’o dăm în fiecare zi. Ieri, de exemplu: vă dăm asta pe care alţii (Yuppy, cică) au dat'o. Nu meritaţi voi osteneala ca, măcar de ochii lumii, de dragul imaginii noastre, să ne dăm silinţa şi să băgăm ceva mai mult decât copy/paste. Liverpool? Thomas? Marghioliţa, poate!

Le scrii? Ei, aş... Nu le mai scrii!

Poate le scrii celor de la Protecţia Consumatorului. Aştepţi 30 de zile. Poate....

Păţiţii sunt personaje reale, trăiesc printre noi, şi lista e deschisă, foarte deschisă, în continuare!

Catindatul

Mă sună ieri Toma. Toma Roman Jr. Toma cu sexul din Jurnalul de duminică. Nu am să încep aici să vă povestesc despre individ, vă spun doar că, în lumea asta a noastră, Toma, cel freaky, cel ciudat, cel turmentat, cel adus de spate, cel spălăcit, cel... Toma ăsta, deci, îmi pare unul dintre ultimii oameni rămaşi normali around the world. Şi, oricât de ciudat ar fi, nu poi să nu'l placi. Sau dimpotrivă...
Nu mi'a fost uşor cu el dar fac parte dintre cei care l'au pus la suflet. Pentru fix toate plusurile şi minusurile lui.
Mă sună, deci, Toma, să'mi spuie că a făcut marele pas şi candidează. Şi nu oricum ci uninominal, pe lângă o lista ecologistă, alta decât cea pe care s'a înscris pastorul Tokes. Toma e, aşadar, un fel de Daniel Cohn-Bendit, deşi, din ce mi'a scris azi dimineaţă, se vrea mai degrabă un fel de Mario Vargas Llosa. Şi nu e chiar departe, căci povestaşi desăvârşiţi sunt, amândoi, doar că peruanul a publicat ceva mai legat decât zapatistul nostru de la Jurnalul (zapatist pentru că, la o călătorie în Mexic, a nimerit la un miting al revoluţionarilor marxişti şi a fost suit pe scenă ca "prietenul din România"; dacă e real sau nu, nu ştiu, el aşa mi'a povestit'o... oricum, în Mexic a ajuns - şi nu oricum, ci la un congres al doctorilor în istorie căci pe Toma puteţi să'l iubiţi sau detestaţi dar un lucru e cert: până una-alta, spre deosebire de masa mare a angajaţilor din presa românească, Toma are un doctorat în istorie).
Toma, deci, candidează. Marşează, uninominal, pe lista ecologistă şi nu oriunde ci fix la Gruiu, adică în fieful premierului Călin (o listă lungă de alte nume pe care nu le pot reţine, Anton, parcă, şi altele) Tăriceanu.

Zice Toma, în mailul pe care l'am găsit azi dimineaţă:

Nu-s megaloman să mă cred Llosa şi nici nu se organizează prezidenţiale anul acesta, aşa că m-am decis să candidez pentru un post de deputat în Colegiul Electoral 4 Ilfov, susţinut de către Partidul Ecologist Român. (…) intenţionez să atrag atenţia asupra nesimţiţilor care deversează, la propriu, căcat în Lacul Snagov, sufocă localităţile rurale de lângă Bucureşti cu palate kitsch din beton sau taie fără autorizaţie copaci.

Lansarea, felicitările, masa şi dansul vor avea loc duminică, 5 octombrie, la orele 14, la clubul Green Hours de pe Calea Victoriei numărul 120 (sediul GDS). Vă aştept acolo, cu o cantitate semnificativă de ţuică fără E-uri.

Şi mi'a mai zis că bufetul va consta în pungi de seminţe!

Cântaţi'mi "Vine toamna..."