Prima pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a 11-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
Plecam cu o încropită echipă de handbal (portarul şi câţiva din lotul juniorilor de la fotbal, restul adunaţi de pe la volei, baschet şi breakdance) la singura competiţie organizată, în acel an, pentru liceele cu profil energetic. Singurul meci jucat, în care am fost, de altfel, puşi în temă cu regulile, a fost cu echipa de fete a oraşului. Ne'au bătut de ne'au zvântat.
A urmat turneul de la Râmnicu Vâlcea. Megafaină excursie cu trenul prin creierii Olteniei - în grupă cu echipa din Brăila, cu gazdele şi cu încă unii pe care i'am uitat. Brăilenii ne'au rupt. Pivotul lor era de două ori mai mare decât sunt eu acum şi, când atacau, stătea cu spatele la poartă, mă lăsa să îl iau în braţe după care se răsucea cu mine cu tot şi mă trimite în poartă odată cu mingea. Ei marcau cu nemiluita. Vreo 50 şi ceva de goluri. Noi am dat două pe bune. Scorul final a fost însă 50 şi ceva la şapte. Băiatul care ţinea scorul, unul dintre echipierii vâlceni, a considerat că primul nostru gol (brăilenii aveau deja vreo 20 şi cred că se şi termina repriza) e de trei puncte. După care a mai trecut la reuşite şi performanţa noastră de a lovi, aproape de tavan, bannerul pe care scria "Sportul, izvor de sănătate"). Nici nu ştiu când am dat al doilea gol. Profu' (Dumnezeu să'l ţie bine acolo, lângă el, că la 60 şi ceva de ani ne dădea încă lecţii de dribling la baschet şi poate au şi îngerii gen Drazen Petrovic nevoie de un antrenor pe acolo, pe sus) se distra copios pe margine, ştiind că, de fapt, nu ne adusese acolo pentru competiţia în sine. Probabil că nici el nu a venit pentru handbal: în paralel se ţinea şi un concurs de folclor pentru licee. Daciada şi Cântarea României... Credeaţi că Pinalti a inventat folcloristele?
Am câştigat şi o diplomă, la final: cea mai mercantilă şleahtă (pe bune, ne'au dat ceva ce ţinea loc de premiul de popularitate) pentru cele mai multe reuşite în comercializarea gumei de mestecat, a ceasurilor electronice, a ţigărilor sârbeşti şi a blugilor.
Prima mea pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a XI-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
De atunci nu am mai ieşit din blugi...
PS: Am scris această postare pentru că prea a stat de pomană blogul câteva zile iar sâmbătă seara am fost rugat să nu vin, duminică, la Ateneu, echipat ca de jogging. Acum mă întorc să bag un pumn imens de bumbi şi un ceai. Mulţumesc pe această cale părinţilor mei, pentru prima pereche de blugi şi pentru cei ce au urmat şi, în general, pentru tot. Mulţumesc, deopotrivă, celor generoşi care mi'au dat răceala cu care n'am putut să încep săptămâna!
PPS: Imaginea este surprinsă în Ateneu, ieri, în timpul unui concert de muzică barocă susţinut de o formaţie berlineză; cu o zi înainte am văzut, dimineaţa, un seminar (cântat): o formaţie din Budapesta (interpretări la reproduceri de instrumente medievale ale unor partituri descoperite în diverse codexuri) ; seara am fost la o altă reprezentaţie de muzică veche - românească, de data aceasta. Deşi Trei Parale sunt foarte buni, o chestie de acest gen te cam deprimă. De ce oare "ei" au avut un Purcell, un Handel sau un Albinoni iar nouă ne'au rămas geamparalele, manelele, culegerile lui Pann, ceva imitaţii nereuşite de kletzmer şi, în cel mai grandios caz, muzica de cult bizantină (Cuviosul Nectarie, de exemplu) care, să mă ierte Bunuţul, nu mă inspiră deloc (cum, de altfel, nici pictura acestei ramuri glorioase a istoriei)?
Plecam cu o încropită echipă de handbal (portarul şi câţiva din lotul juniorilor de la fotbal, restul adunaţi de pe la volei, baschet şi breakdance) la singura competiţie organizată, în acel an, pentru liceele cu profil energetic. Singurul meci jucat, în care am fost, de altfel, puşi în temă cu regulile, a fost cu echipa de fete a oraşului. Ne'au bătut de ne'au zvântat.
A urmat turneul de la Râmnicu Vâlcea. Megafaină excursie cu trenul prin creierii Olteniei - în grupă cu echipa din Brăila, cu gazdele şi cu încă unii pe care i'am uitat. Brăilenii ne'au rupt. Pivotul lor era de două ori mai mare decât sunt eu acum şi, când atacau, stătea cu spatele la poartă, mă lăsa să îl iau în braţe după care se răsucea cu mine cu tot şi mă trimite în poartă odată cu mingea. Ei marcau cu nemiluita. Vreo 50 şi ceva de goluri. Noi am dat două pe bune. Scorul final a fost însă 50 şi ceva la şapte. Băiatul care ţinea scorul, unul dintre echipierii vâlceni, a considerat că primul nostru gol (brăilenii aveau deja vreo 20 şi cred că se şi termina repriza) e de trei puncte. După care a mai trecut la reuşite şi performanţa noastră de a lovi, aproape de tavan, bannerul pe care scria "Sportul, izvor de sănătate"). Nici nu ştiu când am dat al doilea gol. Profu' (Dumnezeu să'l ţie bine acolo, lângă el, că la 60 şi ceva de ani ne dădea încă lecţii de dribling la baschet şi poate au şi îngerii gen Drazen Petrovic nevoie de un antrenor pe acolo, pe sus) se distra copios pe margine, ştiind că, de fapt, nu ne adusese acolo pentru competiţia în sine. Probabil că nici el nu a venit pentru handbal: în paralel se ţinea şi un concurs de folclor pentru licee. Daciada şi Cântarea României... Credeaţi că Pinalti a inventat folcloristele?
Am câştigat şi o diplomă, la final: cea mai mercantilă şleahtă (pe bune, ne'au dat ceva ce ţinea loc de premiul de popularitate) pentru cele mai multe reuşite în comercializarea gumei de mestecat, a ceasurilor electronice, a ţigărilor sârbeşti şi a blugilor.
Prima mea pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a XI-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
De atunci nu am mai ieşit din blugi...
PS: Am scris această postare pentru că prea a stat de pomană blogul câteva zile iar sâmbătă seara am fost rugat să nu vin, duminică, la Ateneu, echipat ca de jogging. Acum mă întorc să bag un pumn imens de bumbi şi un ceai. Mulţumesc pe această cale părinţilor mei, pentru prima pereche de blugi şi pentru cei ce au urmat şi, în general, pentru tot. Mulţumesc, deopotrivă, celor generoşi care mi'au dat răceala cu care n'am putut să încep săptămâna!
PPS: Imaginea este surprinsă în Ateneu, ieri, în timpul unui concert de muzică barocă susţinut de o formaţie berlineză; cu o zi înainte am văzut, dimineaţa, un seminar (cântat): o formaţie din Budapesta (interpretări la reproduceri de instrumente medievale ale unor partituri descoperite în diverse codexuri) ; seara am fost la o altă reprezentaţie de muzică veche - românească, de data aceasta. Deşi Trei Parale sunt foarte buni, o chestie de acest gen te cam deprimă. De ce oare "ei" au avut un Purcell, un Handel sau un Albinoni iar nouă ne'au rămas geamparalele, manelele, culegerile lui Pann, ceva imitaţii nereuşite de kletzmer şi, în cel mai grandios caz, muzica de cult bizantină (Cuviosul Nectarie, de exemplu) care, să mă ierte Bunuţul, nu mă inspiră deloc (cum, de altfel, nici pictura acestei ramuri glorioase a istoriei)?
sanatate!
RăspundețiȘtergereceai de tei cu multa, multa lamaie